Nichita DANILOV NEVASTA LUI HANS si alte proze

      USILE

      Cand intra pe poarta in Casa Rosie, primul lucru de care intreba Hans era:
      Unde-i? Mama, vroia sa spuna.
      De fiecare data cand se intorcea acasa abia tarandu-si ghiozdanul de la scoala, avea impresia ca n-o s-o mai gaseasca pe Mama acasa, intr-o zi Mama avea sa dispara. Pur si simplu avea sa se evapore din casa. Ideea aceasta il obseda pe micul elev Hans in fiecare zi. O sa ramana singur, fara nimeni care sa-l ocroteasca. Mama lui o sa plece departe in lume, Hans n-o s-o mai vada niciodata. Ideea aceasta il speria in asa masura, incat Hans tresarea pana si in somn, strigand: „Mama, Mama!”
      Lepadandu-si ghiozdanul langa trepte, cu inima stransa, intreba:
      Unde-i?
      Din pricina emotiei ce-l cuprinsese, cuvantul „Mama" nu-l putea rosti.
      De data aceasta Tatal trebaluia in spatele Casei, repara usa magaziei, care atarna intr-o balama ruginita. A iesit aplecandu-se usor pe usa scunda, mangaindu-si barba mare neagra, ce i se revarsa pe piept. Doi porumbei albi, rotati stateau cocotati pe umarul sau drept, tinandu-si cu greutate echilibrul si desfacandu-si aripile la fiecare pas, si inca unul, tot alb, dar gulerat, ii gungurea rotindu-se pe crestetul plesuv.
      Am omorat-o, zise Tatal, si am ingropat-o sub mar. Si privindu-l drept in ochi pe Hans, care-si lasase privirea in pamant, adauga:
      Poti sa te duci s-o vezi.
      Hans nu credea, s-a dus. A alergat pana la capatul gradinii. Marul de langa baia de aburi, pe care Tatal o pregatea la fiecare sfarsit de saptamana, cand se imbaiau toti. Un mar inca tanar, abia inflorit, in dreapta, se afla o groapa proaspat sapata, acoperita cu un strat subtire de paie. Pe o creanga se legana o piele de vitel. Vantul o misca usor, cand intr-o parte, cand in alta.
      Acolo-i, l-a auzit strigand pe Tatal. Vocea i se risipi prin toata gradina, facand sa se miste crengile de mar. Apoi Hans auzi zgomotul unui cui care se infunda adanc in scandura de brad.
      Sub paie, preciza Tatal, cu o voce calma, tinand un cui mare intre dintii ingalbeniti de tutun.
      Hans cauta, dand la o parte paiele cu infrigurare. Mama zacea cu fata in jos, imbracata cu rochia ei verde de matase, pe care de obicei o lua duminica si de sarbatori. Pe umarul ei stang, sub omoplat, Hans vazu mustind sangele, amestecat cu fire de iarba si praf.
      N-am acoperit groapa, ca s-o poti vedea si tu, l-a auzit strigand din nou pe Tatal. Si din nou auzi zgomotul unor lovituri de ciocan sau de barda. Regulat, clar. Si un alt cui se infunda in scandura. Drept, fara efort.
      Si apoi acelasi glas sau poate o boare proaspata de vant risipi florile de mar, imprastiindu-le prin toata livada.
      Ai vazut-o? l-a auzit din nou strigand pe Tatal, care nici macar nu catadicsi sa-si intoarca capul catre Hans, fiind preocupat cu totul de munca lui. Spatele ii era masiv, cat poarta. Se pregatea sa bata un alt cui, proptind scandura cu genunchiul lui si sprijinind-o cu un umar.
      Porumbeii falfaira din aripi, luandu-si zborul si asezandu-se pe celalalt umar.
      Hans izbucni in plans, luand-o repede la fuga inspre grajd. Desprinse o franghie din cui, suindu-se pe iesle si legand-o repede de grinda din tavan. Era insa prea tarziu. Tatal aparuse in usa, astupand-o cu trupul sau masiv. Barba sa neagra ii falfaia pe piept si cei doi porumbei rotati ii gangureau pe umar, luminand in semiintuneric. Doua lumanari ce palpaiau batand din aripi. Si inca o alta pe crestet. Trei. Si un singur sfesnic. El.
      Radea in hohote. Trupul sau imens parca se subtia de atata ras. Auzindu-l, calul sau fornai pe nari, rotindu-si ochii negri, umezi. Necheaza nerabdator. Asa il intampina, cand Tatal isi facea aparitia in grajd.
      Stai, domnule, stai. Cand ii vorbea cu „domnule" nu era un semn rau. Dar Hans incepu deja sa tremure. Se invineti de plans.
      Nu-i decat o papusa, spuse Tatal cautand sa-si ascunda rasul in barba. Un simplu manechin.
      Si dupa o pauza in care se auzea zgomotul unor dinti de cal mestecand fier si fan. Si apoi zgomotul unei scanduri rupte pe care aceiasi dinti o muscau nervos:
      S-a dus in piata dupa cumparaturi. Nu stiu de ce intarzie atata. Mereu intarzie femeia asta. Dar o sa vina, se intoarce repede. Bantuie prin magazine. Dar cat e ceasul? S-a facut tarziu?
      Era vorba despre Mama, care atunci cand pleca dupa cumparaturi, obisnuia sa intre in toate pravaliile. Tarandu-l si pe Hans in urma ei.
      Tatal isi scoase ceasul din buzunarul vestei. Desfacu capacul, consulta cadranul si il puse la loc.
      E abia cinci, spuse. La sase, cel tarziu la sapte, hai, la opt, e acasa.
      Hans nu vroia sa creada. Nu, asta nu credea. Tatal vroia sa-l linisteasca. O omorase? De ce?
      Hans urla ca un disperat, isi infipse unghiile-n fata. Isi izbea capul de stalpi. Daca a murit ea, Hans de ce sa mai traiasca?!
      Tatal iesi repede din grajd, scuturandu-si porumbeii de pe umar. Se duse in fundul gradinii si reveni cu mogaldeata sub brat. I-o arata lui Hans. Era un simplu manechin, ii desprinse peruca de pe teasta de carton si o arunca pe dusumea. Stia Hans ce-i asta? Acum intelegea? Intelegea?
      Hans insa nu intelegea nimic. Cu ochii ingroziti privea spre Tatal, care tinea manechinul intr-o rana, scuturandu-l in fata sa si dorind cu tot dinadinsul sa-l convinga pe Hans ca ceea ce tine el in mana e o momaie.
      Vroise sa-l scape de prostie. Vroia ca Hans sa nu mai intrebe cand ajunge acasa: unde-i? Acest lucru il scotea pe Tatal din sarite.
      Pricepea Hans?
      De el de ce nu intrebase niciodata? Era drept?
      Enervandu-se din nou, Tatal incepu sa desprinda rochia de pe manechin. Dezgoli bratele. Dezgoli umerii. Dezgoli coapsele. Dezgoli sanii. Era un manechin. Un simplu manechin, cusut din panza, incheieturile se balabaneau in stanga si in dreapta. Iar sangele fusese fals.
      Hans nu credea. Nu putea sa creada. Se zvarcolea pe jos de atata plans. Vroia sa se convinga.
      N-avea decat.
      Putea sa pipaie totul singur cu mana sa. Nu-l oprea nimeni.
      Picioarele erau de paie. Paie indesate in ciorapi de naylon. Daca Hans ar avea curiozitatea sa se repeada pana la stog, ar putea sa se convinga ca lipsesc doi snopi de acolo. Era gol. Paie moi, bune de asternut la vite. Tatal nu s-a zgarcit de data asta.
      Hans putea sa pipaie cu mainile lui. Ce credea Hans ca sunt picioarele?
      Si fata? Nu era intoarsa-n jos? Tot ciorap si fata! Ciorap umplut cu rumegus si calti. Rumegus de cand a geluit scandurile pentru gard. Gard inalt, vopsit frumos in alb. Vede scandurile? Vede gardul? Cat crede ca a mai ramas din rumegus?
      Stie Hans cat timp a pierdut ca sa confectioneze manechinul? Il pregatise din timp. Nu era chiar asa de simplu. Totul trebuia executat corect. Cat mai exact.
      Dar sangele? Tatal rase din nou. Pata de sange? Vopsea, vopsea pentru acoperis.
      Vopsea? striga Hans.
      Nu, domnule. Iar ii spune „domnul". Semn bun? Vitelul il mai tinea minte? Vopseaua nu era buna. O incercase. Se usca repede. Vazuse Hans pielea atarnata de ram? Cum, piele? Totul fusese bine gandit. Calculat la milimetru. Noaptea Tatal avea insomnii. Nu adormea decat spre dimineata. Asteptase doar momentul. Luna fusese si ea un sfetnic bun.
      Pricepea Hans? Acum pricepea? Vroise sa-l scape de prostie. De nebunia pe care o mostenise de la el. Vroia sa faca din Hans un om in toata legea. Dar Hans nu era bun de nimic. O carpa. Baiat de mucava. Femeile vor sterge podelele cu el. O carpa…Paie, carton. Vroia Hans sa se tina toata viata de fusta ei? Nu avea decat! Tatal se spala pe maini.
      Priveste aici, spuse Tatal cu un glas tunator. Paie, nylon, rumegus. Si atat!
      Cu miscari nervoase si barba asudata, Tatal smulse restul ce mai ramasese din rochie si arunca manechinul in iesle, la cal. La calul sau urias pe care avea obiceiul sa-l calareasca-n zori, inainte de rasaritul soarelui, il calarea in jurul casei, inainte de a adormi, dupa o noapte de nesomn, il calarea intr-un galop nebun.
      Hans vazu cum calul apuca in dinti manechinul, il ridica din iesle si il lasa la loc si incepe sa rupa panza, smulgand paie si fan.
      Nu, striga Hans, izbucnind in plans. Plangea cu trupul scuturat parca de friguri, tavalindu-se prin balegar.
      Paie, fan, ciorapi si rumegus. Era prea mult. Facuse candva si el papusi in sopron. Le ciopartea seara cu cutitul.
      Tocmai de asta am vrut sa intelegi, spuse cu o voce schimbata Tatal. Acum intelegi?
      Apoi isi lasa mana sa grea pe umar. Dar Hans se trase la o parte, lipindu-se de scanduri.
      Nu-i nimic, adauga bland Tatal. Se poate trai si asa.
      Daca vrea, o sa-i daruiasca lui Hans un porumbel. Hulubul alb care i se aseza pe crestet atunci cand fluiera de trei ori.
      Hans nu vroia. Nu vroia nimic.
      Vroia s-o vada. Atat.
      Unde era ea? Ar fi vrut sa spuna „Mama", dar cuvintele ii ramaneau inghetate in gat.
      Ii spusese doar. Era in oras. Dupa cumparaturi. Peste o ora, doua va sosi acasa. Il va imbratisa pe Hans.
      Tatal isi scoase din nou ceasul din buzunar. Se deplasa mai spre lumina, sub un ochi de geam, murdar de praf si de paienjenis.
      E aproape sase, spuse. Vine in curand. Niciodata n-a intarziat mai mult de ora sapte.
      Hans vroia sa mearga in intampinarea ei.
      Putea sa se duca. Numai sa aiba grija sa nu se rataceasca si el pe strazi.
      Cand o sa vina, ai sa te convingi, spuse Tatal enervandu-se din nou.
      Ii era insa teama ca Hans o sa vada tot paie, tot fan, tot nylon si rumegus.
