Cosmin MANOLACHE

URA LUI SCARLAT - autocompunere

                                                                                                 
Canada ar fi putut avea parte:
                                                                                                                                  De o cirmuire engleza
                                                                                                                                  De o cultura feanceza
                                                                                                                                  Si de o tehnica americana.

                                                                                                                                  Cind colo s-a ales cu
                                                                                                                                  O tehnica engleza
                                                                                                                                  O cirmuire franceza
                                                                                                                                  Si o cultura americana.
                                                                                                                                  ( John Robert Colombo – O! Canada )

Vin cu viteza rotilor de tren, la capat este Bucurestiul in februarie, cite lucruri faci pentru bani, calatoresti intins, uneori insurubat cu gindul neintoarcerii, cam asa stau lucrurile cu a doua mea iesire in capitala in ’98, prima data ma ratacisem, apoi, intr-un sfirsit oarecum fericit, am poposit la galeriile Edmond unde am lasat bani buni pentru un cacastuf de pictura, un cadou de nunta pentru un var emigrat in Canada, solutie de minima rezistenta si nebanuita ratacire pe magistralele Metrorex, dar acum, a doua oara, am privirea celui care se simte ceva mai pregatit, cum se zice, sa ia totul de la capat.
Ce faci acolo, te scobesti ? ma-ntreaba tata cu ochii cirpiti. O noapte de sfirsit de iarna si cu promisiunea unui job de $ 300 pe luna care venise cu mare intirziere pina spre abandon ( a naibii luna a cadourilor ), dar, uite, finalul are o consistenta din care se mai poate scadea si mai ramine loc de-o speranta. Trebuie doar sa escaladam niste antene… montam aparate de transmisiuni ! a zis Clanada. Prichindelule ! Trebuie sa poti ! am zis si eu repede in gind, abandonind codul de procedura penala ravasit, indoit, plin cu dire de marker. Posesorii de telefoane mobile au de cistigat din greu de pe urma interventiilor noastre, asta e viitorul, aici intra bani girla, aerul tare al orasului ne asteapta. Dupa alegerile din ’96 aveam o presimtire, vintul cel adevarat al schimbarii asta e, mai consistent decit pirleala de porc impuscat din decembrie ’89. Acum ceva invizibil tot insista, impinge spre inainte, o simt, e foarte limpede, si uite trenul cu mine cum se hurducaie. Pietele de capital si de tot felul se extind si ele, numarul agentiilor imobiliare creste, al asociatiilor mixte romano-straineze la fel, perspective sint dintre cele mai bune. Stii ce m-a-ntrebat un idiot care-a construit socialismu’ la noi in oras ? ma-ntreaba tata cu fata pungita. Daca nu ar fi potrivit sa fim luati toti la calup ! La calup ! Am prins repede smecheria. Voia sa zica : « la zdup » ! Asta e la el un joc de cuvinte. Uneori vorbeste limba ziarelor pe care colegii lui le dezbat zilnic de dimineata pina la prinz. Ura lui pentru Iliescu ma acopera oriunde as fi, precum umbra unui vultur plesuv. Inca stateam la bucatarie, scobindu-ma-n nas, intr-o plictiseala careia tot incercam sa-i fac fata. In Bucuresti m-astepta ceva, deliram seara de seara cu gindul asta, minut cu minut, dar taica-miu, motaind de-ampicioarelea, inca asteapta un raspuns in drumul lui spre wc, nimerise la bucatarie si timpul trecea, voia sa zica, se tot uita la mine nauc pina-mi scot degetul. Ihi ! zic cu mintea aiurea. Cei $ 300 aveau stralucirea lor, ma tot gindeam la ei, la planurile de emigrare in Canada, si, privindu-l cum se leagana de oboseala, repet : Ihi ! Ma scobesc !, un fel de : Hai, du-te pe colac si cinta-ti cintecul de cuc visator la o politica mai dreapta !, dupa care imi vad iar de scobeala mea idioata, visind ajutorul social canadian, bufetul suedez al cantinelor din Toronto, Vancouver si-al altor orase posibile. Stomacul si telekinezia culinara faceau o pereche eficienta, ma-ndestulez asa, din ginduri, le las sa faca din mine un om nou, sa ma pregateasca pentru emisfera vestica, pentru ca de la o zi la alta ma simt altul, e o transformare reala.Vezi sa nu ramii cu degetu-n nas ! zice aratindu-mi spatele, apoi de pe tronul wc-ului isi pune la punct memoria si reia discutia nedusa la capat cu citeva zile in urma : Si stii ce i-am zis ? Ba, Educatule, tu porti pantofi de militian, ba, tu nu te uiti la tine ! Cu asta i-am luat mau’, intelegi ? Dupa ce stinge lumina la baie isi vede multumit de drumul spre pat, spre micile hibernari ale batrinetii care l-a cuprins.
(calare pe blocurile ridicate inainte si dupa cutremur noi pustii abia sositi am fost splendoarea din strada teilor era foarte mic atunci sint mic in continuare si in continuarea continuarii asta in amintirea primilor mei poeti originari din gurile femeilor grase carora le spuneam tovarasa la patru ani tot turuiam din versurile lor ciupiti impinsi si-admonestati de ele umbrele lor pe peretii blocului nostru acopereau focurile de pe imensul teren viran umplut cu tigani si comédii de la miinile educatoarelor umplute cu grasimea cea rea si guraliva trageam cele mai mari sperieturi cu amintirea ciorbitelor slinoase si-a somnului de dupa-amiaza din caminul cu program 8 ore imi iert toate gindurile rele de-atunci si de-acum )

Si deodata Bucurestiul, cea mai recenta Lume Noua, o explozie in plinul necunoasterii mele. Taica-miu ar fi facut el o excursie prin ’92, cind regele fusese in tara. Tata e monarhist acum, invederat. Cind i-am spus, Plec !, a avut o incredere cereasca, o privire nesfirsita, fara cuvinte, de animal catre animal. A asteptat sa ma misc, sa se poata uita-n urma mea, atit. In tren m-am gindit la scrisorile pe care mi le trimitea la Sibiu, in ’92, la pachet cu borcanele de serbet. Imi ridica-n slavi monarhia si-mi comenta articolele din Expres Magazin,cu prima vizita a regelui dupa ’89. Il unsesera la inima. In tren am tot palavragit impreuna cu Clanada, ii ziceam asa lui Claudiu pentru ca fusesem sufocat de visul lui infipt fix in inima Canadei. Un cap mare, ca de gagica supusa vrajelilor, asta era portretul meu cel mai reusit. Pusesem botul bine la visele lui, iar el imi tot repeta : Daca ajungi sa te caci inseamna ca esti in viata, si-acolo e bufetu’-ala inebunitor, asa ca eu zic sa stai linistit, nu te mai gindi la ce-o sa maninci ! Clanada visa de ceva vreme sa se rostogoleasca intr-o limba straina si sa-nchida fermoarul Romania cu o urare traditionala, ca de Revelion : Futu-va-n cur de cioflingari ! Sinteti cu totii o sosea de centura ! Cum-necum, eram contaminat, copt. Dar uite ca drumul spre Canada trece prin Bucuresti. In gara, deruta, n-aveam habar nici macar cum arata un cersetor si dau dau de mai bine de cinspe bipezi cu miinile-ntinse, ca niste statui, camuflati in jegul cel mai jeg pe care nu mi-l puteam inchipui. Toti au inceput sa se miste, sa gesticuleze, si asta m-a scos din sarite, un singur personaj ma emotionase dintre toate javrele-alea, un tip de vreo patruzeci de ani, stana de piatra, in pozitie de Budha ( poate ca facea si pe mutul ), un negru cu profil senegalezo-etiopian, care avea in palme un carton pe care scria : Imi este foarte foame Ajuta-ma te rog ! Inmuierea mea brusca era vizibila, nici negri nu prea vazusem pe viu, dar Clanada a tinut sa-mi serveasca prima lectie zdravana, adresindu-i-se negroteiului : Mai ai si tu rabdare un pic, ca nu mai e mult !
