Serghei  Dovlatov, Compromisul (traducere de Liliana COROBCA) Serghei Doblatov s-a nascut la 3 septembrie 1941 in Ufa (in timpul evacuarii) si a murit la 24 august 1990, la New York (unde a ajuns in 1979).  A scris in perioada exilului 12 carti. “Compromisul”  a aparut in 1983 (in engleza).

           Compromisul al patrulea
                                      
                                                          («Tallinul de seara». Octombrie. 1974)

ABECEDARUL ESTONIAN
Langa padure intr-o zi cu ceata
O fiara noi am vazut.
I-am spus: «Buna dimineata!»
«Tere!» a raspuns
Si chiar atunci raza de soare
De dupa nori a aparut…»

«Tallinul de seara» apare in limba rusa. Si ne-am gandit la o noua rubrica ― «Abecedarul estonian». Pentru micii cititori rusi. Eu am pregatit primul numar. Am scris niste poezioare destul de simpatice. Opt bucati. Jurnalist universal, ma mandream in taina cu ele.
          Suna instructorul CC Vania Trul:
          ― Cine-a scris aceasta poveste sovina?
          ― De ce sovina?
          ― Inseamna ca tu esti acela?
          ― Eu. Ei si ce?
          ― Acolo figureaza o fiara.
          ― Da.
          ―Cum adica? Reiese ca estonianul e o fiara? Eu sunt o fiara? Eu, instructorul Partidului Comitetului Central, sunt o fiara?!
          ― Dar e doar o poveste, o conventie. Acolo este si un desen. Copilasii au intalnit ursul. Ursul are o mutra blajina, simpatica. El este pozitiv.
          ― De ce vorbeste in estoniana? Sa vorbeasca in una din limbile tarilor capitaliste…
          ― N-am inteles.
          ― Ce sa-ti explic! Nu te-ai copt pentru gazeta de partid, nu te-ai maturizat…
          Dupa o ora aparu redactorul:
          ― Juriul va amendeaza cu doua puncte.
          ― Care juriu?
          ― Ati uitat? Concursul continua. Autorii materialelor bune vor fi premiati. Cel mai bun dintre cei mai buni va pleca in Vest, in RDG.
          ― Logic. Dar cel mai rau dintre cei mai rai ― in Est?
          ― Ce vreti sa spuneti?
          ― Nimic. Am glumit. Parca RDG e Vest?
          ― Dar ce-i, dupa tine?
          ― Japonia ― iata Vestul!
          ― Ce?!  striga speriat Turonok.
          ― Din punct de vedere ideologic, am adaugat.
          Umbra unei nesfarsite oboseli intuneca fata redactorului.
          ― Dovlatov, cu dumneavoastra e imposibil de discutat! Retineti, rabdarea mea are o limita…

Compromisul al cincilea

                                                          («Estonia Sovietica. Noiembrie. 1975)

          «S-A NASCUT UN OM. Ziua Eliberarii se sarbatoreste pe larg in republica. Fabrici si uzine, colhozuri si statiuni de masini si tractoare raporteaza statului despre inaltele rezultate obtinute.
          Si inca un hotar neobisnuit e depasit in aceasta zi. Populatia capitalei estone a ajuns la numarul de 400000 de oameni. In spitalul orasenesc nr.4, in familia Maiei si a lui Grigori Cuzin s-a nascut mult asteptatul primul copil. Anume lui i-a fost dat sa fie al 400000-lea locuitor al orasului.
          ― Va fi sportiv, spuse zambind  doctorul principal Mihchel Teppe.
          Fericitul tata isi ascunde stangaci mainile grosolane si pline de bataturi.
          ― Il vom numi pe fiul nostru Lembit, hotari el, las’ sa creasca un viteaz!..
          Parintilor fericiti li se adreseaza cunoscutul poet tallinian Boris Stein:
                    In gura minelor, in fabrici noi,
                    In indepartatii astri acei
                    Patru sute de mii de eroi
                    Si primul tau copil printre ei…

Iti amintesti fara sa vrei cuvintele lui Goethe:
          «Se naste un om ― se naste o lume intreaga!»
          Nu stiu cine vei fi, Lembit?! Strungar ori miner, ofiter ori savant. Un lucru e cert ― s-a nascut un Om! Un Om condamnat la fericire!..»