      Varandu-si inapoi ceasul in buzunar, Tatal disparu in fundul grajdului si aduse in brate resturile ce mai ramasesera din manechinul pe care il aruncase un pic mai inainte in iesle. Un cap murdar, din care atarnau carpe, paie si calti.
      Vezi, spuse el, miscandu-si barba in cerc. N-are ochi, nas, gura. Nasul, gura, fruntea, totul la fel. Otova. Sa priveasca bine Hans. Sa caste bine ochii, poate va invata ceva. Alba, nu? O albise cu praf de var. Ca un ou arata fata. Ca un ou spart in doua din care curge galbenusul. Ca o clepsidra din care s-a scurs nisip.
      Hans privi tacut spre manechin. Nu-si putea desprinde privirea de la dintii lui albi care pareau ca ranjesc in intuneric.
      Pe el, pe Tatal, il vedea Hans? Ce credea Hans despre Tatal lui?
      Hans nu vroia sa-l vada.
      Oare Tatal nu exista in realitate? Hans era oare un necredincios?
      N-avea decat sa intinda mana si sa se convinga singur. Crede ca va gasi paie, calti.
      Nu, spuse Tatal. La el totul e puternic. Maret. Trupul sau e cladit din piatra, din caramizi si fier.
      Brate puternice, acoperite cu par des si cret. De la omoplati si pana-n radacina degetelor. Picioarele ca doua coloane de bronz incinse de flacari. Un colos de marmora, asta e el! Pumnu-i cat o usa? Sa incerce sa-l deschida Hans! Aude Hans cum ii rasuna pieptul?
      Hans il privea inspaimantat. Cei doi hulubi i se roteau pe umeri. Iar cel de-al treilea i se asezase iar pe cap. Tatal intr-adevar era puternic. De neclintit in cerbicia sa! Ce insemna Hans pe langa el? Un biet scai ce i se agata de nadragi. Cum indraznise sa-l infrunte? Cum indraznea sa se opuna vointei lui?
      Hans dadu sa se strecoare pe langa el, vrand s-o zbugheasca prin usa cascata din grajd. Tatal il prinse cu doua degete de guler.
      Stai, ii zise. Incotro? Vroia sa fuga in intampinarea ei?
      Poftim! Usa e deschisa, nimeni nu-l tine in loc.
      Hans isi roti speriat ochi, cautand un punct de sprijin de care sa se agate in disperarea sa. Punctul era insa atat de departe situat in timp si spatiu, incat Hans renunta.
      Deodata inima ii tresari de bucurie, isi ciuli urechile cu teama si asculta inca o data scartaitul unei porti ce acum se inchidea. Apoi auzi pasii ei mici si delicati rasunau cu gingasie vesela pe trotuar, in sfarsit, iata ca Mama lui se intorsese.
      Deschideti usile, ca vin papusile, striga ea ca de obicei.
      Hans se smuci din mana Tatalui, repezindu-se ca un glont din grajd si iesind in intampinarea ei.
      Mama statea rezemata de usa de la intrare, in rochia ei frumoasa, cu parul galben, parca fluturat de vant, cu bratele deschise si cosul de cumparaturi pe trepte.
      Uite ce ti-am adus, ii spuse lui Hans si incepu sa cotrobaie prin cos.

      Hans insa nu vroia nimic. Nimic nu-i trebuia lui Hans. Repezindu-se la pieptul ei, Hans vroia sa pipaie cu mainile lui si sa se convinga singur: picioarele ei nu erau cumva de paie? Fata nu cumva ii era umpluta cu calti?

DRUMUL SPRE CASA

      Casa stralucea in intuneric. Cand Hans se apropie la cativa pasi de ea, totul se stinse, in locul luminii vuia bezna, intuneric deplin. Caldaramul parea acoperit de o perdea tacuta, umeda. Pietrele luceau stins. Pasii Iui Hans rasunau ca niste sticle sparte pe trotuar. Cineva presarase nisip si cenusa. Papusi imense, cu buze de lut, crapate, se aplecau din balcoane, sopteau din guri zdrentuite, aruncau farfurii si resturi de mancare in strada. Cainii urlau sinistru. Asa-i trebuie, stia de mult ca nu trebuie sa se intoarca. Oriunde, numai acasa nu!
      Casa era la capatul strazii. O putea vedea, cum isi vedea capatul manecii intinse, cum isi vedea nasturii de metal de la haina. Steaguri negre si rosii falfaiau in vant deasupra cladirilor oarbe. Strada era o maneca goala, acoperita de praful secolelor. Mana lipsea. Se pierduse pe drum. Cineva o aruncase in Bahlui. Manecile atarnau pleostite, ca niste urechi de caine. Urlete lugubre explodau in intuneric, in cea mai desavarsita liniste. Numai un surd putea auzi asemenea sunete. Cainii urlau lugubru. Pe acoperis, pisicile miorlaiau infiorator. Era luna lor de miere. Natura nu iarta. Progeniturile se razbuna dupa ce ies in lumina. Calaul tace, cu mainile incrucisate pe piept. Ridica din umeri neputincios. Unde sunt mainile lui Hans? Unde? Cainii stiu totul: luna lumineaza creierul de caine. Logica absoluta. Orice creier de caine creste noaptea ca un aluat. Dospeste. Se umfla, da peste margini. Bolboroseste spumegand de teama. Cainele e mai destept noaptea decat ziua. Presimte mortul din om.
      Pe caldaram, pasii mici nu se aud. Sunt de pasla. Cineva a acoperit caldaramul cu praf de var. Picioarele se infunda in praful alb. Oamenii merg cu picioarele infundate in lapte de var. Picioarele se infunda pana-n glezna in fumul alb si lipicios, inainteaza cu trupul pe jumatate scufundat in somn. Ceilalti striga din guri de carpa:
      Traiasca Hans! Traiasca Papa Hans!
      Buzele de carpa se descojesc in intuneric. Carpele crapa. Balele curg suvoi. Hans isi intinde mana: la capatul bratului sau e casa sa. Mana e intinsa dintr-un capat in altul al strazii. Hans sta culcat pe caldaram cu mainile intinse in fata. Apasa cu mainile casa care da sa se pravale peste el. Stie ca orice intoarcere e un chin. Un chin groaznic. De aceea isi indreapta in fiecare zi pasii catre inima lui. Ca sa simta mai din plin golul. Golul se lasa ghicit imediat sub costum, sub camasa, il poti pipai cu mana. E o gaura acolo. O gaura prin care iese un burlan.   Prin  gaura golul   urla ca  un  caine  la  luna plina. Cateodata ies aburi, fum. Degeaba iti vari mainile acolo, nu dai decat de gol. Golul se retrage tot mai inauntru. Urca din stomac spre inima. Se instaleaza in plamani, in creier. Acolo e locul lui cel mai bun. O parte se duce in gatlej, vajaie in urechi. Golul din buzunare, golul din talpa. Orice apropiere de casa e un cataclism cosmic. Casa se clatina la capatul bratului sau. Cat o cusca de caine. Mars! Maraie, scrasneste din dinti. Orice pas spre ea o face sa creasca in dimensiuni. Sa ia proportii. Devine din ce in ce mai mare. Din ce in ce mai masiva. Ferestrele stau ca niste cadavre acoperite cu giulgiu, in spatele fiecarei ferestre e intins un cearsaf, intunericul navaleste din toate partile, ca un vartej.
      Strada se clatina intr-o parte si-n alta, de parca ar sta pe apa. Pe un rau. Fiecare piatra din caldaram pluteste pe valuri, cand calci pe ea se scufunda, in urma raman doar pietrele. Bolovani de rau. Apa trece pe dedesubt. Dedesubt e numai apa. Subsolurile sunt inundate. Apa se ridica pe trotuar. Inunda asfaltul. Musteste sub talpi. De aceea e bine sa mergi in cizme de cauciuc. Cauciucul te fereste de igrasie. Hans stie oameni care au prins mucegai la talpi, fiindca au stat prea mult timp lipiti de un loc. Au trebuit sa fie unsi cu catran. Igrasia insa le devasta genunchii, incheieturile scartaie. Mucegai verde. Ca pe un perete. Faceau condens. Totul li se tragea de la talpi. Nu stiau pe unde calca. Locuri umede. La temelie nu fusese turnat destul catran.
      Apa urca prin fisuri. Mortarul aduna umezeala intre caramizi. Celulele sunt imbibate cu apa. Smoala acoperita cu carton. Sau invers. Alcoolul incalzeste incheieturile. Cand apa urca in piept, nu mai e nimic de facut. Razuit cu lama, mucegaiul infloreste din nou. Langa plamani e locul cel mai prielnic.
      Hans stie: nu trebuie sa se intoarca acasa. Ideea asta a patruns adanc in mintea lui. Ca un surub i s-a infiltrat in creier. Cand indoiala in creierul lui isi face de cap, Hans strange piulita. Cutia craniana este batuta in zeci de tinte. Orice surub care cedeaza repede e inlocuit. Ideile fixe n-au ce cauta in mintea lui. Rotitele insa cauta s-o ia razna. Sa iasa din sistem. Hans insa are grija ca ele sa ramana la locul lor. Indoiala nu trebuie sa patrunda in scoarta, indoiala e ca rugina. Ca nisipul. Totul se destrama. Fierul se poate oxida, in casa lui Hans bantuie singuratatea. Bantuie suferinta. Bantuie frigul. Groaza de-a exista.
      Usa nu trebuie deschisa. Cum deschizi usa, cum toate navalesc inauntru, iti navalesc in piept. Nimeni nu te poate scoate din ghearele raului. Acolo e infernul. Dezastrul absolut.
      Inapoi. Mereu inapoi. Acesta e drumul cel drept. Casa trebuie sa vada spatele !ui Hans, nu fata.
      Cu cat se apropie, cu atat casa il atrage spre ea. Ca un magnet. La un moment dat, nu te mai poti desprinde. Suruburile cedeaza. Piulitele se rotesc invers, indoiala si teama isi fac loc in creierul tau. Urca de la talpi. Pietrele se infunda in apa. Picioarele intra pana la genunchi in caldaram. Revin la loc. Apa isi face simtita prezenta sub pavaj. Bahluiul putrezeste mustind sub temelia orasului. Reclamele ard stins. Manechinele zac rasturnate pe strazi. Semafoarele clipesc din ochi.
      N-are nici un rost sa ocoleasca, sa se invarta in cerc. Orice ar face, casa ramane la locul ei. In asteptare. Ca un mormant deschis.

ECLIPSA

      Dupa lungi saptamani de ezitari si meditatii, Cel invaluit in umbra, Cel foarte trist, Omul cu fata verde inventa aparatul de captat timp. De o forma elipsoidala, aparatul functiona pe baza unei energii abstracte obtinuta prin dezintegrarea la temperaturi extrem de ridicate a creierului unor rozatoare mici, de specii diferite. Creierul soarecilor de camp (Microtus arvalis*) se dovedi a fi destul de eficient, dar era greu de procurat in cantitati mari, intrucat specia degenerase, migrand de pe camp in marile orase, aciuindu-se prin case, birouri si biblioteci, in caz extrem, se putea folosi si creierul de broasca sau chiar cel de peste (crap, caras sau somn), amestecat in proportie de 33,3% cu maduva de sobolan, specia Rattus norvegicus. Experientele avand drept combustibil creierul de caine, ca de altfel si cel de cal, dadusera gres.
