Nichita DANILOV PUSTNICUL EMIL SI ICOANA TAMARETEI

Alcatuita din sani, roti, coapse, piersici pline de roua si piper (simbolul sexualitatii feminine), melci, cotobelci, ofiteri, buze, saliva, cismele cu miez roz, flenduri moi, palarii, portocale, solduri, lacatele umplute cu marar, din bulion, blugi, biserici, din samburi, popouri infinite, rochii, paturi, chiloti de culoare bleu-jandarm dar si chiloti galben-pai, cafele, votci, leonizi dimovi si maia morgesterni, lirica lui Emil Brumaru, cel din ultimul volum, intitulat in mod tezist Dintr-o scorbura de morcov (Editura „Nemira”, 1978), morcovul fiind asociat, in perceptia populara cu simbolul falusului, poetul Emil Brumaru, apeland la acest titlu, a dorit, probabil, sa fie cat mai apropiat de noile tendinte ale liricii noastre postrevolutionare (din aceasta scorbura ochiul poetului percepe lumea) este tribu­tara, ca sa ma exprim asa, eufemistic, pro­priei sale formule poetice. Universul sau e unul inchis. Strict limitat la bulion, marar, piper, untdelemn, sos cu calesti si ingeri, de obicei foarte tristi. „Ghiveciul” acesta nu e gratuit, degustandu-l descoperim atat o calda tandrete, nostalgia dupa copilaria dusa, regretul unor amoruri consumate, cat si drama unor existente traite de prisos. Si totusi universul brumarian e un organism inca viril, care se autoreproduce la un mod insa destul de spectaculos. Tot ce spune poetul in acest volum, a mai fost spus parca si in altele, desigur intr-o alta forma, ceva mai inspirata. El nu vine cu nimic in plus, cuvintele sunt aceleasi, imaginile asijderea. Chiar si starea poetica pe care ti-o creeaza cartea la lectura e aceeasi. Avem de-a face deci cu un Emil Brumam vechi inchis intre copertile unei carti noi. Multe din poeziile ce apar in volum au fost publicate in reviste, cele mai multe la „Romania literara”, unde Emil Brumaru detine si o rubrica saptamanala, „Cersetorul de, cafea”. La „Cersetorul de cafea” poeziile pareau mai consistente. Ele isi aveau farmecul lor in cadrul unei reviste. Stranse la un loc creeaza, dupa cum am spus, senzatia de repetitie. In plus, abuzul de dedicatii, unele desigur foarte fistichii, nu dau greutate cartii, ci dimpotriva citindu-le ai impresia ca poetul face, ca sa ma exprim eufemistic, temenele diverselor person­alitati (actrite, actori, poeti etc), pentru ca sa devina cat mai cunoscut in aceste cercuri. Nu stiu cati din cei care primesc aceste „martisoare” pline de cimilituri hazlii ii sunt cu adevarat apropiati. Am avut surpriza intr-o seara, in timp ce incercam sa-i iau un interviu actritei Oana Pele si am uzat de numele lui Emil Brumaru, aceasta sa ridice din umeri. Din gestul ei nu am inteles daca actrita il intalnise vreodata in carne si oase pe poet si nici macar daca a citit poeziile ce i-au fost dedicate. Sau daca le-a citit, parea sa nu fi fost prea incantata de ele. Poate i s-au parut prea intime sau poate, pur si simplu, actrita era intr-o dispozitie nu prea grozava si nu avea chef sa se confeseze... Dar indiferent daca i-au placut sau nu poeziile inchinate ei, tinta pe care si-a propus autorul lor a fost atinsa. De fapt el urmarea sa castige nu atat admiratia actritei, ci a publicului. Si a castigat-o pe deplin. Citindu-i versurile, nu poti sa nu exclami in sine ta: „Ia uite, de unde o cunoaste atat de bine Emil Brumaru pe Oana Pelea?!” Tinzi chiar sa-ti continui gandul ce se insinueaza ca un fum in constiinta: „Nu cumva...” Raspunsul cel mai sigur este „nu” si, totusi, punctele de suspensie aparute dupa acest cumva te obsedeaza... Nu trebuie insa, vai, sa-l condamnam pentru aceste piruete pe care, in disperare de cauza, le face lumii noastre bune! Emil Burmaru, ca oricare dintre noi, simte pe propria sa piele (apropo de Oana Pelea) ca poezia a pierdut din audienta de care s-a bucurat acum cativa zeci de ani in urma. El cauta sa castige publicul aplicand aceasta strategie. Acesta e modul sau de-a se face cunoscut. Iesirile sale la rampa au ceva din tragismul unui mim batran, care, apeland la niste trucuri vechi, incearca sa recastige simpatia salii. Fardurile i se scurg pe fata, dand uneori la iveala o masca tragico-comica stranie, care starneste deopotriva rasul, cat si plansul. Unii il aplauda, altii il hulesc, dar raman cu poezia lui pe buze.
