Leo BUTNARU: „REFUZ SUBTERFUGIUL CONCLUZIILOR. VIATA SI CREATIA SUNT FENOMENE MEREU DESCHISE, IN  DEVENIRE”

– Domnule Leo Butnaru, in derularea discutiei noastre v-as propune sa acceptam o metoda nepretentioasa, oarecum „clasica”: s-o pornim cat mai de la inceputul subiectului biobibliografic si, metodic, intr-o coerenta cronologica, pe cat va fi ea posibila, sa inaintam. Care va sunt primele amintiri legate de scris?

– Unele detalii le-am marturisit cu alte ocazii, in alte interviuri eseuri sau chiar poeme. Da, chiar poeme, unul din el intrand in prima mea carte, Aripa in lumina, si in care rememoram cum, copil, pe fila cartii, „cu firul de miriste al unui creion galben” urmaream solemn, ca si cum, primele cuvinte pe care le buchiseam, miscandu-mi buzele cu mare atentie, concentrat pana la oarecare crispare, de parca literele, silabele Abecedarului le-as fi mestecat ca pe niste faramituri de paine neagra. Aceasta se intampla prin anul 1955, dar cred ca intalnirea mea cu scrisul, in stradania de a-i patrunde tainele, se intamplase cu un an si ceva mai inainte, cand, de sine statator, incercam momentele cu totul speciale – o adevarata minune! – in care, sub indrumarea unui verisor, parca as fi fost pe cale sa depasesc infantila si fireasca alezie, ca incapacitate de a citi literele si cifrele. Reuseam sau doar mi se parea ca reusesc, insa ma rupeam navalnic sa merg la scoala. Fugeam de la gradinita, eram „vanat” de educatoare/supreaveghetoare, in grija carora parintii plecati la muncile acelor vremi isi lasasera unica odrasla. O prima tentativa de a ma statornici in vreo banca de clasa a esuat, deoarece domnisoara Maria, vecina noastra, care era invatatoare la primare, cedase rugamintilor parintilor (care nu mai puteau rezista imploratiilor mele!) de „a-mi face proba” de elev precoce, luandu-ma in clasa a teia, in care erau copiii pe care ii promovase din prima si a doua clasa. Dar, dupa prima pauza, am dat intr-un bocet disperat: cineva imi sterpelise stiloul. Era un stilou-„trofeu”, pe care tatal il adusese din Germania, dupa sfarsitul razboiului. Tineam foarte mult la el, mirandu-ma de concordanta functionala dintre rezervorul cu cerneala si penita-i stralucitoare, cu care trasasem pe hartie dintaiele semne grafice. (Pe atunci inca nu stiam ca, la 1827, conationalul nostru Petrache Poenaru brevetase la Paris inventia tocului rezervor). Iar acele semne grafice ale mele erau, probabil, niste linii intortocheate. Astfel ca, suspinand, m-am reintors acasa, unde urma sa mai invat a rosti explicit litera R. De obicei, pentru exercitii de dictiune ieseam la poarta si, cand vedeam trecand pe drum vreo trasura, strigam surd, ineficace: „Ptl-l-l!” in loc de „Ptr-r-r!” Ce mai, eram hazliu si copil-copil!

– Au trecut multi ani de la primele silabe citite pana la primele versuri pe care le-ati scris?

– Pot spune cu oarecare certitudine ca versurile de inceput le-am scris in toamna anului 1964 sau in iarna-primavara anului urmator. Le-am incondeiat la Chisinau, undeva mai sus de actuala cladire a circului, pe strada Abrupta (asa traduc eu Krutaia de pe atunci), numarul 28, pare-se. Locuiam in gazda la familia Timotei si Ecaterina Duca. Sau, nu  exclud ca dintaiele versuri sa-mi fi venit in minte si sa-mi declanseze prima intentie „scriitoriceasca” in incinta scolii medii nr. 11 „Ion Creanga” de pe chiar strada Scolilor (Skolinaia), mai apoi devenita Karmanov. Cert e ca eram la Chisinau, anume in acea perioada. Asta e. Asta a fost. Pe la 15 ani. Adica, eram la varsta unui... veteran al copilariei si, concomitent, a unui efeb prematur al adolescentei si, probabil, al literaturii.

– Iar pana la debutul in presa, cat timp a trecut?

– Ei bine, ca „om al scrisului” eu am debutat, prin 1965-1966, cu niste texte „jurnalistice” inspirate din realitatea „tumultoasa” a Negurenilor mei de bastina. Le-am publicat in ziarul raional din Sangerei (Lazo, pe atunci), incurajat de un colaborator al redactiei (imi trimitea scrisori instructive), pe nume Nagacevschi. Iar primele poeme mi-au fost tiparite in ziarul „Tinerimea Moldovei”, in mai 1967. Dupa un an de intrerupere a studiilor (insa nu si a celor de autodidact), eram elev in ultima clasa a scolii medii din Ciocalteni, Orhei.

– Cum ati ajuns elev la Chisinau, apoi la Ciocalteni?