      Taiat in cubulete si conuri minuscule, creierul se dezintegra intr-un recipient de plumb de forma unei urne, iar substantele obtinute prin dezintegrare erau evacuate din laborator prin intermediul unei retele intortocheate de tevi de zinc si aluminiu (un adevarat labirint) si sticla, scurgandu-se intr-un orologiu de apa, suspendat in vid. Energia abstracta avea aspectul unui lichid greu, vascos, de culoare verde si densitate apropiata de cea a mercurului. Formula dupa care se obtinea aceasta energie spirituala se baza pe calculul diferential al unei formule care avea in componenta ei trei variabile de timp. T0 - sau timpul initial, t, timp de referinta; si tp - timp potential. Luand de pilda in calcul t0, anul de nastere al lui Napoleon Bonaparte, si fierband lichidul obtinut in dezintegrator un numar de ore echivalent cu numarul obtinut prin insumarea cifrelor anului sau de nastere, a zilei si orei, timpul lui Napoleon se condensa intr-un cristal tetraedric, in care o latura era impinsa inauntru si o alta in afara, reprezentand cea de-a patra, respectiv cea de-a cincea dimensiune a spatiului existential.
      Inauntrul cristalului se putea vedea globul pamantesc, minuscul, pe care marsaluiau, tot minusculi, soldatii lui Napoleon. Soldatii traversau Alpii, luau in piept stepa acoperita de zapada, infruntand gerurile naprasnice ale Rusiei, se incalzeau la niste focuri minuscule ce le jucau pe fata si pe maini, se hraneau cu carne de cal, ajungeau la Moscova, o incendiau de la temelii, apoi zgribuliti de frig si plini de degeraturi, inotand prin nameti, bateau acelasi drum inapoi, imparatul statea calare pe calul sau alb, cu gulerul mantalei ridicat peste ceafa si tricornul tras pe frunte, privind cu tristete si melancolie, fara sa-si piarda insa nimic din maretia sa imperiala, aceasta armata de cai si de pioni imbracati in zdrente ce pierduse o batalie definitiva. Trecand in revista trupele, imparatul se pregatea de pe acum pentru exil.
      Aparatul era dotat cu un dispozitiv de proiectie si un ecran interior oval, de marimea unui bob de grau. Cristalul proiectat in spatiu se marea treptat, pana ajungea la dimensiunea globului pamantesc, dupa care conturul lucrurilor se stergea volatilizandu-se si pierind in imensitatea spatiului astral.
      Lumea era captata inapoi, tot prin intermediul aceluiasi aparat. Printr-o simpla apasare de buton, revenea la marimea initiala.
      Pentru ca sa poti capta si timpul prezent, trebuia sa introduci in recipient si alte ingrediente. Creierul de peste (crap, caras sau somn) trebuia combinat cu praf de pusca si trecut printr-o baie de aburi de mercur aflati la o temperatura de 3600° C. Lumea prezenta si lumea trecuta se cristalizau comprimandu-se instantaneu in dezintegrator. Din acesta picurau in orologiu, formand un precipitat galbui si instabil care volatilizandu-se in contact cu vidul interior se depuneau pe pendula sub forma unor picaturi minuscule de culoarea rubinului. Marind si concentrand timpul, rezultatul era o contemplare concomitenta si multipla a lumii si a existentei privita din toate unghiurile de vedere, la nesfarsit.
      Cand nu se simtea prea obosit, dand la o parte draperia grea de catifea dupa care era ascuns aparatul, Omul cu fata verde apasa pe buton, deruland si contempland propria sa viata, dinspre prezent spre trecut, si apoi dinspre trecut spre prezent. Cand se satura de filmul vietii sale, proiecta si studia vietile altora, in ochii sai, omul parea mic si bicisnic, iar lumea mica si trista.
      Trist era timpul prezent. Trista lumea de acum si cea de altadata. Prin fata lui Hans se perindau imparatii si imperii. Orasele se ridicau si se transformau in praf. Oamenii se nasteau, cresteau si se prabuseau in cenusa. Fierul putrezea. Putrezea pana si aurul. Piatra se macina si se transforma in nisip. Si nisipul se transforma din nou in piatra. Auzea tipatul de bucurie al unui copil, si apoi batranetea si plansul. Figurile de pe terasa „Corso" cresteau si descresteau. Chelnerita se misca mereu printre mese. Fundul ei mare si incins de caldura amiezii degaja un miros ametitor. Bikinski statea cu mainile prinse in clame, iar pe masa se aflau zece halbe puse una langa alta. Bikinski saliva, limba i se umflase in gura. Nu putea insa sa se atinga de nici un strop de bere, fiindca avea mainile imobilizate. Pentru ca mainile i se aflau prinse zdravan de sarma. Niste maini lungi, cu palmele galbene, patate de vopsele si unghiile negre. Bikinski saliva in fata halbelor ca un caine turbat, caruia ii e sete si care in fata sa vede un castron de apa, dar ii e groaza de ea. Asa ii trebuia lui Bikinski. In sfarsit, Bikinski si-a primit pedeapsa. A gasit ceea ce a cautat.
      Da, lumea era mica si trista. Trist era prezentul, trist era si trecutul. Trista orice ora, trist orice minut. Ca sa schimbe tristetea acestei lumi, Omul cu fata verde, Hans, se gandi sa capteze viitorul si sa-l aduca in timpul prezent, si in cel trecut. Dar viitorul nu exista si, deci, trebuia inventat.
      Si pentru aceasta trebuia o formula, care se cerea a fi si ea, la randul ei, inventata. Pe baza formulei, viitorul urma sa fie degajat din prezent si din trecut.
      Degajat din lucruri, viitorul arata ca o pacla vascoasa si tulbure in care se distingea conturul tuturor fiintelor si lucrurilor care urmau sa intre in existenta. Lucrurile si fiintele erau acoperite cu o pelicula opaca sub care se zbateau formele: globii oculari, bratele, nasul, fruntea, gura, picioarele, lungimea, latimea, inaltimea, limba, creierul, organele de reproducere, gemand si amestecandu-se intre ele. Ascultand gemetele, Hans isi dadu seama ca limba celor care urmau sa se nasca nu aducea cu nici o limba a pamantului. Era un amestec dezolant si inspaimantator de sunete diverse, articulate si nearticulate, ale tuturor vietuitoarelor. Tot felul de urlete, sunete, bocete, dar si franturi de melodii si arii muzicale de o puritate nemaiauzita.
      Lumea viitorului se caracteriza prin dezordine. Si dezordinea era infernala.
      Domina un haos cumplit. Lumea se rotea repede, repede si formele lucrurilor se schimbau continuu si cu o viteza uluitoare. Nimic nu ramanea fix. Solidul devenea gaz si plesnea fumegand. Gazul se condensa brusc in ceva imens si straniu. Lichidul se oprea din curgere si disparea fara urma in aer. Si aerul se transforma intr-un animal furios. Totul era un cosmar, un infern de forme, unde gemea o lume infernala.
      Nu se cunostea si nu puteai cu nici un chip sa-ti dai seama daca fiinta care urma sa se nasca va fi om, cal sau materie moarta. Se auzeau strigate de chemare si ajutor. Se auzeau cateva maini zbatandu-se deasupra mesei informe si altele jucand, tot deasupra, zaruri si carti, prin aburii ce se degajau permanent din podea. Unii din launtrul timpului se impotriveau sa iasa afara, cautand sa ramana cat mai mult timp in vechea lor stare, altii dimpotriva se grabeau sa-si paraseasca timpul si nefiinta, iesind la lumina mai devreme decat le suna ceasul.
      Privind aceasta lume informa in care dimensiunile lucrurilor se amestecau continuu, Hans isi simti spatele cuprins de fiori de frig si se indeparta incet de conul de umbra ce palpita in intunericul camerei sale. Timpul prezent, timpul viitor si timpul trecut nu aveau nici un rost, odata ce nu bucurau cu lumina lor lucrurile. Caci in trecut, ca si in prezent, lumea se arata a fi la fel de trista. Trista si dezolanta. Tristetea si dezolarea erau stari imanente ale lucrurilor, iar constiinta de sine era egala cu singuratatea, insingurarea de sine fiind un datum al existentei. Si existenta sa arata trista. Trista si tragica. Si trebuia sa ramana astfel, caci tristetea si dezolarea ii adanceau dimensiunile. Si nimeni, si nimic n-o puteau schimba.

IESIREA

      Hotelul era imens si holurile dadeau unul in altul. Coboram si urcam mereu scari, in timp ce rataceam, mi-am amintit: „Sufletul se desparte de trup intr-o liniste desavarsita."
      Coborarea fu lunga si fara acele senzatii de gol in viscere. Eram in lift. Coboram sau urcam? Miscarea era in sus sau in jos?
      In sfarsit, iesisem.
      In strada, dupa cativa pasi, am avut o viziune: un calaret inalt, in zale de bronz, calarea un cal alb cu picioare de caine.
      Eu eram calaretul.
      Barbati si femei invesmantate in alb mergeau in urma mea, cu torte aprinse in maini. Trecerea mea fu insotita de muzici si urale. Masinile se opreau la semafor, tramvaiele isi incetineau mersul. Reclamele palpaiau tacut: rosu si galben. Rosu si verde.
      Acoperisurile caselor fusesera impodobite cu steaguri.
      Ce zi sa fi fost? Ce an, ce secol?
      Ziua se apropia de sfarsit, in sfarsit, aparusem. Nu pe asin alb, ci pe un cal cu picioare de caine, incotro mergeam? Spre rasarit? Spre apus? Ce fel de oras era acesta?
      Raul pe care-l traversam era murdar. Pete de ulei straluceau sub pod. Curgea lent, fara zgomot, intr-o liniste desavarsita. M-am oprit in loc si am privit apa, in care se oglindea cerul.
      Nori stralucitori, cu burtile umflate se tarau deasupra, amenintatori ca niste bivoli.
      Vai, mi-am zis, timpul meu s-a sfarsit. Va trebui sa ma nasc din nou sau sa mor, cum facusem. Acest Rau, mi-am zis, il voi trece intors, si cu ochii inchisi. Dar aceasta cand ma voi intoarce.
      Multimea se oprise pe celalalt mal. Imi facea semne sa ma intorc. Era prea tarziu: ajunsesem.
      Aici era o jumatate de oras. Dincolo alta jumatate. Raul despartea in doua, cum lama unui cutit un mar, nu numai orasul, ci fiecare casa, fiecare strada, fiecare arbore si piatra, totul era despartit in doua: si separat de acest Rau. Tot ce era dreapta era aici si tot ce era stanga se afla dincolo.
      Cativa de pe celalalt mal strigara agitandu-si mainile: Dincolo e un alt timp, opreste-te!
      Amurgul imi pata hainele si din botul calului se prelingeau margele de sange. Se spargeau fara zgomot pe asfalt.
      Un barbat orb, Orbul, ma intampina la capatul podului, imi facu semn sa descalec si dupa ce ma dadui jos de pe cal imi puse in brate o harfa.
      Acesta e singurul semn care a ramas aici ca timpul exista, ca a existat candva. Caci acum timp nu mai exista.
      Si spunand acestea, se inalta in aer. Bastonul lui alb sclipi in bezna apusului, ca un mic fulger, si-l insoti un ras straniu.
      Incotro sa ma-ndrept? m-am gandit. Totul era despartit in doua si din fiecare lucru lipsea o jumatate, inaintam tacut si simteam frigul patrunzandu-mi ca o sabie in oase, cand in partea dreapta, cand in partea stanga, ca si cum locul lor ar fi fost acoperit de un gol. Unde ajunsesem, de ce am venit aici? De ce nu am ramas dincolo? Soarele era ca un clopot de purpura, acoperit de broboane de sange. Jumatate apusese, jumatate stralucea peste oras.