Tallinul e oras mic, intim. Intalnesti in strada un cunoscut si auzi: «Salut, pe tine te caut…» De parca totul se petrece intr-o cantina institutionala…
          Pe scurt, am ramas uimit cand am aflat cati locuitori are orasul Tallin.
          Lucrurile s-au petrecut in felul urmator: Redactorul Turonok ma chema si-mi spuse:
          ― Avem o idee constructiva. Putem realiza un reportaj de efect. Sa discutam detaliile. Numai fara grosolanii…
          ― Ce grosolanii?.. E inutil…
          ― Propriu-zis, sunteti deja grosolan, se intuneca Turonok. Mereu sunteti grosolan. Va purtati urat chiar si la adunarile generale. N-o faceti numai atunci cand lipsiti timp indelungat… Credeti ca sunt atat de ignorant? Ca citesc doar gazete? Sa treceti odata pe la mine. Sa vedeti ce biblioteca am. Printre altele, am si editii de dinainte de revolutie…
          ― De ce m-ati chemat? intreb.
          Turonok tacu. Se indrepta brusc, de parca si-a schimbat o atitudine lirica intr una profesionala. A inceput ferm si limpede:
          ― Peste o saptamana vom aniversa eliberarea Tallinului. Aceasta zi se va sarbatori pe larg. Inclusiv pe paginile ziarului sunt prevazute diverse aspecte: economic, cultural, social… Toate sectiile redactiei pregatesc materiale. Avem pentru dumneavoastra o misiune. Si anume: conform datelor biroului de statistica, in oras sunt in jur de patru sute de mii de locuitori. Aceasta cifra este intr-o anumita masura conventionala. Si hotarul orasului e un pic conventional. Asadar, noi ne-am sfatuit si-am hotarat: al 400000-lea locuitor al Tallinului va trebui sa se nasca in ajunul jubileului.
          ― Eu nu prea inteleg.
          ― Mergeti la maternitate. Asteptati primul nascut. Notati parametrii. Interogati parintii fericiti. Pe doctorul care a primit nasterea. Bineinteles fotografiati. Reportajul va merge in numarul jubiliar. Onorariul (stiu ca nu va este indiferent) e dublu.
          ― Cu aceasta trebuia sa incepeti.
          ― Mercantilismul e una din cele mai neplacute trasaturi ale dumneavoastra, spuse Turonok.
          ― Datorii, pensie alimentara…
          ― Beti mult.
          ― Si asta se mai intampla.
          ― Pe scurt, urmatorul sens general: s-a nascut un om fericit. Eu chiar as spune un om condamnat la fericire!
          Aceasta fraza stupida ii placu atat de mult redactorului, incat a strigat inca o data:
          ― Omul, condamnat la fericire! Nu-i rau, dupa parerea mea. Poate sa incercam in calitate de titlu: «Omul, condamnat la fericire»…
          ― Se va vedea acolo, ii zic.
          ― Si tineti minte, Turonok s-a sculat terminand discutia, copilul trebuie sa fie publicabil.
          ― Adica?
          ― Adica perfect, cu valoare nominala. Fara nici o scadere, nimic lugubru. Fara operatii cezariene. Fara mame singuratice. Un asortiment deplin de parinti. Un baiat sanatos, socialmente normal.
          ― Neaparat ― baiat?
          ― Da, baiatul e parca mai simbolic.
          ― Ghenrih Frantevici, in ce priveste pozele, aveti in vedere, nou-nascutii nu sunt cine stie ce…
          ― Il alegeti pe cel mai frumos. Asteptati ca aveti timp.
          ― Va trebui sa asteptam vreo patru luni. Mai devreme e putin probabil ca va semana a om. Unora si cinzeci de ani nu le ajunge…
          ― Ascultati, se supara Turonok, nu faceti demagogie. Aveti o insarcinare. Pana miercuri materialul sa fie gata. Sunteti jurnalist profesionist… De ce pierdem timpul?..
          Intr-adevar, ma gandesc, de ce ?
          Am coborat in bar, am comandat un gin. Il vad, stand nu foarte treaz, pe fotoreporterul Jbancov. I-am facut un semn. S-a asezat la masa mea cu paharul de vodca. A rupt jumatate din sandvisul meu.
          ― Mai bine te-ai duce acasa, ii spun, biroul e plin de sefi.
          Jbancov tranti paharul si spuse:
          ― Intelegi, m-am facut cu totul de ras. Ai vazut poza mea la articolul lui Fedea?
          ― Eu nu citesc ziare.
          ― Fedea avea un articol in «Tineretul». Mai bine-zis, o schita. «Trei impotriva furtunii». Despre salvamari. Cum ei cauta, intelegi, o comoara pretioasa cufundata. Totodata se apropia furtuna. Si poza mea. Doi mujici stau pe-o barna. Si din apa se zareste un furtun. Adica unul de-al lor scormoneste la fund. Eu, desigur, am fotografiat, am primit sase ruble si-am uitat de treaba asta. Dar odata, mergand prin port, vad ca oamenii rad. Ce s-a intamplat, intelegi? Si iata care-i povestea. Este acolo un sef adjunct, unul Mironenco. A iesit odata din cantina, a fumat langa port. Una, alta. A aruncat tigara. S-a scremut odata, scuza-ma pentru expresie, si pur si simplu si-a scuipat proteza dentara. Montata, bineinteles. Avea