E posibil ca Emil Brumaru sa fi scris aceste productiuni fara nici un gand prealabil, iar apoi, in functie de imprejurari, le-a inchinat anumitor oameni ai zilei. E si acesta in fond, trebuie sa recunoastem, un mod de supravietuire lirica.
Sa luam, de pilda, poeziile dedicate unei alte actrite, Maia Morgestern.
„Apollinaire mi-a spus: „Cand Maia / trece prin ploaie, ia foc ploaia”. Poezia se numeste „Un distih etern pentru Maia Morgestern. Dupa cum vedem „etern” rimeaza cu „Morgestern”. E o gaselnita frumoasa. Poetul e atat de fermecat de Maia, incat ii dedica, dupa cateva pagini, un alt cantecel. De fapt nu chiar i-l dedica, ci se multumeste doar sa ne atraga atentia ca acest tandru cantecel e interpretat de Maia Morgestern. Iata cum suna cantecelul: „Spune-mi frans, ce chiloti ai,/ bleu-jandarm sau galben-pai,/ cand treci gingasa-n tram­vai / pe la margine de rai?” Dupa aceasta intrebare versificata, vine si raspunsul, tot in versuri: „C-am innebunit cu totii / sa-ti vedem un pic chilotii, / Stand de-o saptamana-n statii / cu gatul pe sina rotii”. Versul trei din cea de-a doua strofa e voit ambiguu: citind distihul mai nimeni nu-si da seama daca Emil Brumaru se refera la calatorii care stau de-o saptamana-n „statii” sau se refera la chilotii aceia „bleu-jandarm sau galben-pai” aflati si ei undeva pe aceiasi strada. Tactica aceasta de-a se agata de lume nu e o descoperire noua. Poetul a apelat la ea inca din anii tineretii. Ea a devenit vizibila abia acum, si aceasta fiindca autorul „Detectivului Arthur” a inceput sa-si faca ordine prin sertare. Asa au fost descoperite si celebrele Scrisori catre Lucian Raicu. Ele au fost expediate intr-un ritm de metronom unui destinatar care niciodata n-a catadicsit sa dea un raspuns emitentului. Scrisorile au circulat intr-un singur sens, de la Iasi la Bucuresti. Si numai o intamplare fericita le-a salvat de la „pieire”. Dupa plecarea in exil a lui Lucian, ele au fost gasite (cel putin asa am inteles eu) de Mircea Dinescu in locuinta acestuia si pastrate cu grija pana cand timpul le-a dezamorsat si au putut astfel fi date publicitatii. E posibil, totusi, ca unele dintre ele sa fi fost pastrate in copie de catre expeditor. Pentru Emil Brumaru scrierea lor a fost ca un fel de pariu cu sine insusi. Anul '80 l-a prins descoperit din mai multe puncte de vedere. Poetul tocmai se mutase de la Dolhasca la Iasi, nu avea slujba, traia din drepturile de autor si din ajutorul pe care-l primea, prin bunavointa lui Traian Iancu, de la fondul literar. Sotia sa, Tamara, avea, dupa cum rezulta din una din scrisori, o slujba nesigura... Prin urmare, poetul nu statea pe roze. Lumea literara ieseana ii era ostila. Scriitorii oficiali il priveau ca pe un intrus, iar tinerii aveau un alt idol: Mihai Ursachi. De fapt, Iasul a acceptat cu greu gloria lui Brumaru. Si acum multi dintre confrati il privesc ca pe un poet minor. Emil Brumaru nu s-a lasat prins in plasa prafuita a unei vieti provinciale ce duce spre ratare. Flerul sau iesit din comun l-a impins sa-si caute amici in alta parte. Mircea Dinescu, Leonid Dimov, Nichita Stanescu, Lucian Raicu, Florin Mugur, Valeriu Cristea, Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, Nicolae Manolescu, iar mai tarziu Mircea Cartarescu, Florin Iaru, Stefan Agopian s.a au devenit, rand pe rand, admiratorii si protectorii sai. Fara „umbrela” Bucurestiului, Iasul l-ar fi devorat de viu. Inaintea multor altor congeneri, autorul „Ruinei samovarului” a inteles ca in literatura simbioza te poate scoate la liman. Din disperare de cauza (pentru a nu fi ingropat de provincie) el a ridicat-o la rang de arta. Nu e de mirare deci ca il vedem strecurandu-se intr-o cochilie straina si adoptand, pe moment, un mod de viata care pana mai ieri ii era indiferent. Cochilia are menirea sa-l apere de dusmanii vazuti si nevazuti. Adapostindu-se in ea, poetul se simte in siguranta. Corespondenta univoca