– Impreuna cu cativa colegi din Cazanesti si Vadul lui Leca venisem in satul Chitcani, de peste raul Raut, sa ne prelungim studiile. La un moment dat ni s-a parut, si cu regret nu ne inselam, ca, in raport cu bastinasii, suntem subevaluati la anumite materii si ne-am zis sa abandonam locurile vitrege. Teodor Rabei din Cazanesti a mers la scoala nr. 1 din Chisinau, iar eu, precum am spus, la nr. 11. In capitala basarabeana, acestea erau cam unicele institutii de invatamant mediu in care se mai preda in limba locului, „moldoveneasca”. Cele rusesti erau cu zecile... Aici, am mai intalnit adolescenti ca si mine, veniti de la tara.

– Ii mai tineti minte?

– Pe unii din ei, da. Sunt doctori in stiinte, actori, ingineri... Bineinteles, ii tin minte. Pentru ca, imi spun astazi, dar in baza observatiilor mele de atunci, cu anumite exceptii, si in comportamentul si in ambitia si in tinuta, in egala masura exterioare si interioare (acestea, pe cat le poti banui), ale unui adolescent de tara, venit la oras pentru... propasire, pentru avansare in destin, se poate intui, prefigura fizionomia maturului, intelectualului si profesionistului care este predestinat sa devina. Am impresia ca, in acele vremuri, in privirile adolescentilor ce eram nu se reflecta atat prezentul, cat o sete de viitor, de implinire. Poate fi aici si o ispita de a ma retro-auto-romantiza, dar sper sa nu fie un pacat prea mare.

– Dar cum ati ajuns din nou in sat, la Ciocalteni?

         – Trist am ajuns...  Cu o luna inainte de a-mi fi incheiat anul scolar chisinauean, tatal a suportat doua interventii chirurgicale grave si m-am vazut nevoit sa abandonez studiile, revenind cu 80 de kilometri mai spre nord, in Negureni, ca sa ajut familia sa iasa din impas. Am muncit electrician, constructor, pontator in brigazile de camp, pentru ca, in 1966-1967, sa-mi inchei studiile medii in comuna Ciocalteni. Aici, gazdele s-au aratat mult mai obiective si generoase, facand demersurile necesare ca, la absolvire, sa mi se acorde medalia de merit. Le sunt in continuare nespus de recunoscator. Nu pentru medalie. Pentru omenie, tact, intelegere, delicatete, competenta pedagogica. Erau niste profesori... stimulatori, atenti modelatori de suflete si constiinte. Intuitiv, pana a-l citi pe Sfantul Augustin, unii din noi le credeam si le incredintam mai mult celor care incercau sa ne invete ceva, decat celor care ne ordonau. Iar pe atunci, ca nivel de instruire, scoala din Ciocalteni era renumita. Am mai avut norocul ca in aceasta localitate, ce se afla la 17 kilometri de Negureni (sambata, mergeam acasa cu bicicleta), se afla o biblioteca publica bogata. Aici am citit „Doamna Bovary”, din care, tin minte, copiasem in caietul meu de incercari poetice fraza: „Toata clasa sa copieze cinci sute de versuri! striga profesorul furios”. Noua nu ni se cerea asa ceva, insa eu aveam caiete cu extrase din textele care imi placeau, mai inainte tinand si caiete de „amintiri”, cum se numeau acele compuneri cvasifolclorice induiosatoare de tipul: „Intr-un cos cu ramurele, canta doua pasarele”. De amor cantau, fireste... Aveam zeci de texte folclorice autentice si de muzica usoara, transcrise din emisiunile radioului Iasi si Bucuresti. Iar la Ciocalteni am cutezat sa-mi incerc „fortele literare” in traducerea lui – cui credeti? – Esenin! La Chisinau, invatasem ceva ruseste si – dai cu marii poeti rusi! Am talmacit poemul „Mesteacanul”, ce mi se paruse accesibil, si dupa puterile mele. (Apropo de limba rusa, sa fac o paranteza: cand am ajuns la Chisinau, eram „bum-bum”, cum se spune, in acesta limba. De regula, in pauza elevii vorbeau ruseste, iar noilor mei colegi li se facea oarecare mila de mine, in cazuri speciale trecand la romana, sa-mi fie si mie clar ce si cum. Iar cand, la incheiere de trimestru, ma ameninata un „trei” la limba rusa, celelalte note fiindu-mi bune si foarte bune, mi s-a intamplat sa fiu supus unui veritabil act de democratie autentica in plin comunism dictorial: colegii de clasa l-au rugat pe profesorul de limba rusa – era, de altfel, un evreu distins cu titlul de erou al Uniunii Sovietice –, deci l-au rugat „sa nu-mi strice tabelul” si sa-mi dea un „patru”. Si mi l-a dat!)
Dar sa revenim la Ciocalteni: aici,  cel mai important a fost ca, anume pe atunci, elev in ultima clasa de scoala  medie, intoxicat cu „modele” din crestomatie de tipul: „O fata frumoasa, cu ochii ca mura,/ Cu parul legat in casanca,/ Lucreaza la noi, in kolhozul „Miciurin”,/ Cu diploma de la Lasenko”!; deci, a fost important ca anume atunci, nu ca deliberat, ci constient, am renuntat la cerintele-reflex de rima si saltareata prozodie, ceea ce atesta chiar dintaiele mele poeme publicate. Mai tarziu, aveam sa intelg ca unele sicane imi vin si din aceasta cauza – atunci cand, deja student fiind, pe la redactii nu mi se aprobau versurile „prea volnice”, cum mi se spusese odata la „Moldova socialista”. Aveam impresia ca sunt discriminat, iar un tanar de 17 ani, incercat de atare ganduri, se simte ca si cum... cvasiimpuscat! Impuscat in constiinta, nu in carnea trupului sau. Nu peste mult timp, la facultate si la sedinte de cenaclu literar, dimpreuna cu colegii mei aveam sa pricepem ca in acele vremuri de dezmat ideologic comunist-imperialist (exact in anul intrarii noastre la facultate, seful KGB-ului din URSS fusese numit rau-famatul bolsevic Andropov; deja se incheia cu „dezghetul hrusciovist”...) scriitorii si intelectualii nonconformisti erau cvasidecazuti din drepturile civice.
Pe scurt, eram debutantul care, cu toata timiditatea ce-l incerca, se incapatana sa creada ca unele texte de-ale sale au o anumita valoare, dar – paradoxal? – cu aceeasi indaratnicie neadmitand ca alte – destule! – texte de-ale sale nu au nici o valoare. Abia mult mai tarziu aveam sa inteleg ca este benefic pentru starea ta de artist si om, este fructuos pentru manifestarea harului tau sa nu ai o constiinta exacerbata de propriile virtuti. Dar eu nu eram inca om in toata firea si nici artist sadea.