Intrati bine in Bucale, am tras concluzia destul de repede: din parti bufet suedez. Am pe cineva, a incercat Clanada sa se replieze, ne baga in cazinouri, facem antrenament acolo cu papica, e pe gratis. De fapt, inca de la Mizil, dinaintea plecarii, el tot solutionase sederea noastra temporara la Bucuresti. Trebuie sa aiba el o legatura, o relatie ceva, mi-am zis. Clanada e un prieten sclipitor, si uite ce lectie de geografie mi-a servit, poate usor fortata, dar asa macar invat cite ceva despre Bucurestiul, si cu un exercitiu de imaginatie si despre Canada. La inceput nu prea am dat atentie orasului. Am asteptat ca un vierme de matase aproape o luna ca sa-ncep lucrul. Dupa luna, promisiunea de $ 300 s-a topit ca o tableta de calciu efervescent. Imi venea greu sa cred ca esuasem, fara macar sa fac un pas de-adevaratelea. Orizontul se stringea, umbra vulturului plesuv aducea nopti reci, viitorul era un punct luminos dar extrem de departe. Mai aveam o proptea, COMPARATIA. Prezentul e prezent, iar solutie de supravietuire e sa compari orice cu orice, un adevar care doare, dar care se dovedeste a fi totusi un pic cotit, poate ca nu atit de periculos pe cit imi parea. Ma topisem in Bucuresti asa cum o faceau eroii filmelor americane, care pun in scena actiuni din vremea crizei si-a poponarului de Hoover, calaul Marelui Al Capone. Nu Canada, ok, dar nicidecum THE END. Cita vreme reuseam sa storc cite ceva din reziduurile Hollywood-ului, zilele mele bucurestene incetau sa mai fie palide. Daca nu e sa fie Canada, poate ma scot cu America. Si-asa i-am asteptat atitia ani ca pe-o piine calda. Un sustinator de baza al inchipuirilor mele era depoul Victoria, in ceata caruia, perfect americana, atit dimineata, cit si spre miezul noptii, ma furisam buimac printre tramvaiele nemtesti de anii 70 abandonate in Romania in chip de ajutoare. O combinatie cam dubioasa, dar multumitoare pina la urma. Asa eram mai viu, pentru ca eu aveam ce-aveam cu America. Hipnotizat de filme, la vremea lor, dar mai ales numele asta, AMERICA. In copilarie sa tragem fesurile mototoilor cu gesturi bruste, asta chiar era o chestie, un fel de vitejie pentru cei mici. Le rulam marginea de lina colorata peste ochi si strigam tare : In America e noapte ! Cu descinderea in Bucuresti, acum, ca visul de emigrare in Canada fusese scos din schema, America imi rasuna in creier in felul ei personal si oarecum copilaresc, in suierul ei de pistoale si sirene de tren, ca-n westernurile de duzina. Asta si pentru ca o alta perfuzie, Cinemateca, isi facea treaba fara greseala. Eram innebunit filmele western. Toata copilaria, dusa pina spre virsta buletinului, visasem la impuscaturi din goana calului. La bilciul de Sf. Petru cumparam palarii de carton, innegrite cu zeama de smoala, pe care scria COWBOY sau SHERIFF, un scris argintiu de semi-alfabetizati. Palariile luceau de la stratul de lac, stateatu tepene pe capatinile noastre, ne treceam elasticul pe sub barbie si actionam pistoale grele, din plumb, pe care le turnam in forme de nisip umed, dupa formele pistoalelor de plastic din comertul socialist. Mi-aduc aminte si de paharele poliedrice din Rio Bravo, in care betivii orasului nostru serveau tuici, romuri si alte otravuri nationale, scaunele Bonanza vopsite in culori terne mi le mai amintesc, apoi ras-vopsite in culori si mai terne, si tot asa. E aproape criminal sa traiesti pe circa amintirilor, zic acum, o adevarata sinucidere, dar poate ca asta si este amintirea, o crima in care criminalul e unul si-acelasi cu victima.
 ( copilaria a fost minunata precum lumea inexistenta din slagarul-basina al lui mihai constantinescu ce nu trebuie sa uit vreodata este cum cu burta plina faceam cumva ca patura albastra si aspra sa se ridice precum un pres pe jumatate zburator mirela imi spunea aladin dar aici gresea pentru ca aladin era o bucata de carnita care se inalta inexplicabil si ca-n oglinda mirela incerca sa-mi imite orice miscare nimeni n-avea curaj sa ne pindeasca cum ne dezveleam putele refuzind somnul tuturor ni s-a-ntimplat asa ceva asa cred eu aia da lume minunata si mai ales in amintirea mirelei colega apoi si-n generala si-n liceu pentru ca dind pe-acasa-ntr-o permisie si aventurindu-ma in teilor sa inghet in plina vara de-ampicioarelea cind am aflat ca mirela ardeleanu a murit abia nascuse si poetu’ sotu’su se procopsise cu nefericirea asta da da amintirilor toate pe care nu-s hotarit citi bani sa dau si cite schimburi de timbre sa le echivaleze si tuturor prietenilor din copilarie le dedic diminetile mele cu ferestre deschise in acest bucuresti de vara strapuns de cafeaua lavazza trimisa de bogdan din italia muzica cea mai trip hop lor ca si inexistentului blindului batrinului mizil in care la pinda sta descompunerea )

Am batut apoi kilometri nesfirsiti in scoica orasului, dupa ce vreo doua saptamini am stat ca un colet ramas in gara neridicat, intr-un camin studentesc din Tei, la varul lui Clanada caruia i se spunea Mizil. Elanul meu verbal pescuia de pe unde putea omlete, sandvisuri, dulceturi din zeci de fructe. Un bufet suedez convertit, Slava Domnului ! Creasem o mitologie a oraselului nostru pe care o scoteam la produs cind si cum puteam. Ma obisnuisem sa visez linistit, cu toate ca atunci cind mi se fura un gind nu foarte ieftin hemoroizii dor zdravan, hemoglobina dirdiie, calciul se lipeste de peretii umectati ai vaselor inrosite de furie, glandele seminale plesnesc de aforisme patetice si fereasca Dumnezeu sa te pomenesti cu vreo entorsa, afectiune de baza pentru un Varsator sau riveranii lui ( Capricornul din mine nu s-a lecuit ), pina cind iti dai seama ca n-ai cum sa te lepezi asa usor nici de suferintele buzunarelor umflate de aerul greu al Lumii Noi, transformindu-ma intr-un tinar cit se poate de gonflabil.