in ea atata aur, de cea mai buna calitate… Da fuga la salvamari: «Baieti, ajutati-ma!» Aceea au inteles din mers. «O cautam dupa servici!» Cate-o vodca pentru fiecare. «Batem palma!». Au terminat lucrul si s-au pus pe scotocit. Si chiar atunci aparu Fedea. Vazu salvamarii. Ei, cu ce va ocupati acolo? Un articol, intelegi, ii veni pe loc in cap. Si baietilor le era incomod. Pula mea, s-a cufundat ceva de pret, raspunse unul. Fedea, innebunit: «Cum te cheama? Cum te cheama?» Baietii raspund cum se cuvine. «Cu ce va ocupati in rarele minute de ragaz?» Muzica, pictura. Raspund ei. «Si de ce sunteti atat de tarziu la serviciu?» Furtuna, raspund ei, se apropie si ne grabim. Fedea ma suna la redactie, eu vin, fotografiez, fara a intelege… Dar principalul, bazinul era interior, artificial. Acolo nici furtuna nu se putea dezlantui.
          ― Mai bine te-ai duce acasa, ii spun.
          ― Asteapta, asta nu-i principalul. Mi-au povestit cum s-a terminat povestea. Salvamarii au gasit atunci proteza. Mironenco nu mai putea de fericire. I-a carat la carciuma, a comandat vodca, au baut. Multumesc, baieti, m-ati salvat, ati gasit-o. Vulturi, le-a spus, fruntasi, stahanovisti… Proteza e admirata cand la o masa, cand la alta… Portarul se apropie s-o priveasca… Trombonistul din ansamblu… Chelnerii o cerceteaza cu mirare… Si Mironenco rade a sasea sticla  cu salvamarii… S-a trezit ca nu-i proteza, i-au furat-o. Striga: «Inapoiati-mi-o, ticalosilor!» Parca o mai gasesti… Aici nici salvamarii nu te ajuta…
          ― Bine, spun, e timpul sa plec…
          La maternitate n-aveam nici un chef sa ajung. Atmosfera de spital actioneaza deprimant asupra mea. Numai ficusii cat fac.
          Intru in sectia Marinei. Aud:
          ― A, tu erai… Scuza-ma, am multa treaba.
          ― S-a intamplat ceva?
          ― Ce putea sa se intample? Treburi…
          ― Ce fel de treburi?
          ― Aniversarea si toate astea. Noi suntem oameni cenusii, nu scriem romane …
          ― De ce esti suparata?
          ― De ce m-as bucura? Tu dispari nu se stie pe unde. Cand o dragoste nebuna, cand bati drumurile cu saptamanile ca o haimana.
          ― De ce ca o haimana? Eu am fost in deplasare in Saaremaa. La hotel m-au mancat plosnitele…
          ― Nu plosnitele, clipi ea banuitor, ci muierile. Curve murdare, dezgustatoare. Si de ce se baga la tine? Mereu mahmur si fara bani… Ma mir cum inca nu te-ai molipsit…
          ― De ce te-ai putea molipsi de la o plosnita?
          ― Macar de n-ai minti! Cine era maimuta ceea roscata si sturlubatica? Te-am vazut dimineata din autobuz…
          ― Nu-i o maimuta roscata si sturlubatica. Era poetul metafizician Vladimir Erli. El are  o asemenea coafura…
          Deodata am inteles ca ea va incepe sa planga. Si plangea Marina disperat, amar, fara a se cruta. Ca o actrita dupa spectacol…
          ― Te rog, linisteste-te. Totul va fi bine. Toti stiu cat de mult tin la tine… Marina a scos o batistuta minuscula, si-a sters ochii. A vorbit apoi mai linistit:
          ― Poti fi serios?
          ― Desigur.
          ― Nu prea cred. Esti absolut iresponsabil… Ca un ciocarlan. N-ai adresa, n-ai avere, n-ai un scop… N-ai legaturi stabile. Eu sunt un punct intamplator in spatiu. Si am deja sub patruzeci. Dar trebuie sa-mi aranjezi cumva viata.
          ― Si eu am sub patruzeci. Mai bine-zis peste treizeci si nu inteleg ce inseamna sa-ti aranjezi viata… Vrei sa te mariti? Si ce se va schimba? Ce-ti va da o stampila idioata? Aceasta danga de cal… Sunt aici cat timp imi place. Cum ma satur, plec. Si asa va fi intotdeauna…
          ― Nu ma gandesc sa ma marit. Si ce fel de sot ai fi! Pur si simplu as vrea sa nasc un copil. Altfel va fi tarziu…
          ― Si naste-l. Dar sa nu uiti ce-l asteapta.
          ― Tu exagerezi mereu. Milioane de oameni traiesc cinstit si lucreaza. Si pe urma, cum am sa nasc singura?
          ― De ce singura? Eu voi contribui. Dar in ce priveste partea materiala a lucrurilor, tu castigi de trei ori mai mult. Practic nu depinzi de mine…
          ― Eu la altceva ma refeream…
          Suna telefonul. Marina ridica receptorul.
          ― Da? Foarte bine. El e chiar la mine…
          Eu i-am facut semn cu mana. Marina incuviinta intelegator.
          ― Eu spuneam c-a fost aici acum cateva clipe... Nu mai stiu. Probabil, bea pe undeva.
          Ce scorpie, ma gandesc.
          ― Te cauta Tehanovski. Vrea sa-ti intoarca datoria.
          ― Ce i s-a intamplat?
          ― A primit bani pentru carte.
          ― «Caravana se ridica la cer»?
          ― De ce caravana? Cartea se numeste «Urmarea continua».
          ― E una si aceeasi. Bine, spun, e timpul sa plec.