      Si daca nu exista timp, ce exista? am intrebat cu ochii atintiti spre orizont.
      Nimic, veni raspunsul. Nu exista nimic. Nimic n-a existat vreodata.
      Am aruncat o privire in sus: intr-un arbore uscat un corb imens ciugulea un craniu de caine, isi stergea pliscul lui negru de coaja copacului. Atunci am vrut sa ma intorc, cum fagaduisem. Dar nu mai exista nici o cale de intoarcere.
      Stiam: pentru mine nu mai exista nici un drum. Apa curgea tot mai tulbure. Pe celalalt mal, cativa imi fluturara din mana. O tristete grea, nesfarsita imi napadi sufletul.
      Aceasta e singuratatea mea la care am ravnit atat?
      Timp nu mai exista aici. Si nici tot ce se cheama bucurie sau intristare. Tu treci, eu trec, noi am trecut. Suntem totuna.
      Corbul falfai de cateva ori din aripile sale negre si stralucitoare, cobori din copac. Cand fu la doi pasi de cel care eram eu, vazui in fata mea un domn inalt, cu monoclu si mustacioara subtire.
      Da-mi acest lucru care-i al meu, imi spuse.
      Si smulgandu-mi harfa din brate, se inalta in vazduh traversand Raul. Si un hohot straniu de ras ii insoti falfaitul de haine.
      Nimeni nu-ti va tulbura singuratatea, am auzit un glas ce rasuna in inaltimi. Nici singuratatea, nici cantecul.
      Mult timp am ramas nemiscat. Nu stiu cat. Am privit apoi in dreapta mea, unde se alia calul. Nu mai era: disparuse in vazduh. Si l-am vazut pe celalalt mal al Raului urland jalnic peste oras. Urland ca un caine.
      In maini tineam doar fraul: un manunchi de iarba.
      M-am intins sub pod si am privit in lungul Raului, in sus si in jos. Raul eram eu. Un mal impietrit si abrupt, din care se desprindeau statui de aur si se rostogoleau fara zgomot in apa. Dintr-un mal jumatati de statui si din celalalt alte jumatati. Si in timp ce se prabuseau, apa scadea in albie, absorbita de trupurile lor uscate, crapate in lung si in lat. Statui de aur si statui de bronz.
      Am privit din nou: pareau niste valuri impietrite, fara numar.
      Ceea ce simteam nu era durere. Nu era spaima. O remuscare dulce imi napadi trupul. Stateam intins pe mal si nu ma puteam misca: trupul meu era malul. Celalalt mal, m-am intrebat, al cui trup putea sa fie?
      O forta ciudata ma facea sa ma surp. Sa ma divid continuu. Albia se ingusta mereu. Era acum un firicel de apa, din care se ridica un val de abur subtire.
      Am vrut sa-mi amintesc de casa mea, de viata pe care o traisem. Totul era departe, stins. Departe.
      Apoi gandul ca poate sunt mort m-a facut sa tresar. Murisem?

GIZELA

      Gizela este muma tuturor prostituatelor din Targu Cucului, Tatarasi, Moara de Vant, Cimitirul Eternitatea, Podul de Fier si Gara Iasi. Intre picioarele sale subtiri ca doua arcuri de compas de pe care ciorapul luneca mereu spre pantofi, Gizela a strans regimente intregi de adolescenti in uniforma, deposedandu-i in graba de surplusul de virginitate, cu franchetea si gingasia cu care fratele mai mare, legand o sfoara de clanta usii, ii extrage fratiorului mai mic primul dinte de lapte sfredelit de carie din gura, legandu-si-l in chip de trofeu la gat, peste camasa.
      Marele har al Gizelei: Gizela este de-o uratenie stranie si de o valoare absoluta. De aici si mutenia ei cu totul exemplara. O alta calitate a femeii Gizela: ea are ambele timpane perforate de gemetele celor care s-au tanguit spovedindu-se cu disperare la urechile ei intotdeauna date cu pudra.
      In alta ordine de-idei: femeia Gizela nu isi alege victimele, si victimele cad singure in propria lor plasa. Fiind aproape oarba, accepta fara a clipi din ochi orice fantazie erotica, legandu-si cu o panglica galbena parul negru la spate si punandu-si ochelarii de soare peste ochii opaci, incepand cu orele nouasprezece, liceenii anilor optzeci se strangeau in fata frizeriei „Favorit" din Targu Cucului, unde Gizela lucra clandestin ca femeie de serviciu, maturand clabucii de sapun si firele de par aspru pe care foarfecele si masina de tuns mecanica le smulgea de pe tamplele, ceafa si crestetul clientilor, si adunandu-le in cele doua sacose „Marlboro" le lua la plecarea acasa, tarandu-le in urma sa pe strazi. Ciudata manie a Gizelei era sa adune tot parul din frizerie si sa-l duca in garsoniera ei pentru a confectiona din el papusi in care infigea apoi ace si bolduri, atarnandu-le cu capul in jos de cerceveaua ferestrei. Semnul fiind facut prin agitarea unei sepci in fata vitrinei, la orele nouasprezece si un sfert Gizela iesea pe usa frizeriei si, urmata de sleahta de liceeni in uniforma ce se tineau de fusta ei cu precautia cu care se tin bilele rotindu-se in jurul gaurii de biliard, cobora in Podu de Fier pe Eternitate, in pas saltat si se indrepta spre cimitir.
      Ajuns in preajma gardului, intregul regiment de uniforme se strecura prin spartura facuta in sarma impletita in ochiuri marunte, indreptandu-se cu pasi mari si avantati spre cavoul plin de limacsi al Uriasei, unde se injgheba o adevarata orgie nocturna, de la care nu lipseau nici jocul de carti, nici barbutul batut pe muchiile acoperite de licheni ale lespezilor de marmora cu inscriptii funerare, printre coroanele de mult vestejite, printre candelele ruginite si lumanarile mereu stinse de vantul de toamna.
      Lectiile de gramatica a picioarelor incolatacite peste picioare fiind insusite in grup compact si sub privirea rece a lunii, intr-un loc pe cat de romantic, pe atat de lugubru, ce-ti ridica parul in varful capului si la subsuori, tineri imberbi in uniforma, cu gulerele ridicate peste ceafa proaspat tunsa cu masina si smirgheluita cu briciul (nasuri ascutite, urechi rosii ca sfecla), ieseau pe poarta din dos a cimitirului bocindu-si cu nedumerire mortul vesnic fierbinte dintre pulpe, intins intr-un sicriu de carpa, cu tristetea si patima celor care si-au pierdut pe veci dreptul la fericirea de apoi si au cazut in mocirla pururi nesatula a ororilor si pacatelor capitale ale carnii.
      (Traiasca sangele fierbinte! Traiasca tineretea moarta!)
      In urma lor, catre orele patru ale diminetii, calauzita de Luceafarul diurn ce-si risipea lumina peste cruci si candelabre, venea cu pasi impleticiti si ciorapii cazuti pana la glezne, femeia Gizela, muma tuturor prostituatelor din Iasi, ducand cu ea in pantec atata samanta barbateasca, incat ar fi putut repopula trei veacuri in sir globul pamantesc daca acesta, prin absurd, si-ar fi pierdut peste noapte, neasteptat, puhoiul de omenire care-l anima in fiecare clipa.
      Ajungand la bariera orasului, dupa ce se ratacise catva timp penduland intre vechiul aeroport si noul abator de vite, Gizela lua primul tramvai amestecandu-se printre femeile cu plasele in mana care ieseau pe poarta fabricii din tura de noapte cu fata supta de orice vlaga si urechile zumzaind de zgomotul neincetat al razboaielor; le privea pe sub sprancenele incruntate cu dispret si mila inghesuindu-se in vagon, observand cu ochi sagace toate cutele ce se scurgeau de pe frunte, pe pleoape, rasucindu-se amar in colturile gurii, medita fara voia ei la soarta lor si la propria ei soarta pana o apuca disperarea. Uita sa mai coboare in Cucu, trecea si de Piata Unirii si pleca sa dea o raita apoi prin gara, in cautare de clienti, si daca gara mare se dovedea a fi un loc fara noroc, urca in dealul Copoului, sa salute la cazarma trupa ce in pas de defilare trecea prin fata ei, plecand pe camp, pentru instructie. Mult timp dupa aceasta ii rasunau in urechi glasurile metalice, intonand cadentat imnul cel nou al tarii si cantece militare.
      Rezultatul acestor amoruri sub clar de luna fu delicatul si fragilul copil Leonard, caruia cartierul, intr-o zi de sambata, ii adaugase si porecla Cimitirul.
      Leonard era un baiat plapand, cu fata transparenta si nasul ascutit, pururi acoperit de cosuri in eruptie si care avea obiceiul de a-si ridica pe vremea cand era abia de-o schioapa mana dreapta invinetita de frig deasupra capului tuns in scari si a rupe de pe tejghea, sub privirea necrutatoare a vanzatorului, coltul fraged al franzelei de Bucuresti, pentru a-1 infunda in buzunare.
      Nici loviturile date cu muchia cutitului peste unghii, nici rasucirea urechilor in dubla cochilie de melc nu-l putura determina pe micutul Cimitir sa le lepede odata de naravul sau parsiv dobandit intr-o iarna geroasa, cand Gizela, asaltata de soldati, pur si simplu il abandonase in beraria „Trei Salcami", langa un pahar de Coca Cola.
      Si aceasta pana la sfarsitul scurtei, tristei si fragedei sale existentei. Intrand in pubertate la o varsta la care alti copii au parasit galetusa si nisipul, trecand la jocul cu mingea si cercul, tacutul Leonard (caruia totusi ii mijise sub cosuri un inceput de mustata) cazu victima unei inscenari jalnice la care o patrime din cartierul Cucu si o zecime de cazarma, isi dadura in mod tacit consimtamantul, intr-o seara de noiembrie, cand vantul rece ce pustia strazile smulgand ultimele frunze din copacii dezgoliti de toamna ingramadindu-le in rigole, o ceata de liceeni il luasera de langa coltul berariei, dezlipindu-l de stalpul acoperit de afise si il condusesera in ghionturi la cimitirul Eternitatea, unde Mama Gizela, cu fustele sumetite peste capul ravasit de gemete si picioarele sprijinite de doi amorasi cu nasurile roase si bratele ciuntite, initia deja un cerc compact de adolescenti sositi din cartierul Ciurchi. Dupa o jumatate de ora de asteptare in frig, fragilul Leonard, cu trupul strabatut de frisoane reci si sexul frectionat de maini dibace, era impins incetisor intre cele doua coloane palpitande frante in triunghi, ce emanau in frenezia lor inconstienta un miros pe cat de acru, pe atat de misterios.
      ...Cand Leonard gemea intre genunchii mamei sale, ceilalti venira cu lumanari aprinse si lanterne si atunci se auzi un tipat disperat de trup cuprins de agonie, care facu ca peretii negri ai cavoului sa se umple de turturi de rusine si pacat: tipau in acelasi timp, si aproape cu aceeasi voce ascutita, si mama, si fiul pravalit la pieptul ei.
      A doua zi, Cimitirul atarna de gratiile de la fereastra sa, balabanindu-se alaturi de mogaldetele confectionate cu migala din par divers si carpe, avand zece andrele lungi infipte intre coaste.
      Jos, sub el, cazuta in genunchi, doar in camasa de noapte, hohotea Gizela, cu umeri atat de slabi si sanii atat de scobiti, incat semana cu o mumie.