Cind picase slujba de $300, ma mutasem la R-Sixtus-V, la 30 de metri de varul lui Clanada. Gindeam cam asa: lasa ca voi schimba mediul si esecurile de ultima ora se vor pierde din memorie pentru ca niciodata nu actionez comanda escape. Punct. In Mizil se birfise destul pe seama lui Clanada. Timp de citeva luni, cit fuseseram siamezi, o legatura subtila ma purtase pe urmele lui, in Europa. De-asta se si birfea. Baiatul asta prea se cara in fiecare an in Franta, Spania, Italia, Olanda cu un grup de tineri indoctrinati. Intotdeauna grupul acela era nou. Realitatea era ca prin campusurile universitare din Brasov, unde el facuse facultatea, batea un aer catolic blind, adierile ecumenice raspindeau miresme turistice, asa incit limba incepea sa reaprinda oaresce cuvinte latinesti nedezlipite de pe vreo pielita a creierului: Benedictus qui venit in nomine Domini ! Jurnalele unora erau spori crescuti din abia vizitata arhitectura a lui Gaudi, tipii se imbracau in haine de lux o data cu plimbarile pe Riviera, in Monte-Carlo, sub presiunea timpului liber si a vizei. Lyonul, in apropierea caruia se concentra masa celor veniti in cautarea lui Dumnezeu, se obisnuise  cu foamea de hoinareala a esticilor care, in acea firava fratie crestina de culoare catolica, chipurile pareau sa regaseasca libertatea. Si, bineinteles ca nu Evlavia Calugareanusi nici Revelatia Cristescu, ori altele asemenea, erau gagicile care-i nauceau. De fapt, faceau cunostinta cu autostopul pe distante lungi, cu vitezele de aproape 200 km/h, cu furturile adevarate si nedescoperite din hipermarketuri si mai ales puneau in scena partide internationale de sex practicate fara rusine, cu un talent tantric si resurse nebanuite. Cortina de fier a campusului duhovnicesc devenise o simpla perdea. Minunile astea se intimplau in camerele comune de la Taizé, in care erau destui care nu ezitau sa comunice in acelasi timp experientele unor extaze sau convertiri. Dar aproape fiecare o stergea cum putea din taberele de rugaciune comuna, la o adica renuntind chiar si la pasapoartele pe care citeva fete sfinte le retineau pentru un control mai atent asupra fluxului energetico-mistic. Oare citi birfitori din orasul nostru stiau dedesubturile-astea ca sa aiba dreptul de a vorbi ? Pentru Clanada, constanta Always Vaticanum avea importanta unui obiectiv strategic, era o portita sigura pentru scaldarea talpilor in roua Schengen, in asteptarea unui raspuns de la ambasada Canadei. Dincolo de ocean avea deja un var care minca la bufetul ala suedez la care visase fiecare por al meu, rudenia putea fi ( si pentru Clanada chiar era ! ) un atu de citeva karate, asa scria in buletinul informativ pe care erai obligat sa-l citesti inainte de a-ti baga dosarul de emigrare. Si uite ca anul asta chiar urmeaza sa plece impreuna cu nevasta-sa. Pina sa se cunoasca, sa se casatoresca, isi depusese si ea un dosar de emigrare. O noua familie trecuta cu arme si bagaje dincolo, ca la Tara, tara, vrem ostasi. Clanada se capatuise la fix. Aeroportul nord-american care ii asteapta, ca-n filmele-alea de duminica seara, cu ploaie, cu o multime de nepotriviri, care nu dureaza mai mult de o ora jumate, cu Richard Gere sau Tom Hanks, si cu o muzica numai buna sa te conduca spre patul si faptul conjugal, e acolo, in mijlocul Canadei, pregatit, cu terminalele pilpiind de bucurie.
Prietenia noastra m-a adus si la petrecerea lor care tinuse loc de nunta, o reuniune la care ma transformasem intr-un soi de judecator de pace. Se intimplase sa-mi pun la bataie vagile cunostinte de drept intr-o discutie stupida, care ducea implacabil la o bataie in toata regula. Reusisem sa despart doi insi, un ofiter si dj-ul, un rocker care, dupa spusele aluilalt, aducea cu Pervez Musharaff, presedintele Pakistanului. Locotenentul il tot tachina pe chestia asta si chestia nu picase bine deloc pentru ca nu trecusera multe luni de la 11 septembrie 2001. Rockerul voia sa i-o dea la moaca ofiterului inchipuindu-si-l un punker scirbos, asa ca n-am ezitat sa intru in scena. Eu, care fusesem si rocker si ofiter, (nu stiu cine ar putea explica o asemenea combinatie), si care acum eram din intimplare pe balcon, pledam cu o convingere dezarmanta. Posibilitatile mele de magistrat castrat, neactivate pina atunci, ma uluisera si pe mine. Urmarea a fost ca ofiterul s-a carat, Musharaff s-a domolit in durerea lui pakistanezo-metalista si a bagat in cd-player niste acorduri grele care n-au rezistat mai mult de trei minute, dar era fericit ca-si auzise imnul victoriei impotriva ofiterasului. Varul lui Clanada se tot plimba cu o camera video de parca se dilise, inregistrase rica dintre dj si locotenentul cazut in dizgratie, si pina la urma am ramas pe balcon pentru a face trecerea spre un tratat de buna intelegere cu fratele mireasei, un rapidist innebunit dupa Manu Chao, ras in cap si care, la una dintre melodii, zbiera ca un drogat dupa hasis, doar se casatorise sor-sa, chestie la care n-a reusit sa intrevad nici o legatura. Ajunsesem cu el la un acord, vorbeam prin fereastra deschisa, eu din balcon, el din bucatarie, ca la puscarie, spuneam ca singurele echipe din Romania-Noastra-Piele-Si-Os care pot da spectacol cu-adevarat sunt Steaua si Rapid si-l felicitasem pentru meciurile excelente facute de-ai lui cu Paris Saint-Germain. Nu mi-era greu sa fac un compromis, aveam experienta de-acasa unde ma confruntam cu tata, si el un rapidist notoriu care pleda pentru demilitarizarea fotbalului, parca daduse strechea-n el, se alienase cu demilitarizarea asta, n-ar mai fi fost mult pina sa infiinteze un ong de atitudin impotriva Antihristilor fotbalului romanesc, Steaua &Dinamo. Dintr-una-ntr-alta, pe balcon am mai descoperit un tip pe care-l incadram undeva intre antipatie si facultatea de filosofie. Era totusi absolvent de geografie si-si completa studiile cu nu stiu ce fel de master pretentios, vorbea ca din cartile de zen doldora de portretele unor indivizi care-mi pareau indopati cu rudotel si distonocalm, propovaduia o liniste generala, ca si cum s-ar fi luat curentul si pentru rai si pentru iad, un calm pe care numai o trusa cu medicamente il putea darui in caz de urgenta mintilor cu arderi continue, ca cea a locotenentului pro-NATO. Cum tot incercam sa-l provoc pe geograful Distonocalm pentru a-i face un portret rezonabil, aflu  chiar din gura lui ca la o adica, de dragul linistii, ar fi putut face orice i s-ar fi propus, daca numai asa s-ar fi temperat spiritele. Era vorba de scandalul tocmai stins. Si i-am zis, ca sustinator al ofiterului : Hai sa ne aruncam de la balcon, fraticule, iti spun eu c-asa o sa gasim garantat linistea finala ! Asta echivala cu o reaprindere a scandalului, la care el, ca si cum ar fi avut un singur scop in viata si aflat singur in fata butonului rosu, ca-n filmele americane, dornic sa tragem impreuna cortina linistii peste sanctuarul recentilor insuratei, a conchis: “Dar hai o data !”
 Am ramas pe balcon tot invitindu-ne cam o juma’ de ora, impuscind concepte ieftine si invaluindu-ne de aburii ostili ai bauturii. Cum era si cazul, il pescuisem in chestiune si pe Doamne-Doamne, ca doar asa se obisnuieste la multe din chefurile de dupa miezul noptii. Pe parcurs am reusit sa trag si concluzia. Tipul nu putea comite gestul renuntarii supreme decit impreuna cu mine, tinindu-ne de mina. Si nu era poponar, ma asigurasem ca are o prietena, cel putin exista aparenta care-l salva de orice fel de presupuneri, chestie care ma mai linistise. Mi se parea totusi de-un zenism insuportabil, superficial, misionar chiar. Cam asa fusese la nunta lui Clanada, o petrecere de vreo douazeci si ceva de persoane cu Manu Chao, fara droguri si bautura din belsug. Destul !, a spus la un moment Miriam16, fericita mireasa care, dind de noi pe balcon in buza trambulinei cosmice, ne-a taiat macaroana gospodareste: Ce dracu’ ma, nu vedeti ca sunteti la etajul unu ? O sa va rupeti naibii picioarele si-atit. Parca sunteti la gradinita ! Apoi si-a intrerupt emisia, integrindu-se din nou in fericirea cunoscuta citeva ore mai devreme la oficiul starii civile.