purtata de-a lungul unui an intreg cu Lucian Raicu e in acest sens semnificativa. Observam cum incetul cu incetul se produce un transfer de simboluri de la destinatar la emitent. Astfel, lent dar sigur, sistemul de valori al criticului devine si propriul sau sistem de referinta. Format la scoala simbolismului francez, a lui Baudelaire, Verlaine si, de ce nu, Rimbauld, sub influenta criticului, Emil Brumaru devine un admirator si un cititor asiduu al lui Dostoieski, Cehov, Gogol si Tolstoi. Poezia sa ramane in continuare tributara aceleiasi scoli pariziene, dar referintele ce se fac in ea vin din spatiul cultural rusesc. Nu se produc mutatii esentiale de fond, ci doar de forma. Intrand in cochilia operei critice a lui Lucian Raicu, Emil Brumaru o deposedeaza de o parte din haloul sau semantic, operand cu anumite simboluri si personaje pe care le transfera in opera sa. Are loc un fel operatie de „decojire”, prin intermediul careia simbolistica brumariana incepe sa abunde de personaje desprinse din opera marilor scriitori rusi, al caror exeget, dupa cum se stie, era Lucian Raicu. In corespondenta, sotia sa Tamara e alintata cu Nicolaevna. Chiar insusi chipul criticului in viziunea lui Emil Brumaru sufera o bizara metamorfoza. Citez din prima scrisoare publicata in carte: „Sunt ingrozit! Am patruzeci si unu de ani si inca nu am scris acele scrisori pe care de mult ma gandesc sa vi le trimit. Ce-am facut, ce fac? Pe zi ce trece imi plac tot mai mult personajele negative din cartile adorate.” Tonul e usor exaltat, imprumutat parca din „Umilitii si obiditii” lui Dostoievski. Urmeaza si o declaratie de admiratie fata de exegetul autorului „Sufletelor moarte”: „In prima mea vizita la dumneavoastra, la un moment dat, cred ca spre sfarsit, m-a izbit halucinanta asemanare pe care va capatase chipul cu cel al lui Gogol!” Si Brumaru continua: „Vreau sa ma intelegeti bine. Nasul, ochii, sprancenele, aerul din jurul fetei acut spiritualizate, toate mi-au adus brusc in memorie fotografiile lui Gogol!” Cat de magulit s-o fi simtit in orgoliul sau criticul Lucian Raicu! Hotarat lucru, pana spumoasa a lui Emil Brumaru se transforma aici intr-o agera sageata, care merge drept la tinta. Asta pe de o parte. Pe de alta parte, intre eroii lui Dostoievski si Gogol, disecati cu atata acribie de criticul bucurestean, si mediul in care traieste poetul circula ca un fel de fluid magnetic, astfel ca incetul cu incetul Tamara Nicolevna, sotia autorului, incepe sa se transforme incetul cu incetul in Nastasia Filippovna, iar prin camera sa captusita cu carti circula Popriskin, Sonia Marmeladova, Lebedev, printul Maskin si, bineinteles, Raskolnicov. „N-am dorit deloc sa fiu patetic, consemneaza poetul. Am scris pentru a ma linisti, pentru a trece asupra altuia povara unei clipe prea grele. Nu trebuie sa va speriati, scrie el, voi continua ca si mai inainte. Spartura asta e intamplatoare... Stau la etajul V. Ieri, Tamara Nicolaevna, nici mai mult nici mai putin, a aruncat pe fereastra un scaun!” La sfarsitul scrisorii, poetul ii adreseaza destinatarului o rugaminte: „Va rog, nu-i spuneti lui Dinescu de chestiile astea.” Si repeta: „Va rog.” Rugamintea e cam de prisos: Dinescu, probabil, era la curent cu ce se intampla la „plomba”. De altfel, astfel de iesiri nu cred ca-l tulburau. Lucrurile nu luau o intorsatura tragica, totul se sfarsea c-un descantec de alint dedicat Nicoalevnei: „Melca, melca,/ cotobelca,/ scoate-ti tate boieresti/ si umba pan’ ma-ntalnesti/ sa bem votci rusesti.../ Scoate craci/ de zahar/ sa-i desfaci/ pe niste saci/ intr-un tren regimentar/ unde eu sunt albgardist/ ofiter/ din gubernii de piper/ ce joaca sub gloante whist.// Melca, melca,/ cotobelca/ scoate limba/ dintre buze/ si ti-o plimba/  milostiva, mov, liturgica, perlata/ de saliva/ pe viata mea stricata...// Scoate sufletul din tine/ si mi-l da fara rusine,/ cu mult foc,/ ca-n La Belle Epoque!”