NEVASTA LUI HANS

      Nevasta lui Hans (unii ii ziceau Hanz, altii Franz, altii ranz, altii nu-i spuneau nicicum) era cu un cap mai inalta decat el, si avea o fata cu adevarat cabalina. Niste picioare lungi si subtiri, numai ca nu se terminau cu copite. Aveau timp sa se termine si cu copite, spuneau amicii lui Hans.
      Gatul i se arcuia lung si puternic, ii trebuia un barbat vanjos, care sa scoata foc pe nari, nu parlitul de Hans. Cand a luat-o de nevasta nu era asa. Parea o fetiscana plapanda si micuta. O femeie in miniatura, asta i-a si placut lui Hans la ea. Avea vreo optsprezece ani, dar nu-i dadea atat. Se mai juca cu papusile. Le adusese cu ea. Cand Hans pleca in oras, le scotea din dulap, le spala frumos, le pieptana, le imbraca in rochite noi le scotea la plimbare in curte. Sarea in casa coarda, juca sotron pe parchet si chiar se tragea cu trotineta si iesea in parc sa prinda fluturi. Hans trebuia sa aiba grija de ea. Dimineata, dupa ce Hans ii aducea cafeaua in pat, il alunga cu blandete. Spunea: Du-te de aici! Si Hans pleca in oras. Isi bea cafeaua si dupa aceea se aseza in balansoar. Sau sarea in casa intr-un picior. De la usa la geam si inapoi. Iarna hranea vrabiile pe geam sau se juca de una singura de-a v-ati ascunselea prin dulap, pe sub masa sau pe dupa perdea. Se ascundea de ea insasi cand intr-o camera, cand in alta. Se uita cate un ceas in oglinda si vorbea de una singura. Iesea in oras foarte rar. Cel mai mult ii placea sa leneveasca in pat.
      La doi ani dupa nunta, nevasta lui Hans dadu semne de neliniste, pe zi ce trecea devenea tot mai nervoasa si incepu sa creasca brusc.
      Daca in primele sase saptamani nimeni nu se arata ingrijorat, dupa alte trei toata lumea vorbea de nevasta lui Hans ca despre un fenomen. Si intr-adevar nevasta lui Hans crescuse simtitor. Picioarele i se lungira enorm. Lui Hans ii placeau femeile cu picioare lungi, dar astea intreceau orice masura. Erau ca niste catalige. I se lungi si fata. Numai barbia si nasul. Fruntea ii ramase ca inainte, astfel ca acum parea neobisnuit de ingusta. Ochii i se bulbucara in cap. Se roteau pe sub pleoape. Erau tulburi si rosii. Priveau de departe. Sprancenele se indesira si ele. Se impreunau la radacina nasului, ii dadeau un aer impunator. Daca-ti arunca o privire, te lua cu fiori.
      Parul, din moale, galben si matasos, cum fusese inainte, i se facu negru, negru ca smoala, aspru si zburlit ca o coama de cal. Macar de l-ar fi tuns cat de cat, zicea Hans, dar nevasta nici nu vroia sa auda de tunsoare. Sa se tunda Hans daca are chef, sa se rada in cap, ea n-are nimic impotriva si s-o mai lase in pace cu ideile lui. Hans de ce nu se tunde? Il lua intr-o zi de mana, il duse la frizerie si-l tunse chilug. De altfel, nu-l mai asculta deloc pe Hans. Devenise tot mai artagoasa.
      I se latira si dintii. Avusese dinti frumosi. Cand zambea se lumina parca toata casa lui Hans. Acum erau ca de cal. Lati, mari, innegriti de tutun. Putea sa mestece cu ei fan sau sa roada stiuleti. Daca isi arata odata dintii spre Hans il baga sub masa. Hans tremura de frica ei.
      Nu-i mai placeau nici rochiile, nici fustele. Umbla numai in pantaloni. Pantalonii stateau strans pe solduri, pocneau la incheieturi. Nevasta se invartea in fata oglinzii. Nici nu se mai uita la Hans.
      Asa cum era ii innebunea pe barbati. Toti intorceau capul in urma ei. Asa femeie mai zic si eu, spuneau multi. Sa fi fost in locul lui Hans ar fi lasat-o mai moale. Nu, zau ca da. Altceva era pe strada si altceva in casa. Hans fusese gelos mult timp. Dar acum gelozia ii trecuse. Se linistise cu totul Hans. De altfel, nevasta ii spunea in fata: „Esti un prapadit! Uita-te la tine, nu vezi cum arati?! "
      Intr-adevar, Hans arata prapadit. Se topea in picioare. Se uscase carnea pe el. Era de nerecunoscut. Nas mare, lung, ascutit, ca un cioc. Gat stramb, capul i se balabanea pe umeri. Umerii i se sfrijisera si ei. Picioarele erau ca doua bete de chibrit, il ducea vantul pe sus pe domnul Hans. Ce se intampla cu el? Unde disparuse forta lui barbateasca? Parca nu mai avea deloc vlaga in el! Arata prapadit, prapadit de tot Hans!
      Pur si simplu nu putea sa faca nimic. Cu mainile la spate statea langa fereastra si privea in strada. Tramvaiele urcau si coborau, facand sa zdrangane geamurile. Oamenii umblau zgribuliti pe langa vitrine. „Ce-i si cu viata asta, zicea Hans. Vine primavara, se face toamna. Vine vara, iarna. Azi e luni, maine e miercuri, poimaine e sambata si din nou se face luni, apoi din nou sambata, si timpul trece fara sa-ti dai seama cand si cum. Copacii inverzesc, frunzele se scutura. Pasarile vin, isi cladesc cuiburi. Clocesc, scot pui, pleaca, vin din nou. Din nou isi fac cuiburi in copaci, din nou clocesc, scot pui, si din nou pleaca, si din nou vini Si iar: primavara, vara, toamna, iarna. Ca un carusel!„ Ce ciudat, parca mai ieri Hans era mic si umbla la scoala, isi amintea perfect de lectiile de matematica, de profesoara sa batrana care il scotea la tabla in fiecare zi. Acum Hans era barbat in toata legea, nu trebuia sa mai tremure in fata tablei, ca sa-si aminteasca cat fac doi ori doi. Om in toata firea era acum Hans. Avea casa lui, avea nevasta. Ar fi putut chiar avea si un Hans mai mititel, care sa mearga acum la scoala cu ghiozdanul in spate, saltand intr-un picior pe strazi. Hans-ul mic ar fi mazgalit oameni cu carbune pe ziduri, s-ar fi catarat in copaci, s-ar fi urcat pe acoperisul casei, ar fi cules chistoace de tigari pe strazi si ar fi fumat pe ascuns noaptea in baie. Dar Hans-ul mic nu aparuse inca si chiar daca ar fi aparut ar fi fost mai fericit Hans? Nevasta pusese stapanire pe toata casa, nimic nu se facea fara voia ei. Daca esti slab si omul de langa tine e puternic, poti sa te inalti deasupra lui? Dimineata nevasta il ducea in fata oglinzii si-l vara cu nasul in ea, cum ar fi facut cu un pisoi sau cu un caine care si-ar fi facut nevoile pe covor, ii strivea nasul de oglinda. „Priveste, ii spunea, vezi cum arati?!" adauga, si-l trimetea la baie. Hans se dezbraca, se vara in cada si medita acolo indelung la viata lui.
      Nevasta incepu sa se imbrace din ce in ce mai tipator. Mainile erau pline de bratari si inele. Pe cap isi punea tot felul de palarii si le impodobea cu pene colorate si panglicute roz. Realitatea lui Hans era destul de colorata. Pe pieptul nevestei atarnau salbe alcatuite din siraguri si monede vechi. Se incingea strans cu o centura lata, batuta cu tinte de metal si isi incalta cizmele rosii cu varf ascutit si tocuri inalte. (Tocuri inalte ii lipseau, zicea Hans. Si asa avea peste doi metri!) Pe umar arunca o poseta rosie, ca sa fie asortata la cizme, isi ruja buzele frumos arcuite, isi vopsea unghiile, apoi isi aprindea o tigara si astfel gatita iesea in oras. Colinda magazinele de pe strada mare.
      Iesea dintr-un magazin si intra in altul, il lua cu ea si pe Hans. Nu se indura sa-l lase acasa, il cara cu ea peste tot.
      Hans daca ii ajungea pana la solduri. Din pirpiriu, cum fusese, se facuse parca si mai pirpiriu. Hans nici nu se vedea pe sub tejghea. Ratacea prin magazin. Din cand in cand, nevasta il striga pe nume, si Hans aparea printre suluri de stofa, ii era rusine lui Hans sa mearga cu ea pe strada. Numai a sot nu arata! Barbatii se uitau cu mila la el. Ridicau din umeri: bine s-a mai procopsit si Hans! O sa-l dea in cateva luni gata. Nici o luna de zile n-avea sa reziste Hans. O sa se curete sigur. Ranjeau printre dinti: Hans, curaj! La ce treaba buna te-ai inhamat! Femeile isi dadeau coate. Ce mai nevasta, ziceau. Si ce mai sot! Buni de pusi in vitrina! Bine s-au mai potrivit.
      De multe ori pe Hans il lasau nervii si izbucnea in plans.
      Plangea smiorcaindu-se in urma ei ca un copil. Si pana nevasta nu-i tragea una peste ceafa, Hans nu se potolea. Plangea in hohote, sughita de plans. Mergea la doi pasi de ea, cu niste ochi cat cepele, isi scotea batista si isi sufla nasul. Se mai linistea un pic, apoi izbucnea din nou. Lacrimile curgeau garla. Siroiau din ochi ca dintr-un put fara fund. Mergea in urma ei si se simtea tot mai mic, tot mai prapadit.
      Mai bine ar fi ramas copil, ca sa poata plange in voie. „Astampara-te odata cu plansul asta! zicea nevasta, ca acusi o iei peste scafarlie!"
      Si Hans se potolea, isi stergea lacrimile cu batista umeda si incerca sa zambeasca. Sufletul insa ii ramanea greu. Simtea o mare greutate pe suflet Hans. Ca si cum cineva ar fi asezat peste sufletul lui un bolovan.
      Cu ochii plansi se uita in vitrine si se simtea tot mai nenorocit!