 ( in fiecare noua dimineata deschid indiferent un buzunar apoi altul si aflu citeva noutati strict personale dar uite ca ele se-nfoaie mindre ca niste branhii si coloreaza aerul cu soimi ai patriei in uniforme portocalii-albastre amintiri despre trecut asa se zice nu despre viitor precum erich von daniken si chiar acum vad un cimp plin cu garoafe coborind in glastre spre apa cu aspirina mama obisnuia sa puna pastile ca apa sa tina cit mai mult n-avea incredere in vigilenta noastra noi uitam sa schimbam apa florilor saracele iar cind se intorcea din turele de noapte ale maternitatii nu mai stia in ce lume noua sa-si deschida somnul noi doar dadeam cu spray prin toate camerele aerul mirosea bine si pina la urma asta era semnul cuminteniei noastre de peste zi o copilarie innecata in parfumul cel mai fin cu basicile interioare obosite plamini si inima si tot ce inca ma mai stie neintinat de indoieli absorbind cu lacomie tot aerul toate emotiile precum buzunarele mele de pusti cit se poate de gonflabil )

Era limpede ca pentru noi doi bautura avea un rol de stabilizator in fiebinteala creierului, urmarea era ca depasisem faza completamente pasnici, conceptele trase de par zaceau abandonate pe balcon, iar pentru a ne putem salva esecul mai aveam o singura solutie, sa ne integram in sufrageria petrecareata, sa ne vedem fiecare de-ale lui. Mi-am gasit un colt de canapea unde-am adormit pina pe la cinci, cind am luat-o usor spre centru. Pe drum ma tot gindeam la Clanada si la Miriam16( la Miriam ajungeai la sigur cu tramvaiul 16, trebuia doar sa stii unde sa cobori ). Le fusese atit de usor s-o stearga dintr-o tara asemanatoare cu o fetita handicapata, care din doua-n doua zile pica prada violurilor comise de aurolaci si pedofili de Benelux. In Mizil, singura solutie de a ne trece greata era descinderea intr-un local la care ajungeai dupa ce treceai de-o straduta inecata de noroaie. Izolarea de centru si lumina slaba a strazilor atrageau o fauna la care, din lipsa altor posibilitati, cotizam si noi alaturi de o gasca de seminaristi pasionati de heavy-metal si partide de scandenberg. Alaturi de noi erau curvistinele retrase din activitate sau care se activau doar in situatii cu grad inalt de periculozitate si profesionalism, mai erau politistii aflati in timpul liber ori in vreo partida cu susnumitele si te miri ce extramizileni nimeriti in oras pe la rudele care nu aveau de oferit altceva mai bun. Localul, care se numea oarecum profetic Occident, parea decupat dintr-un veritabil roman cyberpunk, in care se urzette desprinderea orasului, ca in Vrajitorul din Oz, spre ocean, poate un ocean necunoscut, in alta lume, cu alti oameni. Dar toate povestile astea au palit de o buna bucata de timp, pentru ca in cele din urma reusisem sa intru intr-o combinatie noua, mai profund religioasa decit liga crestina din oraselul parasit. Noul loc geometric era garsoniera lui Robert-Sixtus-Vasile. Inainte de a o cunoaste, auzisem cite ceva despre si imi pusesem niste intrebari absolut necesare: Cu cine aveam de a face ? Ce se putea lega de aceasta noua pozitionare in care Canada disparuse de pe orice harta ?
Robert-Sixtus-Vasile, tinind cont de schimbarea geopoliticii, avea un punct slab: primise un ajutor consistent de la taica-su pentru cumpararea garsonierei. Cind am devenit colocatar, totul arata tut, mirosea a vopsea si a var si nu mai trebuia decit sa vina primavara. Cu R-Sixtus-V, cum deseori il prescurtam la misto, ma stiam de doi ani si ne simteam deja buni si vechi prieteni. Daca ni se mai alatura cineva proiectul de locuire a garsonierei puteam renunta cu totul la nostalgia dupa Canada. Dar de unde sa luam a treia persoana ? Dupa o scurta evaluare a situatiei ne-am decis sa-l alegem pe Rudi-Glanda , care toata ziua umbla de la un interviu la altulin cautarea unui serviciu. In vreme ce intre mine si mirajul posibil al capitalei se instalase o transa prelungita, pe Rudi-Glanda orasul il obosise, in fiecare zi se tot vaita, asa cum mi se intimpla mie epuizind sute de urechi cu enunturile despre plictiseala mizileana. Cind se gindea la angajare il lua ameteala. Isi propusese s-o i-a mai usor, nu s-ajunga precum Hendrix-Berica . Berica ne arunca pe toti in dileme saptaminale. De la Led Zeppelin la yoga, de la retelele piramidale de distribuire a detergentilor - trustul Amway, pentru care-si angajase evlavia, vecina cu notiunile en-gros si binecuvintare, isi transformase titulatura in I’m the Way -  la cimpurile nesfirsite cu ciuperci si struti pe care le planuia, individul devenise un model de dezvoltare personala, o chestiune de importanta capitala pentru grupul nostru si ne gindeam ca daca am fi organizat discutii pe teme ca Manipularea provincialilor si sprijinul comunitar -cazuri de implanturi in medii cosmopolite,el ar fi fost un guru, omul fara de care nu poti misca. Chestiunea Hendrix-Berica a fost o problema de casta pentru noi, prietenii mizileni, pentru ca si el si Rudi se trageau din acelasi oras prafuit. Evolutia lui Berica fusese supusa unei atente observatii. Ultimul succes in materie de porecle l-am obtinut cind nevoile matrimoniale il palisera in moalele spiritului sau pravoslavnic. O nevasta si trei fetite nu se tineau pe proiectele efervescente ale hameiului aprobate de stampilele Stella-Artois-Aramia-Silva. Concluzionasem rauvoitor ca Hendrix-Berica trebuie sa fi fost strabatut de-o rugaciune-scurt-circuit, cu halba-n gura, asa cum de multe ori astepta pogorirea unei binecuvintari intime, inainte de a ne fi impartasit cunoscuta noua lui dilema: Am ajuns sa nu mai stiu in ce fel de afacere sa ma bag... Nu stiu cum s-o mai intorc ? Raspunsul a tisnit tot din gura lui, ca suflul acidulat al robinetelor cu bere: Gata, m-am scos ! O sa investesc in sosete ! Ce chestie, niciodata nu m-am gindit la o afacere cu sosete. Adio struti ! Adio ciuperci ! Incepe era sosetelor ! Dupa ce i-am ponegrit colectia de carti gen “Primii pasi catre…”, “Cele sapte trepte ale…”, “Principiile unei afaceri pentru incepatori”, care instaurase pe rind in mintea lui de manager fara diploma fantasticele regate ale strutilor, imperiile ciupercilor, un ducat al conservelor de peste ( ceea ce facuse ca terminatia Berica sa paleasca intre timp), n-am facut decit sa-i cimentez conceptul: Romanul este nascut in zodia mergatorului… romanul isi bate singur cuie-n talpa si-are nevoie de ciorapi… romanul nu prea se spala pe picioare si-si-arunca sconcsii cit colo dupa o saptamina… romanul si-o ia la laba… romanul are un viitor de comis-voiajor… romanul… ah, romanul… atita sa fac si eu pentru el, minca-i-as degetul mare de la picioru’ drept… Ideea fantastica a sosetelor ii venise dupa ce dimineti la rind se lovea de culmea cu sosete de pe balcon, cind voia sa faca exercitiile de inviorare.Cu toate astea, noul Hendrix, de data asta Hendrix-Investitie, nu era luat in seama decit de naivi.
La garsoniera lui R-Sixtus-V reveneam pe traseele 16 si 182, sau pe jos, mort de oboseala. Intr-o dimineata, dupa ce R-Sixtus-V plecase devreme pentru un interviu la o firma care producea sapunuri si pasta de dinti, aud soneria. Ma trezise de-a binelea. Inca eram in pat, nespalat pe fata, pe dinti, cu frinturile viselor inca ametitoare. In ziua aia Rudi-Glanda, desi isi aprobase o pauza, inca era propriul sau patron, se trezise devreme, o data cu R-Sixtus-V, apoi se asezase la masa unde se chinuia sa surmonteze contururile unei icoane pe sticla inceputa seara. S-a ridicat sa vada cine suna, m-am ridicat si eu intr-o rina, mi-era oarecum jena, doar era ora 9, ma uitam la noile globuri de la lustra ca prin ceata, cind il vad in marime naturala pe tatal lui R-Sixtus-V. Am avut un sentiment ciudat. Simteam ca ar fi fost momentul potrivit sa ma transform intr-o cana cu un imprimeu extrem de lizibil cu Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul !, numai sa nu fiu nevoit sa-i dau socoteala domnului Mihai. Obisnuia sa vina in Bucuresti pentru tot soiul de conferinte la care se vorbea intr-un stil inepuizabil despre paduri, conifere, foioase, chestii la care probabil in sala se adormea destul de repede. Singurul lui avantaj mi se parea parasirea provinciei pentru citeva zile. Sarmanul R-Sixtus-V simtea ca pe o obligatie de familie sa faca transcrieri fonetice ba in franceza, ba in engleza, pentru textele stiintifice ale domnului Mihai, care deseori  mergea si in strainatate. Padurile Romaniei erau al naibii de interesante, iar tatal lui R-Sixtus-V, uite ca parasea provincia, parasea Romania si probabil ca mai avea de mers intr-o misiune spatiala pentru transplanturi de paduri romanesti pe luna. In moimentul ala am avut senzatia ca sunt un refugiat.