          ― Unde, daca nu-i secret?…
          ― Imagineaza-ti, la maternitate…
          Am examinat mesele ticsite, arhipline, acoperite cu ziare. Mirosul de fum de tigara si de clei. Am simtit atata plictiseala si amaraciune, incat nici atmosfera de spital nu ma mai speria.
          Dupa usa am constientizat ca Marina mi-a strigat:
          «Si cara-te, betivan jalnic!»
          M-am urcat in autobuz, am pornit pe strada Karl Marx. Pe neasteptate am adormit. Dupa un minut m-am trezit cu o durere de cap. Trecand prin holul maternitatii, m-am zarit in oglinda si-am intors privirea…
          In intampinare imi veni o femeie in halat alb.
          ― Celor din afara le este interzis.
― Dar celor dinauntru li se poate?
          Sora medicala a incremenit nedumerita. I-am bagat permisul de la redactie. M-am ridicat la etajul doi. Pe palierul scarii fumau niste femei in halate diforme.
          ― Cum sa-l gasesc pe medicul principal?
          ― Mai sus, vizavi de lift.
          Vizavi de lift, meditez, inseamna ca-i om modest. Vizavi de lift e galagie, se trantesc usile…
          Intru. Un estonian de vreo saizeci de ani face gimnastica in fata geamului deschis.
          Pe estonieni ii deosebesc dintr-odata fara gres. Nimic tipator sau neglijent in infatisare. Cravata fidela si dunga la pantaloni. O linie a barbiei deloc proeminenta si o expresie calma a ochilor. Si pe urma, ce rus ar face gimnastica in singuratate…
          Ii prezint adeverinta.
― Doctorul Mihchel Teppe. Luati loc. Cu ce va pot fi de folos?
I-am expus miezul actiunii. Medicul nu s-a mirat. In genere, orice n-ar face presa, e greu sa uimesti un cititor de rand. S-au deprins cu orice…
― Cred ca nu va fi complicat, a spus Teppe, spitalul e urias.
― Vi se comunica despre fiecare nou-nascut?
― Pot sa dau dispozitii.
A ridicat receptorul. A spus ceva in estona. Pe urma mi s-a adresat:
― Va intereseaza cum decurge nasterea?
― Doamne fereste! De-as scrie doar datele, sa ma uit la copil si sa vorbesc cu tatal.
Doctorul suna din nou. Iarasi spuse ceva in estona.
― Una naste. Voi suna peste cateva minute. Sper ca va fi totul bine. O mama sanatoasa. O blonda grasa, deviaza medicul de la subiect.
― Dumneavoastra, intreb, sunteti casatorit?
― Desigur.
― Aveti si copii?
― Un fiu.
― Nu va ganditi ce-l asteapta?
― De ce sa ma gandesc? Stiu foarte bine ce-l asteapta. Il asteapta lagarul cu regim sever. Am discutat deja cu avocatul. Am luat si subscriptia.
Teppe vorbea linistit si simplu. De parca era vorba despre un fenomen pozitiv si obisnuit.
Eu cobor vocea si intreb conspirativ:
― Cazul lui Soldatov?
― Ce? nu intelese doctorul.
― Fiul dumneavoastra este un militant al renasterii estone?
― Fiul meu, scanda clar si raspicat Teppe, este un bandit si un betivan. Pot fi relativ linistit in privinta lui doar cand il tin la inchisoare.
Am tacut.
― Candva am lucrat felcer pe insule. Apoi am luptat in corpul eston de armata. Am obtinut o situatie inalta. Nu stiu cum s-a intamplat. Eu si maica-sa suntem oameni pozitivi, dar fiul este negativ…
― N-ar fi rau sa-l ascultam si pe el.
― Imposibil sa-l asculti. Eu ii spun: «Iura, de ce ma dispretuiesti? Eu am realizat totul muncind din greu. N-am avut o viata usoara. Acum ocup o pozitie inalta. De ce crezi ca pe mine, un modect felcer, m-au numit doctor principal?..» Si el imi raspunde: «Pentru ca pe toti colegii tai destepti i-au impuscat...» De parca eu i-am impuscat…
Suna telefonul.
― La telefon, spuse Teppe, minunat.
Pe urma a trecut la estona. Era vorba despre centimetri si kilograme.
― Iata, a nascut una din camera 9. Patru kile doua sute si cinzeci si opt centimetri. Vreti sa vedeti?
― Nu neaparat. Toti copiii au o fata…
― Numele de familie al mamei – Ocas. Hilia Ocas. Anul nasterii: 1946.  Normatoare la «Punana rat». Tatal – Magabcea…
― Ce inseamna Magabcea?
― E nume de familie. El e din Etiopia. Invata aici la scoala de marina.
― Negru?
― Eu as spune – ca ciocolata.
― Ascultati, ii spun, e curios. Se contureaza internationalismul. Prietenia intre popoare... Sunt inregistrati?
― Bineinteles. El ii scrie in fiecare zi biletele. Si semneaza: «Franzeluta ta de soia».
―Imi permiteti sa dau un telefon?
― Va rog.
Sun la redactie. Il caut pe Turonok.
― Va ascult… Turonok.
― Ghenrih Frantevici, acum o clipa s-a nascut un baiat.
― Ce s-a-ntamplat? Cine vorbeste?
― Dovlatov. De la maternitate. Mi-ati dat o insarcinare…
― A, imi amintesc, imi amintesc.
― Asadar, s-a nascut un baiat. Mare, sanatos. Cinzeci si opt de centimetri. Greutatea – patru kile doua sute. Tata etiopian.
A urmat o pauza apasatoare.
― N-am inteles, a spus Turonok.
―Etiopian, spun, din Etiopia… Invata aici. Marxist, am adaugat nu stiu de ce.