      Seara, acasa, cand nevasta se dezbraca de zorzoanele ei, Hans incerca sa traga cu ochiul. Avea nevasta niste forme care-l ispiteau tare pe Hans. Ea insa il trimitea scurt la culcare. Si Hans isi lasa ochii in jos, mergea pana-n coltul lui si se urca in pat. Inainte de a trage patura peste cap, mai arunca o privire spre ea. In ciorapi stransi pe pulpe, nevasta umbla incoace si incolo prin camera. Era impunatoare. Hans se simtea mandru. Nevasta ajungea cu capu-n tavan. Parea desprinsa din vis. Hans inchidea sub patura ochii si adormea. Somnul cobora peste pleoapele lui inrosite de plans. Tresarea prin somn si suspina adanc. Visa ca zboara cu un buchet de flori in mana spre varful unei clopotnite unde se afla ea, nevasta lui, intr-o rochie alba si cu coronita de mireasa pe cap. Ceasul batu deja ora unu si nuntasii umblau prin curtea bisericii acoperita cu dranita. Biserica era si ea inalta, frumoasa, proaspat data cu var. Hans se catara pe zid, hainele lui de mire se manjisera de var. Sus era o ferestruica triunghiulara cu gratii de lemn. Acolo trebuia sa patrunda neaparat Hans. Ajunse pana la ea, se prinse cu mainile de margini si-si vara capul inauntru, apoi rasucindu-se isi baga si umerii, holbandu-si uimit ochii la cele doua clopote uriase ce incepura sa bata ingrozitor. Doua clopote imense de bronz, care parca ardeau. Clopotele se leganau lent spre rasarit si apus si sunetele rabufneau ca din apa. Le tragea ea. Se legase de funii si corpul ei in rochie alba pendula in clopotnita de la o fereastra la alta. Nevasta tipa. Ii striga lui Hans: „Hans, Hans, vino, vino langa mine, dragul meu Hans, si te trage si tu!" Hans dadea din maini, simtind ca a intepenit in ferestruica, i se agatase costumul de gratii. Cauta sa-i vorbeasca, dar din gura lui nu iesea nici un sunet. Ar fi dat orice sa poata patrunde inauntru. Dar nu putea, ferestruica se ingusta pe masura ce trecea timpul. Nu putea acum nici sa intre inauntru, nici sa iasa afara. Ea flutura din batista si radea, inecandu-se in hohote. Hans balabanea din picioarele sale scurte, spre hazul celor de jos, care-l aratau cu degetul si radeau cu gura pana la urechi. Pantofii ii sarira din picioare si Hans ramasese cu talpile goale. Uitase in graba pregatirilor pentru cununie sa-si mai puna ciorapi. Talpile erau crapate si manjite de funingine. Daca o sa se mai zvarcoleasca mult, o sa-i cada si pantalonii, si atunci nuntasii vor avea ce vedea. Uite, cureaua de la pantaloni s-a si desfacut! Ce-o sa zica lumea? Ce mai mire, ce s-a mai ferchezuit! Auzi, sa zboare pana-n turnul clopotnitei, ca sa traga clopotele chiar el la nunta lui! Sa se invete minte, se credea prea frumos! Ii culesera din iarba pantofii si jucau cu ei prin curte, aruncandu-i in sus. Pana o sa se descurce Hans sa iasa de acolo se mai distreaza si ei, doar nu puteau sa-l astepte cu mainile-n san. Alergau in jurul bisericii, facand mare haz. Pana la urma ii facura pantofii ferfenita si-i aruncara in pridvor. Deodata clopotele incepura sa bata asurzitor. Se infierbantasera, se inrosise bronzul lor ca incins de carbuni, in loc de sunete ieseau valuri de fum. Fumul speria porumbeii ce se aciuiasera inauntru-n clopotnita. Porumbeii zburau orbeste, izbindu-se de clopote. Tot turnul clopotnitei era numai pene de porumbei. Porumbeii care reuseau sa scape prin ferestruici erau omorati cu pietre de jos de catre multimea de nuntasi.
      Intr-adevar, multimea de barbati si femei adunase in jur o multime de pietre si zvarleau in hulubi. Cativa copii venira repede cu arcuri si sageti si incepura sa-l tinteasca pe Hans. Ii luara la ochit talpile. Doua sageti i se infipsera in acelasi timp una in talpa dreapta, cealalta in talpa stanga, vibrand. Copiii batura din palme si pusera in arcuri alte sageti.
      Hans se trezi lac de sudoare si intinse mana la sticla de apa pe care de obicei o aseza langa pat. Ii era sete, parul i se lipise de teasta. Hans privi prin usa in cealalta camera si vazu ca nevasta sa nu se culcase inca. Veioza ardea la capatul patului, iar ea statea in fata oglinzii punandu-si bigudiuri in claia de par. Simtindu-i privirea, nevasta se intoarse nervoasa spre Hans.
      De ce nu dormi, tipa la el. Ce te uiti asa? Iti trebuie cumva biberon? Nu-l putea suporta sa se uite la ea, cu ochii aia nenorociti.
      Si Hans se culca din nou. Punea capul pe perna si adormea oftand. Dormeau in paturi separate. Ea intr-un pat mare si lung cat camera, el intr-un patuc mic, cat un leagan. Dormea ghemuit, cu picioarele varate in barbie, tremura de frig. Un timp dormira impreuna, dar cum Hans dadea din picioare si-o dezvelea mereu, il muta intr-un patuc mic si cu gratii, ca sa nu cada Hans din pat in timpul somnului. Acolo Hans n-avea decat sa dea din picioare cat voia.
      Cand Hans nu putea sa adoarma si statea cu ochii deschisi, uitandu-se in tavan, nevasta ii punea un biberon in gura si-l culca in patuc. Si asta numai ca sa-l umileasca. Parca nu-l umilise destul si asa!
      Dimineata, Hans se scula devreme si se ducea sa faca cumparaturi. Tot el pregatea si micul dejun. Cafeaua si painea prajita i le aduce la pat. Masa de dimineata trebuia sa fie cit mai consistenta. Hans trebuia sa aduca la pat mai multe tavi. Un adevarat ospat, de la care nu lipsea friptura si o sticla de vin. Hans manca resturile, ii placeau aripioarele de la pui. N-avea rost sa faca risipa. Si asa cheltuiau mult cu mancarea. Preturile cresteau in fiecare zi. Noroc ca Hans manca putin. Si nici nu era mofturos. Se multumea cu orice. Ciugulea de ici-colo. Nu-i trebuia nici cat unui catel. O canita de lapte dimineata si era satul pana seara tarziu. Dupa ce terminau micul dejun, Hans strangea masa, spala vasele si matura prin casa. Totul trebuia sa fie luna. Nevasta avea alergie la praf. Daca Hans se arata harnic si ascultator sau daca afara era vreme frumoasa, nevasta ii lasa intr-o farfurioara un pic de zat de cafea si chiar o bucatica de ciocolata. Dar atunci il punea sa se manjeasca pe nas. Astfel Hans parea mai nostim. Un adevarat copil, era amuzant. Nevasta il chema la ea in pat si-l saruta pe botic, apoi il expedia din nou sa faca smotru. Pe la pranz o porneau la plimbare. Trebuia sa se aeriseasca si el. Prea mirosea a naftalina Hans. De atata stat in casa mucegaise. Mergeau in parc. Afara era intr-adevar frumos si Hans alerga in urma ei ca un catel. Se simtea fericit.
      Nevasta ii spuse sa-si lase mustata si favoriti si asa, cu mustata si favoriti, il tara peste tot cu ea. Ii punea chiar un biberon in gura, ca sa nu scanceasca Hans pe drum si ieseau la plimbare. Hans abia se tinea pe urmele ei. Se prindea cu mana de fusta si alerga topaind pe trotuar. Din spate putea fi luat drept un pusti de trei-patru ani. Il imbraca in pantalonasi scurti si un tricou alb cu dungulite albastre. Cu ochelari pe nas si in pantalonasi scurti, era tare dragalas, tare nostim Hans. Iti venea sa-l pupi, nu alta. Multi il opreau si-i luau inghetata, pentru ca le era simpatic Hans. Parea tare dragut si cuminte, zau ca da.
      De multe ori nevasta il scotea in oras in carucior, asta ca sa nu oboseasca alegand in urma ei. In ultima vreme, Hans obosea repede, il lasau picioarele pe drum si atunci el se aseza pe marginea trotuarului si incepea sa planga. Nevasta il aseza imediat ce ieseau din casa in caruciorul lui micut, il infasa strans intr-o patura, ii punea in fata cateva bile de plastic si-l ducea in parc. Hans statea cuminte in carucior, isi numara degetele de la ambele maini sau citea ziarul. Era cald, bine. Avea mare grija nevasta de el. Oamenii treceau pe langa ei si clatinau din cap. Nevasta impingea caruciorul, alintandu-l pe Hans. Se oprea la fiecare chiosc din oras si-i cumpara prajituri si bomboane. Bomboanele cu ciocolata ii placeau lui Hans. Trecand in carucior, Hans agita din maini cand vedea vreo tutungerie sau un chiosc de ziare. De fumat insa nu-i mai dadu voie sa fumeze si Hans suferi o luna de zile pana cand se obisnui fara tigari. Ii cumpara in schimb ziare si reviste si Hans le rasfoia pe drum. Se uita mai mult la poze. De citit nu prea reusea sa mai citeasca mare lucru si chiar daca descifra vreo fraza, pana ajungea la capatul ei, sensul ii scapa.
      Hans mergea in carucior si gangurea. Se juca de unul singur. Se bucura numarand pe degete cuiburile din copaci sau stalpii de piatra ai grilajului de fier forjat ce inconjura parcul. Nu uitase sa numere. Putea numara usor pana la doisprezece. Cifra treisprezece o ocolea de fiecare data. Stia totusi ca acest numar exista undeva departe si-l asocia cu motanul negru care miorlaia noaptea sub fereastra lui.
      In general, Hans putea sa numere pana la optsprezece, uneori ajungea cu numaratoarea pana la douazeci. In capul lui se perindau in schimb versuri razlete si tot felul de melodii, pe care le auzise candva si acum le mormaia in gand.
      Ce cald era afara! Ce frumos ciripeau pasarelele! Nevasta si cu Hans se opreau langa banca retrasa din parc si priceau apusul. Chiar si fata nevestei lui capata parca trasaturi mai blande. Ochii ii suradeau melancolic. Nevasta ofta privindu-l pe Hans.
      Dupa o ora, se intorceau acasa. Oamenii treceau pe langa ei grabiti, il aratau pe Hans cu degetul. Nevasta ii ameninta cu pumnul. Hans statea cuminte in caruciorul lui si se amuza privind dupa femei. Femeile treceau grabite, miscand frumos din solduri. Hans zambea pe sub mustati. Chiar intindea mana vrand sa le ciupeasca de picior, dar ele se indepartau grabite pe tocurile lor inalte si-i faceau semn cu degetul sa se astampere. Si pana nu primea una peste ceafa, Hans nu se astampara.
      Cand ajungeau acasa, il scotea usurel din carucior, il punea pe pat si-l desfasa aruncand scutecele ude intr-un colt, apoi il imbaia frumos in cadita de plastic, il infasa din nou in scutece si-l culca in pat.