Intrevederea n-a durat mult. Domnul Mihai nu era prea incintat de globurile pentru lustra pe care R-Sixtus-V le cumparase cu o saptamina in urma, apoi a dat-o cumva de gard, ca se grabeste, ca trebuie sa mearga la minister unde avea o intilnire. Bla, bla, blauri, ciocaneli… Bineinteles ca ii era rusine de rusinea noastra, vorba de parinti obositi de-atita etica si morala socialista, si, evident, nu-i venea sa spuna ce gindea, dar era clar ca situatia nu-i pica bine nici cit negru sub unghie. Ce-i drept, R-Sixtus-V transformase garsoniera intr-o combinatie de azil si cantina crestina, menita sa ajute pe cei care nu reuseau sa emigreze sau care o dadeau in bara la interviuri pe la diferite companii sau banci. Partea grea a lui R-Sixtus-V era alta. Tipul avea o experienta vasta in materie de comunicare interconfesionala pentru care mi se parea predestinat. Desi numarul bisericilor prin trecuse era cu-adevarat impresionant, partea curioasa a initierilor lui era ca de fiecare data ratase un al doilea botez. Eu il cunoscusem in varianta ortodoxa, invingatoare.
In dupa-amiaza acelei zile existase evident si o a doua parte a intrevederii, in familie. Domnul Mihai era foarte hotarit, iar discutia il lamurise pe R-Sixtus-V asupra noilor probleme: garsoniera si numarul optim de locatari. Dupa o recalculare al metrilor cubi de aer absolut necesari unei persoane pentru a locui incaperea decent, adica sanatos, se impuneau modificari substantiale. Garsoniera fusese poluata, eu si Rudi-Glanda fuseseram un mic Cernobil, care va sa zica, ceea ce insemna ca intr-o saptamina trebuia sa gasim solutia mutarii. S-a intimplat sa fie bine, pentru ca, mai repede decit ne-am fi asteptat, am gasit un loc de depus ouale, pe o straduta care ducea la Muzeul Literaturii, peste drum de Ambasada Frantei. La o saptamina dupa noi, R-Sixtus-V s-a mutat si el in semn de protest intr-un camin din Moxa. Era la un master si avea in camin un loc asigurat unde-si putea termina intr-o relativa liniste lucrarea de geopolitica ortodoxa in care incerca sa polemizeze cu Tofler, Fukuyama si Huntington. De data asta nu mai nimerise in camera cu vreun martor al lui Iehova sau adventist cum se intimplase cu un an inainte. Pina a terminat scoala a tinut-o pe-a lui, ca sa-i arate lu’ tac-su ca nu-i luase boii de la bicicleta impunindu-i in garsoniera din Tei o geopolitica mai pragmatica, de sorginte forestiera, in care prioritatea era aerul proaspat, curat. Cuiul pe care-l aveam impotriva lui avea sa rugineasca in ziua cind auzisem de la R-Sixtus-V ca domnul Mihai era amenintat de spectrul orbirii.
Dupa aproape un an, R-Sixtus-V se reintorcea la salasul din Tei ca o pupaza ce n-avea cum sa-si uite cintecul. Era deja casatorit. Si el si nevasta-sa erau doi oameni blinzi, urniti parca de la cercurile polare, calculati, si, dupa ce luasera niste azimuturi imprecise in cautarea iubirii, reusisera sa dea nas in nas. Cind i-am vizitat, garsoniera arata neobosita. Mai ramasese acolo doar un triptic pictat de Nelu-Venetianu’ ( tipu’ era din Venetia-de-Sus, de pe undeva din Ardeal ) in care chiar el, artistul, o combinatie de personaj intre Adam si Iisus, aparea cu un giulgiu acoperindu-si partile rusinoase, acolo unde ii e greu voinicului, si tinea in mina un cub din care fusese muscat un colt, parabola era clara, pentru ca aparea si o femeie, si-n mijloc, dar si-n laterale, insa doar profil si spate, pentru ca pe fundal, cu un chip luciferic si vesminte de alchimist, Vasile, colegul lui de atelier de la care invatase tehnica frescei, sa priveasca inselator. Atit mai ramasese acolo din indepartatul februarie ’98, o poveste biblica. R-Sixtus-V rememora scena pictata de Nelu de fiecare data cind se-ntorcea de la serviciu. Cum intra in camera, parabola i se salasluia in minte pina in clipa cind nevasta-sa-i soptea: Sixtus, la masa !
In casa lor simteam o briza ciudata, ca de film mut, din care muzica fusese extirpata ca un apendice raufacator si eretic. De vreo luna de zile aveau de rezolvat o problema destul de ciudata. Linistea lor patriarhala fusese rechizitionata de Eagles, pentru ca unul dintre vecini, foarte posibil un maniac, obisnuia sa intre in transa la ora 23 a fiecarei seri si-si introducea in casetofon cu o placere bolnavicioasa caseta pe care fusese inregistrata de nenumarate ori Hotel California. Perioada coincidea cu postul de Craciun, ceea le sporea calvarul. Garsoniera din Tei se mutase in vecinatatea unor state precum Arizona, Utah, Mexicul si oceanul Pacific. Tulburarea era sigura, ciorba de fasole nu-i mai mergea la stomac lui Sixtus, de parca era dus la taiere, la lingurica avea senzatia aceea binecunoscuta de propulsare intr-o levitatie suprema, dar bolnavicioasa, deasupra tuturor desertaciunilor si deserturilor californiene, iar nevasta-sa trebuia sa vorbeasca mai tare din cauza chitarelor ciupite de igalsi. Situatie de tipul celor care intr-o seara te obliga sa sa pui la punct un plan de contraatac. Era intr-o vineri. Epuizat, fara sa-si fi facut rugaciunea de masa, R-Sixtus-V deschise usa si se aventura pe holurile blocului minat de acea dorinta de rafuiala, cum ii sade bine oricarui cowboy. Lua etajele la rind si cu o fervoare de cercetas marin ( facuse o pasiune din cartea lui Baudrillard, America ) descoperi intr-un sfirsit locul de unde erau lansate energiile negative. Un etaj dedesubt, dintr-o garsoniera aflata pe diagonala, melodia obsedanta se pornea pentru a saptea oara in acea seara spre gura de aerisire a baii lui R-Sixtus-V. Se opri in dreptul usii cu numarul 144 si suna. Voia sa-i administreze maniacului mustruluiala secolului, cum nimanui de pe raza statului California nu i se-ntimplase, desi parca se temea ca nu cumva obsesia sa treaca zilele urmatoare in registrul unui heavy-metal si mai ucigator. Dar solutia trebuie sa fie aceeasi, si-a zis, calm ca o rugaciune, ca un distonocalm, regula de capatii. Mai suna o data si auzi niste papuci grei frecindu-se de gresie, usa se deschise cu un scirtiit de thriller si calmul lui R-Sixtus-V abdica in fata unui panic-sindrome si-a unui pistol indreptat spre centrul de 10 puncte al fetei sale, fix in virful nasului, epicentrul unei roseli vecina cu prima declaratie de dragoste. Tipul nebarbierit isi scirtiia maxilarul, din privirile molatice i se simtea trascaul ingurgitat, poate se si drogase, cine stie, si abia balmajea: Daca nu te cari ti-am luat maul !, atit mai putea sa spuna, plus un nume de femeie care parca-i iesea pe urechi, Futu-te-n git, Felicio, ce mi-ai facut tu !  Glasul de caverna mai pronuntate citeva sentinte si suspine, imperecheate cu pistolul indreptat spre goana lui R-Sixtus-V, dar totul s-a auzit din ce in ce mai vag, cam ca de la distanta de o mie de pasi, precum o siesta japoneza, si o intirziere uitata si ea cu totul, timp in care ciorba de fasole se racise deja. Pasii lui R-Sixtus-V se prelungeau inexplicabil de mult, nu era maratonist, nu era un vis, fasolea era aceeasi fasole in cratita rosie cumparata din Obor, pictura lui Nelu i se parea aceasi gaselnita induiosatoare, ca si legea pe care-o proclama deseori : caderea este urmata in mod obligatoriu de o inaltare, asta era si invatatura acelui triptic, pe care o-ntelegea mai bine decit Nelu-Venetianu, dar pasii, pasii astia atit de lungi, de ce naiba se inmulteau la nesfisit ? Abia ajuns un etaj mai sus, la opt, gifiind in fata propriei usi si, lasindu-si capul sa se sprijine pe numarul 163, spuse stins: Deschide !