― Sunteti beat? ma intreba brusc Turonok.
― Da’ de unde? Sunt la serviciu.
― La serviciu… Cand v-a oprit asta?! Cine le-a turnat in decembrie membrilor activului raional de partid?..
― Ghenrih Frantevici, mi-e incomod sa ocup prea mult telefonul… S-a nascut adineaori un baiat. Tatal lui e un etiopian prieten cu noi.
― Vreti sa spuneti – negru?
― Ca ciocolata.
― Adica negru?
― Fireste.
― Ce-i aici firesc?
― Dupa parerea dumneavoastra, etiopianul nu-i om?
― Dovlatov, a pronuntat Turonok cu o voce plina de suferinta, Dovlatov, am sa va concediez…Lasati-l in pace pe etiopianul acela de rahat. Asteptati un copil normal, ma auziti? Un copil omenesc normal!..
― Bine, spun, am intrebat si eu…
Mi-a inchis telefonul. Teppe m-a privit compatimitor.
― Nu merge, spun.
― De la bun inceput am avut banuieli, dar am tacut.
― Ei, lasati…
― Vreti o cafea?
El a scos din dulap un borcan maro. Din nou a sunat. Teppe vorbi indelung in estona. Probabil era vorba de ceva care ma privea pe mine. Eu am asteptat sfarsitul discutiei si-am intrebat brusc:
― Pot sa dorm la dumneavoastra dupa paravan?
― Desigur, nu se mira Teppe. Vreti sa luati impermeabilul meu?
― Merge si-asa.
Mi-am scos ghetele si m-am intins. Trebuia sa ma concentrez. Altfel conturul realitatii se imprastia cu disperare. Si deodata m-am vazut de departe, buimac si stupid. Cine sunt? De ce na aflu aici?  De ce stau dupa paravanul acesta in asteptarea a dumnezeu stie ce? Si cat de prost e alcatuita viata!
Cand m-am trezit, Teppe statea deasupra mea.
― Ma scuzati ca v-am deranjat. Acum cateva clipe a nascut cunoscuta dumneavoastra.
«Marina!», m-am gandit cu o usoara spaima. (Se stie ca spaima poate fi simtita intr-un stadiu abia perceptibil.). Pe urma, alungand gandul bezmetic, am intrebat:
― Cum adica – cunoscuta?
― O jurnalista de la gazeta tineretului, Rumeanteva.
― A, Lena, sotia lui Boris Stein. Intr-adevar, din mai n-am mai vazut-o…
― A nascut cinci minute in urma.
― Curios. Redactorul va fi fericit. Tatal copilului – un cunoscut poet tallinian. Mama – jurnalista. Ambii sunt membri de partid. Stein va scrie o balada cu aceasta ocazie…
― Sunt foarte bucuros pentru dumneavoastra.
Il sun pe Stein.
― Salut, zic, pot sa te felicit.
― Raspunsul va fi miercuri.
― Care raspuns?
― Daca ma duc ori nu in Suedia. Mi-au spus ca n-am experienta calatoriilor in tari capitaliste. Dar de unde sa am experienta, daca nu ma lasa? Tu ai fost in tari capitaliste?
― Nu. Pe mine nici in socialiste nu m-au lasat. Eu am depus pentru Bulgaria…
― Eu chiar si-n Iugoslavia am fost. Iugoslavia e aproape cap…
― Eu sun de la spital. Ai un fiu.
― Mama ma-si! a strigat Stein. Mama ma-si!
Teppe mi-a intins foaia cu mazgalituri.
― Mama ma-si, nu se potolea Stein, vin imediat. Iau un taxi.
Acum trebuie sa chem fotograful.
― Sunati, sunati, ma indemna Teppe.
L-am sunat pe Jbancov. A ridicat Lera.
― Mihail Vladimirovici e bolnav, spuse.
― E beat sau ce are?
― Ca un porc. Tu l-ai imbatat?
― Se poate! Eu sunt la serviciu!
― Ei, scuza-ma.
Il sun pe Malkiel.
― Vina sa fotografiezi un copil pentru numarul jubiliar. Stein are un fiu. Onorariul, printre altele, e dublu…
― Tu vrei sa scrii despre copilul acesta?
― Si ce daca?
― Aceea ca Stein e evreu. Si pentru fiecare evreu trebuie sa ai aprobare. Esti fantastic de naiv, Serj.
― Eu am scris despre Caplan fara aprobare.
― Mai spune-mi c-ai scris si despre Glikman. Caplan e membru al biroului comitetului general. Despre el s-a scris de doua sute de ori. Nu-l compara pe Caplan cu Stein.
― Nici nu-i compar. Stein e mult mai simpatic.
― Cu atat mai rau pentru el.
― Clar. Multumesc ca m-ai avertizat.
Ii spun lui Teppe:
― Se pare ca nici Stein nu merge.
― Eu aveam banuieli.
― Dar cine m-a trezit?
― Eu. Dar banuieli aveam.
― Si ce-i de facut?
― In cateva minute mai naste cineva. Poate a nascut deja. Chiar acum dau un telefon.
― Eu ies sa ma plimb.
In posomoratul parculet al spitalului se plimbau pisicile. Plopii negri desfrunziti scartaiau taios. Un tanar slab si garbovit cara huruind o telega cu un bidon. Halatul lui albastru spalacit il facea sa semene cu o batranica.
De dupa colt aparu Stein.
― Felicitari.
― Multumesc, batrane, multumesc. Adineaori i-am trimis Lenei pachetul. Starea ei e nu stiu cum neobisnuita! Ar trebui sa bem cu aceasta ocazie.
«Sa bei cu tine, ma gandesc… Numai necazuri».
Nu voiam sa-l intristez. Nu i-am spus ca fiul lui era trecut la rebut. Dar Stein era deja la curent.
― Pregatesti un material jubiliar?
― Incerc.
― Vrei sa ne glorifici?
― Stii, ii spun, aici e nevoie de o familie de muncitori sau tarani, iar voi sunteti intelectuali.
― Pacat. In taxi am scris si niste versuri. Sfarsitul suna astfel:

In gura minelor, in fabrici noi,
                    In indepartatii astri acei
                    Patru sute de mii de eroi
                    Si primul meu copil printre ei…

Il intreb:
― Cum adica primul tau copil? Tu mai ai o fata.
― Din prima casatorie.
― A, zic, atunci e in ordine.
Stein s-a reflectat  si m-a intrebat brusc:
― Inseamna ca antisemitismul exista totusi?
― Se pare ca da.
― Cum poate sa existe asta la noi? In tara noastra unde s-ar parea…
― In tara in care mortul principal inca nu-i ingropat… si numele caruia e mincinos…
― Dupa tine, totul e minciuna!
― Minciuna e in jurnalistica mea si in versurile tale parsive! Unde ai vazut estonieni in cosmos?
― E o metafora.
― Metafora. Minciuna are zeci de asemenea porecle clandestine!
― Poti sa crezi ca tu unul esti cinstit. Si cine a scris o intreaga povestire despre BAM. Cine l-a ridicat in slavi pe cechistul Timofeev?
― Am sa las toata treaba asta. Ai sa vezi, las totul.
― Atunci nu reprosa altora.
― Nu te supara.
― Drace, mi-ai stricat dispozitia. Sanatate.
Teppe ma intalneste in prag.
― A nascut Cuzina din camera sase. Iata datele. Ea este estona, sofer de autocar. Sotul e strungar la uzina de constructii navale, rus, membru al PCUS. Copilul e in limitele normei.
― Slava Domnului, se pare ca merge. Sa sun pentru orice eventualitate.
Turonok a spus:
― Minunat. Intelegeti-va ca pe copil sa-l cheme Lembit.
― Ghenrih Frantevici, l-am rugat, cine o sa-si numeasca copilul Lembit! E prea demodat. Din folclor…
― Las’sa-l numeasca. Nu-i totuna!? Lembit suna bine, barbateste, simbolic… In numarul jubiliar aceasta va avea efect.
― V-ati putea numi copilul Bovoi? Sau Micula?
― Nu va ocupati cu demagogia. Aveti o insarcinare. Pana miercuri materialul sa fie gata. Daca refuza sa-l numeasca Lembit, promiteti-le bani.
― Cati?
― Douazeci si cinci de ruble. Pe fotograf il trimit eu. Cum e numele de familie al nou-nascutului?
― Cuzin. Camera sase.
― Lembit Cuzin. Suna minunat. Actionati.
Eu il intreb pe Teppe:
― Cum sa-l gasesc pe tata?
― Iata-acolo. Sta pe gazonul de sub geam.
Am coborat.
― Ale, spun, sunteti Cuzin?
― Cuzin, Cuzin, mi-a raspuns, dar ce folos?
Probabil, tovarasul Cuzin avea dispozitie filozofica.
― Imi permiteti sa va felicit. Copilul dumneavoastra este al 400000-lea locuitor al orasului nostru. Eu personal sunt de la redactie. Vreau sa scriu despre familia voastra.
― Dar ce-i aici de scris?
― Ei, despre viata voastra.
― Pai, traim bine. Muncim cum se cade. Ne largim orizontul. Ne bucuram de autoritate.
― Ar trebui sa intram pe undeva sa discutam.
― In sensul sa bem ceva, se inviora Cuzin.
Era un om inalt, cu o barbie dura si cu gene nevinovate de copil. S-a ridicat vioi de pe gazon , si-a scuturat genunchii.
Ne-am indreptat spre «Cosmos». Ne-am asezat la geam. Sala inca nu era plina.
― Bani: am opt ruble, a spus, plus o sticla vie de otrava. Scoase din geanta o sticla de rom cubanez si-o ascunse dupa draperia de la geam.
― Luam pentru inceput trei sute de grame?
― Si bere, spun, daca-i rece…
Am comandat trei sute de grame de vodca, doua salate si cate-o parjoala.
― File afumat doriti? a intrebat chelnerul.
― Mars de-aici! a reactionat Cuzin.
Sala era pustie. Patru muzicieni s-au instalat pe podium. Pian, chitara, contrabas si percutie. Pupitrele din stejar erau infrumusetate cu lire de tinichea. Ghitaristul si-a sters pe ascuns pantofii cu batista. Pe urma s-a apropiat de microfon si-a anuntat:
― La comanda prienenilor nostri care s-au intors din statiunea climaterica Azalemm…
A facut o pauza semnificativa.
― Interpretam cantecul liric «Ploita picura pe bot ».
S-a auzit un bubuit grozav intensificat de difuzoare. Muzicantii stigau ceva in cor.
― Stii ce inseamna Azalemm? se inveseli Cuzin. Cel mai mare lagar de concentrare din Estonia. ITC; expediere, BUR… Ei, hai!
A ridicat paharul.
― Pentru tine! Pentru fiul tau!
― Pentru intalnire. Si sa nu fie ultima.
Doua perechi dansau printre mese. Chelnerii in uniforme alb-negru semanau a pinguini.
― Pe-al doilea?
Cuzin imbuca in graba si incepu:
― Cum a decurs la noi totul, e teatru curat. Eu lucram la reparatii navale, traiam singur. M-am cunoscut c-o muiere, tot singura. Chiar pocita, n-as spune, ganditoare mai degraba. A inceput ea sa vina, chipurile sa spele, sa calce. Ne-am unit de Pasti. Mint, de Pocroave… Ca dupa lucru era vacuum. Cat poti sa lucrezi? Am trait impreuna cam un an. Insa cum de-a ramas gravida, nu inteleg. Sta, se intampla, ca un batog. Eu o intreb: «Inca n-ai adormit?» «Nu, spune, aud totul.» «Nu esti, ii spun, prea infocata». Si ea: «Se pare ca arde lumina in bucatarie…» «De unde ai luat-o?» «Pai uite cum merge contorul…» «Ar trebui sa inveti de la el…» Asa am trait un an…
Cuzin scoase de dupa draperie sticla de rom, inclinand-o ispititor. Am baut din nou.
Ghitaristul si-a scos haina si-a exclamat:
― La comanda lui Tolic B., care sta langa usa, se interpreteaza…― Pauza. Apoi si mai apasat:― Se interpreteaza cantecul liric: «Cu ce otrava m-ai imbatat?..»
― Tu esti casatorit? se interesa Cuzin.
― Am fost.
― Dar acum?
― Acum parca nu.
― Copii ai?
― Am.
― Multi?
― Multi… O fiica.
― Poate se aranjeaza?
― Putin probabil.
― Pacat de copii. Ei n-au nici o vina. Eu personal ii numesc «florile vietii»… Poate bem din asta noua?
― Hai.
― Cu bere…
― Sigur…
Eu stiam ca inca trei paharele si-am terminat cu treburile. In sensul asta e bine sa bei de dimineata. Ai baut – si toata ziua esti liber…
― Asculta, numeste-ti fiul Lembit.
― De ce Lembit? se mira Cuzin. Noi vrem Volodea. Ce-i asta, Lembit?
― Lembit e un nume.
― Si Volodea nu-i nume?
― Lembit e din folclor.
― Ce inseamna folclor?
― Creatie populara.
― Ce treaba am eu cu creatia populara? Eu personal vreau sa-mi numesc fiul Volodea. Cum sa-l numim a fost o problema. Mie mi-au pus, iata, numele Grisa, dar ce s-a intamplat? Ce-am ajuns. Un alcoolic, alcasa. Mai bine asa si m-ar fi chemat – Alcoolic… Mai bem?
Am baut fara a manca.
― Ii pui numele Volodea, dar el creste un parazit, trancanea Cuzin. Mult, desigur, depinde de educatie…
― Asculta, ii spun, pune-i numele Lembit temporar. Redactorul nostru a promis pentru asta niste bani. Dupa o luna, cand il veti inregistra, ii schimbi numele…
― Cat? se interesa Cuzin.
― Douazeci si cinci de ruble.
― Doua sticle si-o gustare. Asta pentru o carciuma…
― Minimum. Stai sa sun…
Am coborat la automat. Sun la birou. Redactorul era acolo.
― Ghenrih Frantevici, totul e o k. Tata rus, mama estona. Ambii de la constructii navale…
― Aveti o voce ciudata, rosti Turonok.
― Automatul e de vina… Ghenrih Frantevici, trimiteti-l urgent pe Hubert cu banii.
― Cu care bani?
― Cei in calitate de stimulent. Ca sa-i puna copilului numele Lembit. Tatal e de acord pentru douazeci si cinci de ruble. Altfel a spus ca-i pune numele Adolf.
― Dovlatov, sunteti beat! striga Turonok.
― Deloc.
― Bine, vedem noi. Materialul trebuie sa fie gata pana miercuri. Hubert vine in cinci minute. Asteptati-l pe strada Primariei. El va va aduce cheia…
― Cheia?
― Da. Cheia simbolica. Cheia fericirii. Inmanati-o tatalui. Intr-o atmosfera corespunzatoare. Cheia costa trei optzeci. Suma asta o scad din cele douazeci si cinci de ruble.
― Nu-i cinstit, am spus.
Redactorul a pus receptorul.
Am urcat. Cuzin adormise cu capul pe masa. De sub obraz se zarea farfuria cu paine.
L-am luat pe Cuzin de umeri.
― Ale, ii spun, trezeste-te. Hubert ne asteapta.
― Ce? s-a speriat el. Hubert? Parca spuneai Lembit.
― Nu asta-i Lembit. Lembit este fiul tau. Temporar.
― Da, mi s-a nascut un fiu.
― Pe care-l cheama Lembit.
― La inceput Lembit, pe urma Volodea.
― Si Hubert ne-aduce banii.
― Bani avem, a spus Cuzin. Opt ruble.
― Trebuie sa platim. Unde-i chelnerul?
― Ale! Fileule, unde esti? striga Cuzin.
Chelnerul a aparut cu buzele stranse in semn de tristete.
― O farfurie sparta, a anuntat el.
― Aha, a spus Cuzin, asta eu cu mutra de masa – poc!
El scoase timid niste cioburi dintr-un buzunar interior.
― Si la veceu e facut pe-alaturi, a adaugat chelnerul. Trebuie sa mergeti mai cu grija…
― Sterge-o de-aici, s-a suparat pe neasteptate Cuzin. Auzi? Sau iti lustruiesc chelia!
― In timpul serviciului nu va recomand. Puteti face inchisoare.
I-am strecurat chelnerului banii.
― Scuzati-ne, spun, prietenului meu i s-a nascut un fiu. Are emotii.
― V-am servit, comportati-va civilizat, s-a imblanzit chelnerul.
Am platit si-am iesit in ploaie. Masina lui Hubert ne astepta la colt. A claxonat si-a deschis usa. Am intrat.
― Iata banii, a spus Hubert, redactorul se temea sa nu bei…
Am luat pe intuneic bancnotele si maruntisul…
Hubert mi-a intins o cutie grea.
― Ce-i asta?
― «Suvenirul din Pskov».
Am deschis cutia. Inauntru era o cheie stralucitoare cat o mica balalaica.
― A, cheia fericirii!
Am deschis usa si-am aruncat-o intr-un cos de gunoi. Pe urma i-am spus lui Hubert:
― Hai sa bem.
― Sunt la volan.
― Lasa masina si hai.
― Trebuie sa-l duc pe redactor acasa.
― Ajunge si singur, porcul.
― Intelegi, mi-a promis apartament. Daca nu era apartamentul…
― Stai la mine, a spus Cuzin, trimit muierea la tara. Spre Pskov, in Usohi. Acolo n-au vazut margarina de asta vara…
― Trebuie sa plec, baieti, a spus Hubert.
Noi am iesit din nou in ploaie. Geamurile restaurantului «Astoria» ne imbiau stralucitor. Felinarul a prins din intuneric o baltoaca multicolora…
Merita sa va povestesc amanuntit despre ce-a fost mai departe? Cum insotitorul meu a urcat pe scena si-a urlat: “Au vandut Rusia!..”  Si pe urma l-a lovit pe portar atat de tare ca i-a zburat aceluia sapca in depozit... Si cum ne-au luat la politie.. Si cum ne-au eliberat datorita adeverintei mele.. Si cum am pierdut carnetul cu insemnari… Apoi chiar si pe Cuzin…