      Avea mare grija nevasta de Hans. Cu glasul ei aspru, ii canta „Nani, nani, puiul mamii", pana cand Hans adormea. Atunci nevasta se apleca grijulie deasupra lui, il invelea cu o paturica mica sarutandu-i cu gingasie fruntea transpirata si mangaindu-i mustatile. Hans zambea bland prin somn. Visa. Visa ca se afla catarat intr-un pom nespus de inalt, ca sta ghemuit intr-un cuib calduros si ca are grija de el o pasare mare, cu pene frumos colorate. O asemenea pasare Hans nu vazuse in viata lui si nici nu stia ca exista. Era inalta cat o casa de om, purta margele la gat si avea sub aripi sani de femeie. Cand balabanea odata din ele, se indoiau toti copacii din jur. Pasarea ii aducea mancare, hranindu-l din plisc. Hans se bucura, tipa, deschidea ciocul si se lasa in grija ei. Pasarea ii aducea pestisori si broscute, care faceau: oac, oac. In loc sa le manance, Hans se juca cu ele. Cuibul in care se afla Hans era curat, asternut cu ziare. Pasarea lua in cioc murdariile pe care le facea Hans si le cara dincolo de rau. Raul nu era departe de copacul in care vietuia Hans. Se intrezarea prin frunzis. Dupa ce pleca pasarea, Hans se juca un pic cu broscutele, apoi le azvarlea apucandu-le de labe inapoi in apa. Pasarea ii aducea serpi si soricei. Lui Hans nu-i era frica de serpi. Stie cum sa-i imblanzeasca. L-a invatat batranul Hans. Ii baga in san si le da broaste. Pe soricei ii invata sa stea in doua labe si sa-l priveasca in ochi. Simpatici si soriceii astia, doar ca sunt tare fricosi. Hans ar fi vrut sa fie si el un soricel mic, sa stea in gaura lui sub pamant, unde sa nu-l vada nimeni si unde sa nu aiba grija de nimic. Dar Hans are noroc de pasare, ce s-ar fi facut fara ea? Cine l-ar fi hranit? Cine l-ar fi incalzit noaptea? Cine i-ar fi carat murdariile din cuib? Dar unde a disparut pasarea? De ce nu se mai intoarce la cuib? S-a facut deja noapte si lui ii e foame si frig. Ii e frica lui Hans sa stea singur. Tare frica. Si uite ce luna ciudata a rasarit peste oras! Numai luna nu e asta. Miorlaie la el ca un motan in calduri. Dar unde e pomul? De ce s-a topit sub el? De ce se afla pe acoperis? Cine l-a adus aici si l-a lasat aproape gol pe tigla acoperita de o pojghita de bruma? Noroc ca s-a prins de un burlan, altfel ar fi fost de mult praf si pulbere. Hans se trezi speriat, ud de transpiratie. Nevasta tipa aplecata peste el. De ce nu s-a trezit mai devreme Hans si nu s-a dus la cumparaturi? Doar i-a pus ceasul pe noptiera, sub nas. Ceasul a sunat de mult. Hans de ce nu s-a trezit? A asurzit cumva? Si de ce zbiara ca un apucat in timpul somnului? Ce are, ma rog? De ce sta acum si se holbeaza la ea, in loc sa fie imbracat? N-a fost inca la piata? N-a venit inapoi? Ce are de gand? Poate vrea Hans sa se duca, sa faca ea piata in locul lui? Frumos i-ar sta! Halal barbat Hans! Tare o mai menajeaza. Se speteste muncind pentru casa. Hans n-a disparut inca? N-a luat sacosele? N-a iesit pe usa? Are cumva nevoie de un impuls? Sa cumpere patrunjel si ceapa verde. Si sa nu uite Hans sa ia cafea si un pachet de tigari. A inteles Hans sau trebuie sa-i repete lucrul asta de o mie de ori? !
      Dupa ce termina de facut piata, Hans matura casa, clatea vasele, stergea praful de pe mobila si spala lenjeria. Nevasta il obliga sa-si faca nevoile in pat, ca asa avea ea chef. Ii placea sa-l auda pe Hans scancind in propria murdarie. Caci stia ca Hans nu suporta sa fie murdar. Apoi tot ea sarea cu gura. Ce i-a zis ea? I-a zis de mult ca o sa ajunga rau. De ce n-o asculta? Nevasta il desfasa si-i tragea cateva palme la fund. Ca Hans sa se invete minte si sa nu-si mai faca nevoile in pat. Ce era asta? Unde se trezea Hans? Om in toata firea si sa faca pe el! O sa iasa in strada si o sa povesteasca la toata lumea ce fel de om este Hans! Ea nu-l mai putea suporta in halul asta. O sa-si ia lumea in cap. Decat cu un barbat ca Hans, mai bine fara. Se descurca Hans singur. Ca doar e matur. Pe ea n-o mai intereseaza. Nevasta isi are si ea viata ei.
      Viata ajunsese un chin pentru Hans. Ce-i facuse el? De ce-l chinuie in fiecare clipa? De ce nu-1 lasa sa rasufle? O sa se duca de aici. O sa-si ia bagajul si o sa plece de acasa. O sa plece incotro vede cu ochii. Dumnezeu e mare, n-o sa moara de foame. O sa se aciueze la prietenii lui...
      Noroc ca nevasta din cand in cand se imbata. Si atunci se purta mai frumos cu Hans. Venea acasa numai zambet si-l alinta facandu-i pe plac. Nevasta tragea bine la masea. Bea cate o saptamana intreaga, zi si noapte. Bea coniac si fuma tigara dupa tigara. Fara sa puna o bucatica de paine in gura. Putea sa bage zece barbati sub masa si tot ea era treaza. Doar ochii ii sticleau neobisnuit in cap. Isi arunca venind din oras poseta pe pat si se apropia de patutul in care dormea Hans. Il alinta, gadilindu-l sub barbie. O apuca o dragoste subita pentru Hans. Il scotea din scutece, il ridica in aer si-l saruta sub talpi, ii placea cum tipa Hans.
      Hans tipa, radea, scancea. Dadea din maini si din picioare. Pana se invinetea. Hans simtea ca se sufoca, murea de atata ras. Radea, plangea in hohote. Nevasta era insa tare dibace, stia punctele sensibile ale lui Hans. Se juca cu poponeata lui, pana cand Hans ejacula. Atunci il intorcea frumusel pe spate si-i tragea cateva palme la fundulet. De ce nu fusese cuminte Hans? De ce se tinea de prostii? Apoi nevasta il alinta din nou. De ce s-a suparat Hans? Ce i-a facut ea? De ce nu stie de gluma Hans? Doar vede ca are grija de el! ? Il lua din nou in brate si-l alapta. Avea niste sani enormi, albi, cu sfarcuri mari ca niste sfecle. I le indesa in gura. De ce nu vroia sa suga Hans? De ce nu mananca? Vrea cumva sa se culce flamand? Hans isi ferea mereu gura refuzand sanul. Dar ea i-l indesa cu forta, plimbandu-i sfarcurile peste nas. Macar daca ar fi avut lapte. Dar nevasta era stearpa. Niste sani mari si sterpi, il chinuia degeaba. Mai bine i-ar fi umplut biberonul cu coniac!
      Cand venea cineva in vizita la ei, nevasta se plangea ca Hans n-o asculta. Hans refuza sanul desi era flamand. Nu stie ce sa mai faca nevasta cu Hans. Hans era incapatanat. Peste masura de incapatanat.
      Pe strada, cand il scotea din carucior, il punea sa mearga copacel in fata ei. Cum Hans se clatina un pic, nevasta il prindea de guler, tinandu-l sa nu cada jos. Hans putea sa mearga ca toti oamenii, dar ei ii placea ca Hans sa mearga copacel. Era mai interesant asa Hans. Da, mult mai interesant. Mureau femeile dupa el.
      Hans imbatrani repede. La treizeci de ani, arata ca unul de saizeci. Fata ii era numai riduri. Nasul ii cazu peste barbie. Barbia se ridica peste mustati. Buzele i se scofalcira. Atarnau moi. Ochii ii devenira lacomi, vicleni. Arata prapadit de tot Hans.
      Nevasta nu putea suporta viclenia lui Hans. Da, ochii lui Hans erau parsivi. Peste masura de parsivi. Simtea c-o apuca transpiratia cand o privea Hans.
      Cu favoriti stufosi si-o sapcuta militara pe scafarlie, il plimba in carucior pe strazi. Zilnic il scotea in oras. Oamenii il priveau cu mila, clatinau din cap. Rau mai ajunsese Hans! Asa-i trebuie, daca n-a cascat ochii si s-a grabit. De cate ori i-au spus sa nu se insoare? Hans insa nu vrea sa asculte de nimeni. Daca-i intra ceva in cap, o tine pe a lui. Acum degeaba isi roade unghiile. Singur si-a facut-o cu mana lui.
      La douazeci de ani, Hans era un tanar curatel si spilcuit. Nu iesea niciodata in oras fara sa-si calce pantalonii, ii calca de doua-trei ori pe zi. Daca se intampla ca dunga sa nu iasa cum trebuie, Hans mai punea o data fierul in priza si-i mai calca o data. Daca ieseau doua dungi trebuia pur si simplu sa-si puna alti pantaloni. Pantalonii trebuiau calcati cand erau inca un pic umezi. Cand se uscau prea tare, dunga nu iesea cum trebuie. Camasile Hans si le spala singur. Vecinii se mirau tot timpul: ce baiat cuminte e Hans. Cu cata grija isi poarta hainele. Ce frumos le aseaza, cand se intoarce din oras, in sifonier! Hans nu suporta sa aiba o cat de mica scama pe pantaloni. Pantalonul trebuia sa cada drept.  Pantofii si-i lustruia in  baie.  Seara, inainte de culcare, ii dadea cu crema si-i punea in ordine pe hol. Pantofii stateau pe hol ca niste soldatei disciplinati. Cei vechi, langa usa. Cei noi la mijloc. Din fiecare pantof iesea cate un ciorap curat. Pantofii aveau oroare de murdarie. Noroiul ii deranja. Cand se intampla sa nimereasca un ciorap murdar, strambau din sireturi. Nu suportau miros de ciorapi nespalati. Nici apropierea altor pantofi. Ocoleau pantofii straini.
      Hainele lui Hans erau curate si ele. Hans obisnuia sa le perie de mai multe ori pe zi. Gulerul de la camasa, il calca in fiecare dimineata, punand deasupra o carpa uda. Avea cate o batista frumos calcata in fiecare buzunar. Rudele lui Hans spuneau: Hans e prea spilcuit. Se ingrijeste prea mult de propria lui persoana. Sa nu se intample ceva cu el. E prea delicat. Si rudele au avut dreptate, caci uite in ce hal a ajuns Hans!
      In cele din urma, nevasta isi lua inima in dinti si aduse acasa un amant. Doar n-avea sa stea cu mainile in san si sa se uite pe pereti! Ce putea sa faca cu un barbat ca Hans? Era inca tanara. Abia trecuse de patruzeci de ani. Se stie ca la patruzeci de ani femeile sunt in floarea varstei. Abia atunci sunt femei. La cincizeci, cine se mai uita la ele? Venea la ei zilnic. Un barbat inalt, tuciuriu, cu barba tunsa scurt si brate paroase. Pe Hans il bagau in patut, il acopereau cu paturi si apoi se distrau. Seara barbatul canta la trompeta, iar dimineata, de obicei, picta in balcon. Tablourile le desfacea duminica in parc. Picta peisaje si naturi moarte cu femei goale intinse in pat.
      Zaceau pe jumatate in asternut, aruncand cu prajituri si bomboane in Hans. Nu se fereau de Hans. Pareau ca nici nu-l vad. Il ignorau pur si simplu. Asta era prea de tot!
      Cat de mic ajunsese Hans si tot turba de gelozie. Daca n-ar fi fost infasat asa de strans, le-ar fi aratat ce poate el! Le-ar fi spart capul la amandoi si i-ar fi azvarlit pe usa afara. Hans plangea, tipa, urla in scutece. Ei insa nu-l bagau in seama, isi faceau mendrele de fata cu el. Nu se sinchiseau deloc. Macar puteau dracului sa se ascunda undeva, isi inchipuiau, pesemne, ca Hans a dat in mintea copiilor si nu intelegea nimic. Ce putea intelege Hans din toata harjoneala lor?
      In timp ce isi vara camasa in pantaloni, pictorul venea si-l giugulea pe Hans. Ii placea sa-l necajeasca, il gadila sub barbie   pe Hans sau il tragea de mustati, dupa care ii arunca o moneda in patut, ca Hans sa-si cumpere bomboane sau tigari. N-avea Hans nevoie de bomboanele lui. Nici de tigarile pe care pictorul in marinimia lui i le baga cu de-a sila in gura. Desi tare ar fi vrut sa traga un fum in piept. Hans insa n-avea voie sa fumeze, nici sa bea cafea. Astea ii faceau rau la ficat. Nevasta nu vroia sa-l aiba pe constiinta. Fumase si bause destul pana atunci. Acum sa mai fumeze si altii. Prea se naravise Hans la fumat.