  Nevasta-sa auzi bocanitura si, evident, deschise, R-Sixtus-V intra si-ateriza direct in pat. Respira parca in asteptarea rugaciunilor de decolare a sufletului spre nehotaritele vami supraterestre, deschise in detunatura de pistol, ca portile bisericii in noptile de Pasti de la Sirnea. Al optulea inceput al melodiei era de asteptat, usile hotelului California se deschideau lasind sa se vada forfota iscata de jocurile de ruleta, R-Sixtus-V cobora dintr-un Cadillac, isi pipaia barba lipoveneasca, blonda si rara precum parul din cap, si-si zicea ca trebuie sa se fi transformat in Robert de Niro din Once Upon A Time In America,ori mai degraba in Robert Redford, din Calaretul electric, transplantul potrivit sub pielea unui star. Cind vedenia s-a risipit, a regasit figura nevestei care-i repeta a nu stiu cita oara intrebare cu un zimbet intelegator pe buze: S-a intimplat ceva ? Ar fi vrut sa-i raspunda, sa-i povesteasca tot filmul ultimului sfert de ora, suspansul, efectele speciale, scirtiitul usii si tirsiitul papucilor, dar era imposibil, pentru ca aparitia pistolului intre ochi ii luase deja maul. Amutise. Incerca sa biiguie ceva, iar nevasta-sa reactiona iarasi zimbitoare, Sixtus… aloooo… ce-i cu tine ?
Crezind ca-i un tertip de-al lui, o-ncercare de a-i reaminti dragostea ce i-o purta chiar si dupa cele citeva luni de la casatorie. Mai patise el o chestie asemanatoare cind, dupa ce revenise la garsoniera, la el se instalase Daniel. Coabitarea lor fusese posibila datorita primei facultati a lui Daniel, silvicultura. De data asta domnul Mihai era satisfacut. R-Sixtus-V muncea din zori si pina-n seara la o editura de carte religioasa, in vreme ce Daniel, avind mult mai mult timp liber, se ocupa cu gospodaria, ca-ntr-un mariaj perfect. Si totusi, pacea anunta si o vreme a incaierarilor, asa li se-ntimpla deseori religiosilor. Mersul bun al lucrurilor s-a impiedicat, iar R-Sixtus-V s-a procopsit cu o raceala zdravana. In acel nou inceput de primavara, ceea ce astepta R-Sixtus-V in pat era in primul rind un semn al impacarii si ajutorului fratesc. Un lucru a putut sa faca Daniel, noul colocatar. Sa puna mina pe o carte groasa cu rugaciuni speciale si sa le aleaga pe cele care se citesc unui muribund, pentru eliberarea sufletului de trupul pacatos. De-atunci i se trage povestea asta cu viziunile. Tripticul lui Nelu era o caricatura pe linga cetele de ingeri care venisera sa-i petreaca sufletul pe o scara care avea mai putine trepte decit stia el din cartile editurii la care lucra: Le-am vazut, te rog sa ma crezi, n-am innebunit ! ne repeta de fiecare data cind il luam peste picior. In vreme ce nevasta-sa il tot intreba: Ce s-a intimplat Sixtus, hai, spune-mi, nu ma tine asa ?, abia ascunzindu-si zimbetele, barbatul vietii ei se intrase din nou in priza viziunii cu ingeri pogoritori care se transformasera de data asta in mafioti infasurati cu harnasamente complicate in care erau virite cele mai scumpe pistoale. Era evident ca in locul cintarilor ingeresti zdranganeau igalsii. Isi zise ca trebuie sa fie vreun actor din partea a doua a celebrului Jesus Christ Superstar, dar cum de i se putuse intimpla chestia asta chiar in postul Craciunului, asta nu-si putea explica. Am stat in bucataria lor trei ore ascultindu-i povestea asta cu pistolarul lui hartanit de Viata, cu ingerescul Hotel California pe care nu mai reusea sa-l termine. I-am zis : Hai, Sixtuse, hai ca e tirziu ! Am venit si n-am apucat sa te-ntreb ce mai stii de Claudiu…La editura avea calculator, ii era mai usor sa tina legatura cu Clanada. M-a petrecut cu aerul parintesc pe care-l au casatoritii : Lasa, nu te mai gindi la emigrare ! Gaseste si tu un loc sa te angajezi, undeva la bugetari, macar …
 ( povestile nu trebuie dresate deloc asta-i adevarata educatie suma tuturor faptelor si imi pierd cumpatul cind vine vorba iar de schizofrenia prezentului a secolului 21 a cromsonilor lui robert fripp asa ceva nu se mai termina prea bine nu-i mai stii nici inceputul orice greseala sta in simpla ei pomenire si sanctificare in memoria lovita de repetitie ca o mitraliera ameteala se drege pina la urma doar schimbind macazul si nu mai respir ci suflu ca la aniversarea de 8 ani in luminari cind hulpav si isteric spusesem fotografului ca atunci cind voi fi mare as vrea sa ma fac miner cineva imi tot bagase in cap ca astia luau cinci mii pe luna in vreme ce parintii nostri abia incasau pe jumatate dar mai tirziu aflasem ca fotograful care statea chiar la etajul patru si care era invatator la o alta scoala tinea predanii si mici discursuri despre morala si societate politiei politice cit o fi fost ea si in orasul nostru probabil tot blocul era tinut in friu de el de la etajul patru ne calarea pe toti chiar si mesele de sah si table din fata blocului o vreme i-as fi stilcit mutra fraierului ☻  )

E drept ca m-am cam pierdut pe drumurile orasului, zgiindu-ma la vitrine, prin magazine, pe stadion. Amestecam placerea copilareasca de a-mi incetini timpul pe urma sinelor de tramvai cu o imensa expozitie de pictura, adaptata in minte zilnic, dupa ce ma epuizam prin galeriile de arta. Ma simteam bine, implinit, ma simteam personal, ca un strain nedeslusit, risipitor de timp, zgircit in gesturi complicate. O vreme am fost luat drept unul din gasca de piscotari care usurau tratatiile vernisajelor. Chiar mi s-a dat peste miini cu o abrupta punere la punct : Gata, ajunge, ati usurat toate fursecurile ! Futu-va-n cur cu generozitatea voastra de deschizatori de expozitii, de mici treburi, de importante misterioase servite la microfonul galeriei, de rasfringeri ochiose peste barbi si esarfe de matase. Nu-mi scapa nimic, nici macar naturile moarte pe care cohortele de batrini si artisti ratati le dopau cu priviri galese, la fel cum se intimpla si cu gaselnitele suprarealiste imbatrinite-n vitrinele parterului de la Teatrul National. Purtam intre urechi o combinatie de Muzeu de Arta si Muzeul Antipa si-mi vedeam de Bucurestiul proprietate personala.