                Unele din cele mai calde creatii ale lui Brumaru raman totusi „Tamaretele.”
Incepem cu una dintre ele: '„Daca lui Lu vaginu-i canta Apollinaire, /Tamariuska, eu ce as putea sa-ti cant?/ Piersica inchisa-n flacari de roua si piper/ pazita de un inger cu lancea tremurand”. Poetul da lancea la o parte si intra in tinutul paradisiac: „Trifoi-fragut cu patru petale de-amor / Plusate de-o femeie nostalgica si suie? / O, lasa-ma sa-ti mangai un picior / Pana acolo unde piciorul geaman suie”. Urmeaza si o rugaciune intoarsa din calcai: „Si apara-mi cu trupul gol ca-n iar­maroc / sufletul trist si viata topita-n dulci pacate./ Si da-mi ca pe o icoana carnoasa, sa ma rog, curul zburdalnic de coapsele-ti surate”. Acolo unde clacheaza altii, lunecand in vulgaritate, Emil Brumaru se ridica spre sublim. Cuvintele licentioase isi pierd zgura lor scabroasa. Imaginile sunt atat de frumos articulate, incat cititorul e cu totul sedus de ele. In astfel de poezii arta lui Emil Brumaru atinge o cota inalta. Prosternat in fata icoanelor carnoase strajuite de falnice luminari de nunta din alcoov, pustnicul Emil se inchina la icoana Tamaretei, gandul insa ii zboara (ca si in cazul personajelor dostoievskiene) si la Maia. E si acesta, desigur, un mod placut de-a pacatui liric, cu inchipuirea. Pacatul nu e mare si Domnul e milostiv, mai ales cand e vorba de poeti de talia unui autor ce a scris „Ruinei unui samovar”...
Daca in poezie si in scrisori, Emil Brumaru e cald si tandru, in viata cea de toate zilele poetul e un molfuz, care isi iese usor din pepeni. Intr-o zi m-am intalnit cu el in fata Continentalului si am purtat o discutie mai mult decat amabila. Poetul era intr-o dispozitie din cele mai bune. Facandu-mi complimente, mi-a propus sa scriem o piesa de teatru „la patru maini”. Adica in colaborare. Ne-am despartit in termeni dintre cei mai amiabili. N-au trecut nici doua zile si m-am pomenit „articulat” in gazeta. Si astfel a inceput o polemica furtunoasa, care, dupa cum era si previzibil, s-a stins la o cafea.
Micile „iesiri” de orgoliu sunt   explicabile: in esenta sa, poetul e un timid, care din pricina acestei metehne sufletesti a avut de indurat tot felul de „umilinte” si „frustrari” de-a lungul unei vieti intortocheate. Momentele de „razvratire” sunt destul de rare si se consuma in intimitate, in perimetrul unei camarute „burdusite” cu reviste, carti si o claie-ntreaga de scrisori si fel de fel de suveniruri „subtilizate” cu delicatete si mult tact  din diverse locuri, incarcate de semnificatii erotico-oculte. Mi-l inchipui, deseori, cum sta ingenuncheat in fata acestei gramajoare de obiecte inutile si delectandu-si ca un saman  simturile cu mirosna pe care acestea le degaja in incapere. Mirosul, spune intr-o scrisoare Emil Brumaru, constituie primul act al unui preludiu erotic. Ca si fumul de opiu pentru un narcoman, emanatiile lenjeriei intime desteapta in mintea autorului ganduri neasteptate: „Stimate domnule Lucian Raicu, in fiecare din noi exista un Raskolnicov care, chiar daca nu pocneste-o baba cu toporu-n cap, face el o porcarioara, e lucru cert. Tendinta de-a ne socoti din categoria celor privilegiati, alesi neobisnuiti, e prea seducatoare. Vine insa clipa amara, si as adauga, plin de umor, cand te intrebi: «Oare s-ar fi bagat Napoleon sub patul unei babe?»„ Nu, conchide el, nu s-ar fi bagat. Napoleon ar fi preferat sa stea ascuns sub patul unei fecioare. Emil Brumaru nu precizeaza cand anume, inainte sau dupa batalia de la Waterloo...
Probabil ca in intimitatea sa calatorind intr-o caleasca imaginara trasa de patru melci, poetul se simte la fel ca Bonaparte stapan peste un imperiu cladit din bulion si sani, din buze galese si solduri moi ce se lafaie in perini...
Incheiem cu poemul „Alt distih cu iz etern Pentru Maia Morgestern”, alcatuit din doua bijuterii prinse cu agrafa, care suna ast­fel: „Sade Maia pe razor / si citeste Kirkegaard!”
Oho!