Nomine Dei
Cunoscuta este in tagma constructorilor
existenta unui mortar alb –
cu care lucreaza zidarii
atunci cand trudnic isi lipesc,
grijulii, caramizile rosii
unele de altele –
si a unui cu totul altul
tip de mortar –
albastru precum e
cerul de vara,
cu care se leaga
intre ele,
intr-o singura catedrala
celesta,
de mai presus de fiinta,
sufletele pasarilor,
pasarile cu suflet
ori sufletele aidoma
unor pasari
cu pene azurii
si ciocuri din aur –.
De tanar ucenicul constructor
invatat e de maistru
(pe ascuns, la ceas de seara,
sub bolti
innegrite de vreme,
caci cumplit secret
este acesta)
ca mortarul albastru,
de firma,
cu ISO care-i
certifica in fata
oricarui strain
calitatea,
nu este defel precum
mortarul comun
cu care lucreaza
din zori si pana-n seara,
harnici si spornici,
zidarii pe schele.
Materia din care-i facut
nu este piatra din munti,
calcarul alb,
ci e comunul a toate,
nazuinta legarii eterne
dintre un suflet si altul,
de acel vesnic altul,
din care in final
doar atractia –
gaura neagra, hulpava
ca gura unui rechin –
catre intunericul ce
se retrage
sfielnic in sine
ramane,
inaccesibila unificare
a sa cu sine insusi.
E un secret al nobilei
meserii de constructor,
bine pastrat de breslasi,
ca nimic nu s-ar prinde
unul spre altul,
unul cu altul
si unul in altul,
suflet cuprins de
alt suflet
intr-o prelunga
imbratisare fraterna,
fara acest bizar,
insa pretios,
mortar albastru
pe a carui eticheta
sta scris,
cu foc alb
pe foc negru
denumirea sa,
de prea putini cunoscuta:
PHILIA.
La mormantul poetului Ezra Pound
Pe Insula Mortilor iti odihnesti
trupul batran, fericitule, tu care
adesea ai stat la masa
impreuna cu zeii cei mari.
Plin de flori rosii si albe
este mormantul trecerii tale
nevinovate prin lume,
pe insula stancoasa
unde doar pasarile marii
iti tin tandra tovarasie.
O, mai putin de o clipa a durat
fericirea sederii in aspre tinuturi
ale exilului tau voluntar,
departe de patria-ti draga,
de care doar polifonia cantecelor
iti mai amintea uneori.
Dar prin moarte ai ajuns iar acasa.
Acum esti din nou impreuna cu zeii,
invitat de onoare la ospetele lor,
in Tian-San-ul celest de dincolo de fiinta.
Colo jos, intre ape, doar un mormant
imbracat in flori albe –
ca sufletul tau –
si rosii, ca sangele Domnului,
mai aminteste drumetilor
ca te-ai bucurat impreuna cu noi,
muritorii, si, generos ca un rege
ne-ai daruit, din sufletu-ti larg,
poezia.
Adiere de vant
In vasul gol
indelungata tanguire
a lipsei aromelor
de flori campestre
ce l-au umplut altadata
se face simtita
prin tacerea sa.
Goliciunea transparenta,
interioara, de culoarea
albului sepulcral
al zapezii siberiene
e proprie doar
sufletelor pierdute,
odinioara atat de sensibile
la zgomotul valurilor
ireal de albastre –
ecou al unei chemari
ce se zbuciuma-n ceruri.
Murmurul paraului alpin
Plecarea spre tine, departe,
oricat ar parea de ciudat,
e lucrul cel mai firesc din lume.
O, incantare a peregrinului,
singuratate a sa cu sine insusi.
Pierderea paradisului urmeaza oare
regasirii sale statornice?
Mai sus de vesnicia efemeridelor
ce-si afla culcusul eteric
in cerul albastru,
mai este totusi ceva,
o tresarire de inima,
din care lumina rasare
si se scurge spre noi,
unduindu-se printre nori,
precum apa unui parau montan
clipoceste in lungu-i drum
spre marea serenitatii,
mangaiata bland de razele placide
ale unui soare galben.
Doar amintirea, niciodata pierduta,
a murmurului paraului alpin,
sprintar alunecand din piatra in piatra
cu hotararea unui destin,
determina fiinta telurica
sa porneasca in calatoria,
atat de necesara,
a reintoarcerii acasa.
Samsara
Furtunile puternice nu dureaza mult.
Vorbele de duh sunt curmate repede:
doar flacara neagra ce arde mocnit
in candela straveche lumineaza
intelesul lor efemer.
Arderea dureroasa a vietii
palpaie precum zbaterea
din aripi a pasarii colibri.
Urmare a zbuciumului
si a cumplitei dureri a vietii
reintoarcerea intru duhul
este doar o chestiune sisifica.
Sfirsitul ciclului e marginea cercului:
centrul aflat dedesupt.
|