In fiecare zi aveam acelasi mars fortat, din Victoriei pina-n Tei, prin fata stadionului Dinamo, facind inventarul zilei, apoi aruncindu-l intr-o uitare molesitoare. Derularea zilelor mi se parea extrem de logica asa. Necunoasterea Bucurestiului se cupla de minune cu fericirea care urmase demisiei din Armata Romana. Fericirea mea, detul de plapinda totusi, tracta nefericirea maica-mii, care in tinerete iubise un elev al Scolii Militare de Aviatie. I se insurubase ideea ca ar fi trebuit sa ramin imbracat in haina statului, sa ma las sufocat de prestanta scortoasa a epoletilor. Abia scapasem de tresele galbene de locotenent si, culmea asteptarilor alor mei, dupa o noapte in care privisem indelung cum niste tarani danseaza si se inghesuie ca niste animale la masa de nunta a varului meu, Adi – unde ghiftuiala era un rafinament, pe care muzicantii, cu creierii imbibati de vin si glumite exclusiv sexuale, nu-l puteau pretinde sub nici un chip -, spre dimineata era sa ma captusesc cu promisiunea iubirii. Si nu s-ar putea spune ca n-am alergat dupa asa ceva. Spectrul viitorului nu se uita, dupa ce l-ai intrezarit, te urmareste in fiecare zi, in fiecare seara. Alor mei le suridea nevoie mare perspectiva insuratorii. M-am trezit plimbindu-ma cu o fata pe-o ulita neagra, un drum care nu semana cu nimic. Poate doar cu noaptea. Si totul doar dintr-un reflex de acoperire a mizeriilor din caminul cultural al comunei. De-afara inca se mai auzea :
                                      Gasca noastra cea fudula,
                                      Asezata-n cap de ... masa
                                      Consuma mincare-aleasa,
                                      Brinza alba de trapist,
                                      Scoasa chiar acum din... lada,
                                      Precum toti puteau sa vada,
                                      Si salata à la Mercur,
                                      Cind maninci sa dai din... coate,

                                                Doamne, ce de mai bucate 

In sus, in jos, tot asa, in complicitatea intunericului, multumiti ca nu ne puteam vedea fetele prea bine, pina cind tac-su i-a observat disparitia. Codoasa, ca sa-i spun pe nume, fusese chiar mireasa. Patru ani de scoala militara nu reusisem ceea ce pusese la cale personajul central al destrabalarii, dupa top-topul perinitei. Verisoara-sa, partenera mea de intuneric, ii tinuse companie toata noaptea, ca un ingeras durduliu. Mai mult ca sigur ii gaurise urechile cu ce-si-cum. Vazusera cum refuzasem ca un mutant sa iau la dans fetele-alea transpirate si zapacite de fericirea topaielilor perfect idioate, si nu stiu cum naiba a reusit sa ne faca lipeala. Din scurt, aproape pe nesimtite. Si uite cum la despartire ne lasam numerele de telefon. Uimitor, n-am ce zice. Apoi s-a ridicat si soarele. In citeva zile ne-am intilnit ca niste liceeni in orasul ei. Uram Urlatiul, dar am mers acolo, dupa ea, ca un ciine abia scapat din lant. Ma rodea al naibii de tare curiozitatea. Pe cine plimbasem eu in puterea intunericului, la nunta aia la care venisem dintr-un impuls de umanizare fortata ?
Am asteptat aproape o ora in fata unei biserici darapanate pina cind Rodica s-a tot spreiat, rujat, epilat & toate celelalte peripetii ale cochetariei feminine, ca sa descopar ca fata era o grasunica. Dumnezeule, si ce n-am putut inghiti fetele-astea bandajate in straturi atit de obositoare de grasime. Mi se parea ca sint nascute sub semnul neglijentei, al neputintei, a tot ce-i mai rau in firea omului. Desi multe din grasunele cu care avusesem de-a face plesneau de viata, si parca imi sugerau sa observ mai degraba disponibilitatea lor neintrecuta decit coplesitorul costum de grasime in care-si cucereau cununile sfinteniei. Sau, daca nu, sa-mi vad de treaba si gata. Nu stiu din ce motive, preferam slabaturile, aparenta scheletica a sfirsitului vietii si-al lumii, si-mi dadeam seama ca, daca o lasam sa deschida gura prea mult, exeprienta ei de scoala Waldorf, unde activase ca invatatoare, tindea sa o faca din ce in ce mai volubila, mai voluntara, mai acaparatoare. Cum s-ar zice, limanul nefericirii mele. Puteam accepta asa ceva ? Intr-o clipa de deruta poate ca era cit pe ce s-o fac. Rodica avea posibilitatea de-a ajunge in Elvetia. Ma rog, s-ar fi putut intimpla multe in si cu spiritul lui Pestalozzi &Piaget, asa ca urmatoarele doua intilniri am jucat rolul unui tinar neinteles, cu traume adinci, cu o copilarie netratata. I-am dat prilejul sa ma descopere, cum s-ar zice. Asa-zisele intilniri de tatonare, dindu-i o sansa si incercind sa ma conving ca, totusi, s-ar putea sa gresesec. Si vulpoiul pindea cu ochii intredeschisi.
Neputinta de a-si pune la bataie experienta de asistenta sociala o facea nefericita. Apoi scrisorile. Era la mijloc o mare disperare dupa o vina de barbat. E bine sa tragi concluzia la timp. Mi se parea evident. Pe trotuarul glorios al argumentelor mele, cel mai timpit si amuzant totodata mi se parea faptul ca nici macar n-aveam par pe piept. De multa vreme zacea in mintea mea imaginea masculului care nu-si poate pune pirostriile decit daca a atins maturitatea fizica. Eu doar m-as fi procopsit cu o mamica in buna regula. Prin urmare, scrisorile mele emanau aerul unui spirit dezhidratat si ratacit pe caile fara de intoarcere ale tipului hirciog-eminamente-idealist. Erau totusi niste scrisori stralucitoare, precum o aureola de arhanghel cazut, genial pritocite, a caror perfectiune trebuia sa-i smulga bietei si nefericitei Rodica suspine prelungi, innodate cu sughituri, cind indraznea sa ma priveasca. Si nu greseam deloc. Drumurile noastre erau trotuare, iar eu ma aflam, fireste, pe celalalt trotuar, in vreme ce soseaua era Viata. Asa, care va sa zica. Dadusem cite-un rol statiilor de troleu, intersectiilor, parcurilor, cosurilor de gunoi, bancilor, parcarilor, totul era bine gindit. Un sistem filosofic de doi lei. Eram perfect constient. Am inceput sa ma simt jenant cind m-a-ntrebat : Bine, si ce explicatie ai pentru o iesire din orasul asta al tau cu strazi si trotuare alegorice ? Am incercat sa motivez scurt, oarecum derutat, ca este vorba despre Moarte. Apoi a zimbit: Si daca iesi din tara orasului asta ? Ma gindeam ca daca voi iesi din tara asta trebuie sa insemne emigrare. Pe intelesul tuturor. Trai bun. Altceva. Apoi i-am zis-o. O dai de gard ! O dadeam, fireste, cit puteam. Nenorocirea era ca desi incercam sa ma plasez in limitele rezonabilului, ea pricepea toate miscarile mele naive, incoerente. La ultima intilnire, la asa-zisa despartire, a facut ce-a facut si si-a proptit buzele intr-ale mele, ca un excavator care loveste cuva de pamint cu obida. Un cistig tot era. Nelasind-o sa se transforme intr-o rasturnica fericita si trecuta cu brio de momentul inaltator al pirostriilor, ,ai aveam o sansa, masina de scris poposita de curind in sufrageria noastra.