M-am trezit la Marina, in noapte. Un semiintuneric palid umplea camera. Ceasul ticaia insuportabil de tare. Mirosea a amoniac si a haine ude.
Mi-am atins zgarietura umflata de la tampla. Marina era alaturi, trista si putin garbovita. Ma mangaia cu blandete pe cap. Ma mangaia si repeta:
― Bietul baiat… Bietul baiat… Bietul baiat…
Cu cine vorbeste, ma gandesc, cu cine?

Compromisul al saptelea

(«Estonia Sovietica». Aprilie. 1976)

«VESMINTE PENTRU MARTIENI (Omul si profesia). Ce asteptam de la un croitor bun? Costumul cusut de el sa corespunda modei. Dar ce-ati crede despre un croitor ale carui confectii raman in urma de la cerintele modei… cu doua sute de ani? Totodata, omul se bucura de mare respect si merita cele mai calde cuvinte. Ne referim la croitorul – modelier al teatrului dramatic rusesc al RSSE Voldemar Sild. Printre clientii lui permanenti sunt luptatori spanioli si muschetari, tari rusi si samurai japonezi, mai mult decat atat – vulpi, cocosi si chiar martieni.
Costumele de teatru se nasc in urma eforturilor comune ale pictorului si croitorului. Ele trebuie sa corespunda caracterului epocii, exprimand totodata spiritul spectacolului si insusirile personajelor. Inchipuiti-vi-l pe Oneghin in pantaloni bufanti sau pe Sabachevici in frac elegant… Pentru a crea costumele robului Esop, Voldemar Sild a trebuit sa studieze pictura veche, drama greaceasa…
Redingota, caftan, bechesa, dolman, arhaluc ― toate sunt tipuri bine definite de imbracaminte cu particularitati si accesorii specifice.
― Un tanar actor, povesteste Sild, m-a intrebat: «Parca fracul si smochingul nu-i totuna?» Pentru mine aceste lucruri sunt la fel de diferite ca televizorul si casetofonul.
Frecventand spectacolele altor teatre, Voldemar Henricovici urmareste cu exigenta profesionala cum sunt imbracate personajele.
― Si numai la spectacolelel iubitului meu teatru Vahtangovski, spune V. Sild, uit ca sunt modelier si urmaresc piesa, semn sigur ca in acest teatru costumierii lucreaza ireprosabil.
Ireprosabil lucreaza si insusi Voldemar Sild, croitor, pictor, om de teatru.»

In foaia volanta materialul a fost laudat.
― Dovlatov poate sa scrie viu despre orice fleac.
― Si titlul este potrivit.
― Si de unde scoate el asemenea cuvinte ― accesorii…
A doua zi ma cheama redactorul Turonok.
― Luati loc.
Am luat loc.
― Discutia va fi neplacuta.
«Ca toate discutiile cu tine, idiotule», m-am gandit.
― Ce rubrica aveti?
― «Omul si profesia». Ne intereseaza oameni cu profesii rare. De asemenea si aspectele neasteptate…
― Stiti ce profesie are acest Sild al dumneavoastra?
― Stiu. Croitor. Croitor teatral. Aspect neasteptat…
― Asta acum. Dar inainte?
― Inainte nu stiu.
― Sa stiti: in timpul razboiului a fost calau. A slujit la nemti. A spanzurat patrioti sovietici. Pentru asta a facut doisprezece ani de puscarie.
― O, Doamne! am exclamat.
― Intelegeti ce-ati facut? Ati laudat un tradator de patrie! Ati compromis pentru totdeauna o rubrica interesanta!
― Dar mi l-a recomandat directorul teatrului.
― Directorul teatrului e un fost ober-locotenent SS. In afara de asta, e albastru.
― Ce inseamna – albastru?
― Astfel erau numiti inainte homosexualii. Nu v-a acostat?
M-a acostat, ma gandesc. Si’nca cum m-a acostat. Mi-a intins mana, mie, jurnalistului. Nu in zadar m-am tot mirat…
Mi-am adus aminte de o discutie cu un francez. Veni vorba de homosexualism.
― La noi pentru asta se judeca, m-am laudat eu.
― La voi pentru hemoroizi nu se judeca? a marait francezul…
― Eu nu va acuz, a spus Turonok, ati facut ce trebuia. Adica ati ales candidatura. Si totusi trebuie sa fiti mai atent. Alegerea eroului e lucru serios, extrem de serios…
Despre acest caz au vorbit la redactie doua saptamani. Pe urma s-a evidentiat colegul meu Bus. A luat un interviu de la capitanul unui vas comercial din RFG. Era in preajma aniversarii revolutiei din Octombrie. Capitanul (in articolul lui Bus) ridica in slavi puterea sovietica. S-a descoperit ca el era un estonian fugar. A sters-o in vara anului ’69 in Finlanda. De-acolo in Suedia. Si tot asa. Bus a alcatuit singur acest interviu de la inceput pana la urma. Cazul a avut rezonanta si de mine au uitat…