      Hans plangea, urla, se zbatea in patut. Tipa tot timpul. Nevasta si pictorul il intrebau ce are, ce-i lipseste, de ce nu-i multumit?! De ce nu vorbeste, de ce o face pe mutul? ! Hans insa continua sa se zbata. Uitase sa vorbeasca. Nu mai stia nici un cuvant. Tipa si urla toata ziua, simtind cum scutecele ude i se lipesc de piele. Nici noaptea nu-i lasa sa se odihneasca. Dadea din picioare, facea spume la gura. Se invinetea de furie, dar nu putea scoate nici un cuvant, ii musca de degete, ii improsca cu saliva, urland ca un turbat.
      Nevasta nu mai putea suporta istericalele lui Hans. Doar nu era de lemn, nu era de tabla. N-avea chef ca Hans s-o bage in mormant. Se sfatui cateva zile cu pictorul. Hans ii auzea cum susotesc in pat pana dimineata. Auzea numele lui rostit de ambele guri. Pictorul ezita. Nu era de acord intru totul cu planul ei. Cauta chiar sa-i aduca argumente. Nu vroia ca toata afacerea cu Hans sa se termine urat pentru el. Dimineata, in timp ce se dadea jos din pat, Hans ii simtea privirea atintita spre el. Pictorul parea chiar ca ar intelege ceva din suferinta lui Hans, caci intr-o zi ii aduse o cutie de bere si o ascunse sub perna in patut. Nevasta insa era intransigenta. Hans vedea ca sentimentul de ura pe care-l avea fata de el se amplifica in fiecare zi.
      Intr-o seara, nevasta si cu pictorul baura mult retrasi la bucatarie, unde era mai cald. Se certara de cateva ori, ridicand glasul unul la altul, dar se impacara de fiecare data. Caci Hans auzi cum arcurile canapelei ce se afla acolo scartaie din nou. Si arcurile scartaira in seara aceea de cel putin sapte ori. Cand pictorul iesi pe usa bucatariei, Hans vazu ca vine spre patul lui, zambind cu toata fata si cu o sticla de coniac in mana. Nevasta lui trebaluia pe la chiuveta, spaland paharele si cestile de zat. Cand intrara in camera, Hans observa ca ea se dichisise, punandu-si pantaloni noi si alte cizme. Veni spre patutul lui zambind si ea. Inelele ii straluceau pe degete si la incheieturi nevasta avea bratari, care straluceau la randul lor. Ea veni langa patutul lui si-l mangaie pe crestet.
      Pictorul ii aprinse o tigara si i-o vari fortat in gura si apoi ii turna lui Hans si un paharel de coniac. Pana la urma, luandu-l cu una si cu alta, reusira sa-l imbete, il facura praf. Parca ii trebuia mult lui Hans ca sa se faca manga? ! Din doua paharele era gata. Ii revenise glasul. Vorbea de unul singur. Gangurea. Nu-l mai puteau opri. Spunea vrute si nevrute. Pictorul si cu nevasta il desfasara, lasandu-l sa-si faca de cap. Hans canta, topaia prin camera. Se impleticea, pica pe jos. Era tare vesel, tare bine dispus Hans. Nu avea nici un resentiment fata de pictor, i se catarase pe genunchi. Se juca cu nasturii lui de la costum, il tragea de cravata. I se vara pe sub haina si iesea prin maneca,   ii   intra  prin  buzunar,  cautandu-l  de  maruntis.   Ii descheia in joaca fermoarul de la pantaloni. Nevasta insa nu era de acord. Totul trebuia sa aiba o limita. Hans devenea prea indecent, in cele din urma, in buzunarul de la vesta, Hans dadu peste un ceas. Ceasul tacanea tare. Asurzitor. Hans se juca intorcand ceasul pe toate partile, pana adormi. Pictorul si cu nevasta terminara sticla si cand ornicul Mitropoliei batu ora unsprezece, il scoasera pe Hans de sub masa si-l luara cu ei. Pictorul facu rost de o masina, si acum goneau pe strazi. Mersera o ora sau doua, fara sa vorbeasca intre ei. Iesisera de mult din oras si ajunsera in fata unei cladiri albe, imense, strajuite de un zid inalt de piatra, un fel de ospiciu sau poate o manastire.  Coborara  din  masina,  il  scoasera pe  Hans  din portbagaj   si-l   sprijinira  de  poarta.  Nevasta  si   pictorul   se grabeau sa se intoarca acasa. Batea un vant aspru. Era frig.
      Pictorul ii lasa lui Hans o jumatate de sticla de coniac. Sa se incalzeasca saracul Hans cand s-o trezi. Apoi masina demara din loc, pierind in noapte. Nevasta mai privi o data inapoi, fara nici o urma de regret in suflet. Pictorul isi aprinse o tigara si conduse tacand tot drumul pana acasa.
      Sprijinit de poarta de stejar, Hans dormea dus. Avea agatat de patura in care era invelit o hartiuta pe care scria: „Il cheama Hans. Faceti ce vreti cu el. Noi ne-am saturat".
      Hans dormea fara grija. Cu capul cazut in piept, visa ca alearga pe zapada si ca zapada ia foc sub talpile sale. Alerga descult. Din ce in ce mai tare. Flacari verzi si albastre tasneau de sub talpile sale mari si crapate. Casele se perindau una dupa alta, luau foc in urma sa. Lumea dormea. Aveau sa arda toti, pana la unul. Focul duduia pe strazi ca intr-un cuptor. Ferestrele se cojeau. Sticla se topea si curgea pe trotuar, sfaraind in zapada murdara. Oamenii isi scoteau capul pe geam, urlau, strigau, la Hans. Sa vina sa-i salveze din foc. Numai el ii putea salva. Pe el flacarile nu-l atingeau. Putea sa inoate in flacari. Caii nechezau din grajduri. Pionii ardeau in valvatai pe table de sah. Nebunii cautau sa se arunce in apa. Dar apa era numai flacari.
      Hans inota gol miscandu-si ritmic bratele prin flacari ca intr-un rau. Se stropea cu flacari si se dadea la fund cu ochii deschisi. Aici casele ardeau in torta legea. N-aveau decat sa arda. El n-o sa miste nici un deget. Oamenii dadeau din maini: ardea carnea pe ei. Isi sfasiau vesmintele, pielea. Ochii le pocneau in cap si se scurgeau pe trotuar. Erau multi ochi acolo. Se tarau ca niste melci iesiti din gaoace. Se suiau pe stalpi. Pe ziduri. Se urcau pe burlane, cu gandul sa se salveze de foc. Dar sus focul ardea si mai tare. Caramizile se topeau, tiglele se prabuseau si ele. Lava bolborosea pe ziduri. Ochii se rostogoleau inapoi. Se chirceau, se prefaceau in scrum. Hans inota. Stia sa inoate in toate felurile. Plutea in aceasta apa rosie. Patrundea in case prin ferestre sau usi. Nu-l oprea nimeni. Nici pictorul, nici nevasta. Scapase de ei. I-a vazut cu ochii lui cum au ars. Prea mult l-au chinuit. Prea mult si-au batut joc de el. Si-au meritat soarta. Nici diavolii din iad nu l-ar fi torturat in asemenea hal. Au ars mult timp. Sfaraia pielea pe ei. Crapase peste tot. Nu mureau, continuau sa se chinuie. Nu-si puteau da duhul pana nu-i ierta Hans. „Daca Dumnezeu va iarta, va iert si eu," zise Hans. I se facuse mila de nevasta care ardea ca o torta vie, zvarcolindu-se pe dusumea si cautand sa smulga flacarile care o acoperisera. In loc de flacari, smulgea carne vie. „Nu am nimic cu voi, va iert pentru tot ce am indurat," gandi Hans. Si imediat nevasta isi dadu duhul. Si o data cu ea pieri si pictorul. Din amandoi ramasesera acum doua gramajoare de scrum pe pat.
      Patul lui Hans nu arsese. Ramasese intact. Patucul lui in care suferise atata!. Nu, acesta avea sa ramana asa pana la sfarsitul veacurilor. Sa vada si altii ce au putut sa faca din Hans. Cum s-au lepadat de el, cum au avut inima sa-l lase intr-un loc necunoscut, departe de casa lui. Nu se gandeau ca o sa inghete Hans de frig?
      Hans dormea ghemuit pe trotuar, cu chipul tras pe ochi si genunchii stransi la piept. Mainile ii erau intepenite de frig. Nu-si mai putea misca degetele. Simtea ca nu mai are mult si ingheata. Macar daca si-ar fi putut intinde mana pana la sticla, s-ar fi incalzit un pic. Era insa peste puterile lui. Mainile ii erau parca de lemn. Stateau ca niste cioate in zapada. Si nu se vedea nici un fel de masina venind pe sosea. N-o sa mai apuce dimineata. O sa se curete Hans.
      Era intr-adevar foarte frig si Hans adormise din nou. In vis, cerul se facuse mic, mic, ca o cochilie de melc. Flacarile nu mai ardeau, ramasesera impietrite. Se stinsese orice miscare. Doar Hans se tara pe strazi, ii era frig. Se simtea ca un melc iesit din gaoace. Unde pleca Hans? Incotro vroia sa ajunga? Doi ingeri orbi il insoteau prin oras. Unul in dreapta lui Hans, celalalt in stanga, ingerul din stanga lui Hans era inalt si palid, cu mustati rasucite in furculita. Din cand in cand, il bate pe umar pe Hans. Il incurajeaza, ingerul din dreapta lui Hans e un barbat puternic, cu pieptul lat si barba aramie, il incurajeaza si el, lasandu-si mana pe umarul sau. „Curaj, Hans, ii spune. Ai trecut cu bine prin ce ti-a fost dat sa treci. Acum esti liber. " Vitrinele curg una dupa alta. Stalpii de telegraf, tramvaiele raman in urma. Manechinele stau la rascruci, cu mainile incrucisate pe piept. Sunt imbracate in haine groase, de iarna, ingerul din dreapta ii spune:
      „Ai suferit mult, Hans. Dar de acum nu vei mai suferi.”
      Cel din stanga aproba si el:
      „Da, da, nu vei mai suferi.”
      Si cel din dreapta zice:
      „Caci acolo unde mergem noi nu exista suferinta.”
      Orasul a ramas in urma. Au iesit in camp. Trec printr-un lan de grau inflorit. Ciocarliile tasnesc spre soare la fiecare pas. Aerul e limpede si inmiresmat.
      Respira, Hans, ii spune ingerul din dreapta sa. Aerul e bun.
      Acesta e cel mai bun aer care se poate respira, spune celalalt inger.
      Aerul e intr-adevar bun. Hans respira cu tot pieptul, ingerul din stanga lui ridica o aripa si-l acopera cu ea pe Hans.
      Te vom ocroti de acum noi, ii spune.
      Vei sta sub aripa noastra si nu te vei mai teme de nimeni. Pionii nu-ti vor mai face nici un rau.
      Ingerul din dreapta lui scoate un ceas mare din buzunar si i-l intinde zicand:
      Cand ceasul se va opri, nu vei mai suferi.
      De ce sa mai sufere Hans? N-a suferit destul pana acum? zice celalalt inger.
      A suferit, dar inca mai poate suferi. De asta a fost trimis pe lume Hans, ca sa sufere, spune ingerul. Cu adevarat iti zic, Hans, adauga el cu blandete, viata ta e suferinta.
      Si ingerii il duc inapoi pe Hans si-l culca in patutul lui. Il invelesc cu patura lui veche si rupta si-l lasa acolo sa gangureasca si ies incet, pe varfuri, plecandu-si capetele prin usa deschisa ce a rasarit si ea in mijlocul lanului. A nesfarsitului lan de grau peste care se lasa tocmai seara.