(  acolo intre blocuri vara veneau comedii cu calusei am mai spus-o unele erau asa am vazut in filmele americane acolo am auzit muzica din love story pe care o formatie din oras ( arsenal band – nunti & botezuri & cumetrii & ☺ ) o prelucrase pentru fondul sonor cind ajungea pe stadionul nostru cs tirgoviste cu marele dobrin imbatrinit insa la fel de genial cind ne-a batut cu doi la unu atunci am inteles ca fotbalul e totusi o chestie si ca dobrin fusese-o scula la citeva luni taica-miu ma tirise din nou in tribune sa vad tricoul cu numarul 8 pe care-l transpirau muschii lui iordanescu asa ca puiu & stingul lui faceau din fotbalistii nostri o punga de tricouri agatata-n cui apoi au inceput sa curga parca din inima lui Dumnezeu iesirile clandestine la cinema erau chiar foarte-aproape blocul caminul scoala iar linga ele tisneau in intunericul asteptarii per qualche dollaro piu clint eastwood gian maria volonte si seria repetata la nesfirsit cu wayne si cu dean martin care oboseau si mureau pe rind pentru a-i plinge cu batiste si durere cind india si coreea democrata straluceau in limbi si unduiri patetice caci amintirile sint un lant sint za cu za in mintea mea si as fi acceptat atunci sa ma inrolez in orice armata de gradinari care-ar fi ingrijit o singura podoaba o floare de lacrimi coreene precum doinita popescu ce fata sclifosita era atrunci care apoi s-a dus la alta scoala si noi atunci am renuntat sa ne mai plingem fiindca toate astea au fost odata in teilor si asta e tot ce conteaza )

Se intimplase cam la vreo trei saptamini dupa nunta cu pricina. Trei saptamini in care Adi-mirele nici nu apucase sa intre bine in luna de miere si fusese nevoit sa lichideze din trei focuri bine tintite un individ care facea cu succes multa teroare in Urlati. Ce chestie, mi-am zis, un orasel la fel ca si Mizilul, ba chiar mai mic, si se-ntimplau o groaza de lucruri. Salbaticia se mutase in est. S-ar zice ca aveam toate motivele si sursele sa folosesc masina de scris pe care tata o casase de la uzina militara pentru… Pentru ce… chiar asa, pentru ce ? Asta era intrebarea. Poate ca era chiar pentru mine, nu ? Totul parea perfect aranjat sa ma apuc de treaba. Ce traiam in chichineata aia de oras era doar un balon cu heliu, evident epuizabil, nicidecum viata. Eram mindru de adevarul proaspat descoperit, eram decis. Frica ingrozitoare era ca nu cumva orasul sa se transforme intr-o perfuzie postcazona, cu care se putea drege brambureala, dar nimic mai mult. Urgenta parafata : trebuia sa ramin in Bucuresti, sa ma infig undeva, cumva. Sa-mi gasesc un loc de dormit si de mincat, macar atit. Mai ales ca spusesem un Pa! hotaritmagistraturii - al doilea vis al parintilor –, lucru care nu le picase deloc bine. Luat la bani marunti, nu prea mai aveam de ce sa fac umbra prin oras, trebuia sa plec. Asa am plecat.
(  a fost o viata data naibii cind vedeam stele si noi credeam ca sint comete iar ordinea si ritmul astrilor erau un joc de scrabble din care sareau o alta limba si alte obiceiuri in cartierul nostru eram noi si invatam sa crestem si chiar ei parintii invatau din asta ca-n fata blocului ai voie sa joci table si sah ca la balcon poti face schimb de timbre cu zeci de pusti innebuniti dupa colite din dubai tata era primul dintre colectionari in teilor si asta ma facea al naibii de gelos tot la televizorul din balconul nostru o buna parte din comunitatea teilor se benocla la mondialele din espana ’82 era atita libertate la noi si-atita dragoste si cele trei razboaie saptaminale de cartier cu tiganii din cartier ☻ erevanul si poantele radiofonice erau intre blocurile noastre si explozia buteliei la familia timiras jocurile de cartoane si expeditiile la tancodrom unde doar cei mari se-aventurau pentru recolt de trotil si-nmormintarea frizerului de vizavi cu o fanfara iesita din pamint marile micile minuni impreuna si cu cele mijlocii pe care doar laika alias ionel persunaru le uita intotdeauna au culminat intr-o dupa-amiaza cu bumerangul lui adi cojocaru el facuse din noi niste australieni dedicati si muncitori ce-si frecau bucatile de placaj de peretele blocului si am lansat cu totii deasupra tiganiei pasarile noastre australiene cei aflati dedesubtul flotei aeriene se ascundeau ca niste sopirle acolo era totul totul un fel de pogrom dar noi habar n-aveam de cuvintul asta in care pe vremea aia putea sa-ncapa intregul nostru cartier teilor )

Am plecat, dar nu inainte de-a ma rafui cu orasul. Poate ca as fi ramas acasa daca ar mai fi supravietuit macar una dintre cele doua librarii ale ultimilor ani din comunismului nostru provincial. Cea mai la indemina fusese vizavi de liceu, la parterul unei vile construita prin anii 1936. Pe treptele de la intrare erau inscrise anul si numele proprietarului deposedat cu 50 de ani in urma :  NICU SCARLAT. In seara hotaririi de a pleca mi-a fost clar ca am nevoie de o ruptura strasnica si m-am declarat unicul mostenitor al tipului cu numele gravat pe mozaicul treptelor. Nu era prima data cind imi atribuiam nume, identitati. Imi placea joaca asta, de-a fi altcineva, mai multi deodata chiar. La vreo opt-noua ani detineam o lista destul de lunga cu nume pe care mi le-as fi dorit. Cotoarele cartilor din biblioteca imi pusesera pe tava gramada, citeva sute, din care inca mai stiu destule : Felix, Oscar, Wolfgang, Richard, Kurt, Raymond, Osvald, Igor, Radu, Ferdinand, Henry, Jorge, Aldous, Mark, Andrea, Mario, Adolf, Yasunari, Jack si multe altele . Deseori sentimentele, greselile atasate numelui meu cel adevarat, de fapt eului meu, imi ingreunau enorm finalizarea actiunilor. Detineam nu doar o lista de nume, ci si o metoda salvatoare. Hotarisem demult ca fiecarei identitati ii va corespunde o greseala majora, care ii va si pune capat, iar suma lor sa scoata la iveala un mutant, un Robocop. Numele, ca si omul, nu trebuie impovarat peste masura, el are nevoie de nesfirsite ajutoare. N-am vrut sa ma mai gindesc mult la Scarlat, doar l-am adaugat repede cirnatului deja existent si brusc am dezvoltat o fixatie din ideea folosirii noului meu spatiu macar in scopuri culturale. Copilaria mea era intiparita cu firma Libraria SCARLAT, desi asa ii ziceam doar eu. Si lucrurile au capatat dintr-o data limpezime. Asociat cu libraria, Scarlat era un rezumat al tuturor celorlalte nume, pomelnicul acela aiuritor, Cuprinsul de la sfirsitul Marii Carti .
Dupa ’89, incaperii doldora de volume de tot felul ia luat locul un magazin privat cu de toate, de la camasi, sosete si oglinzi, pina la electrocasnice. De toate in locul lui de tot felul. Ceva intolerabil, cum sa nu... Si n-am mai stat pe ginduri, am pus mina pe cel mai apropiat pietroi, unul zdravan, si l-am azvirlit in geamul magazinului, apoi a venit goana nebuna spre casa. Scarlat gifiia iesit din minti, scrisnind la fiecare colt de strada. In urma mea nimeni, nici o umbra, nici un sunet, doar o frica enorma care ma impingea cu o forta crescinda, cu o furie care ne intuneca mintea, spre marginile noptii, spre dimineata, spre treptele acceleratului spre Bucuresti, din care cu ura Scarlat a tot incercat sa-si arunce privirea inapoi, la fel ca si mine , ca de fiecare data cind plecam spre taberele cu pionieri de pe intreg cuprinsul patriei, iar casele se rostogoleau tot mai mici in urechea imprafosata cimpiei, si dupa ele fosta padurice care masca tancodromul, apoi de la o departare ceva mai mare punctul din ce in ce mai putin vizibil caruia lumea ii spune de o buna bucata de vreme Mizil.
(  de-aici am plecat in alta parte sa ducem o viata mai linistita viata la casa la trei case si un bufet apropiere de gara unde trenurile iti fura tot ce ai lasindu-te doar cu un sfint dor de duca pe aripile unor pusti iviti sus pe blocuri)