– Dar totusi, intrand in mediul studentesc universitar, va plasati si pe alte niveluri de constiinta, nu?

– Sigur, de la sine inteles. Aveam posibilitate sa descopar literatura lumii, estetica, filozofia. Pot spune ca biblioteca universitara si cea republicana aveau multa literatura romana si tradusa in romaneste; aveau revistele „Romania literara”, „Luceafarul”, „Contemporanul”, „Secolul XX” etc., etc. Aceasta situatie ma ajuta – cum ar fi zis Nichita Stanescu – sa ma obisnuiesc cu interiorul poezie, fiind benefica inceputurilor mele literare ce simpatizau cu formulele artei moderne, astfel ca, in continuare, cu anii, cu experienta, cu maturizarea, nu a trebuit sa fac schimbari radicale de directie (preferinta), ci doar, mereu, „necesare” corectii de curs, ceea ce ma plaseaza, astazi, cred, in „apele neutre”, dar nu obligatoriu si linistite, dintre modernism si postmodernism. Insa pot naviga in orice directie doresc, daca aceasta mi se pare a nu fi una gresita.

– Unde scriati versuri, la biblioteca, la camin, in salile de curs?

– Depindea. Dar mai des – la biblioteca. Insa cel mai „acut” resimt si pot rememora si acum placerea, euforia, starea romantica a firii mele din anumite momente, dintr-un anumit spatiu – cele pe care le-am trait in camera mea, in iatacul meu din casa parinteasca de la Negureni (judetul Orhei), unde deja aveam incropita o biblioteca si, cand reveneam, puteam sa stau zi si noapte, preocupat de toate ale mele si, mai mult ca de altele, de scris si citit. Acea stare o resimt vie, palpabila, dincolo de orice teleologie si preocupari utilitare, de atunci, de astazi... Si mai era ceva: odata cu noile mele orizonturi (si taramuri) de lectura, odata cu diversificarea si... complicarea acestora (drept grad de complexitate), constatam pe zi ce trece o masiva navala de cuvinte (notiuni) noi (cel putin, necunoscute mie pana atunci) care, trebuie sa recunosc, pentru inceput ma descumpanisera, pentru ca abia mai apoi sa-mi cultiv, incetul cu incetul, necesara rabdare, gustul si abilitatea „de le demander leur identité”, cum ar zice francezul, pe unele memorizandu-le, ca semnificatie, la prima deschidere a Dictionarului Limbii Romane Moderne, pe altele trecandu-le intr-un carnet de neo(leo)logisme, pe care, iarasi recunosc, nu-l redeschideam cu prea mare entuziasm. Dar vorba aia: nevoia te invata (te obisnuieste, iti impune etc.). Pentru a memoriza mai eficient cuvintele noi, le includeam, programatic, in textele pe care le publicam in ziarul universitar la rubrica... „Tableta”. Eram arghezian si ambitios, in publicistica! Anumitor colegi unele din acele incercari nu li se pareau decat exagerari neologistice. Ei bine, peste vreo 35 de ani, am publicat poemul „Voluptatea explicativului”, din care citez: „Dupa al treilea an de facultate/ improvizasem sarbatorirea scoaterii la capat a/ primului DEX din viata mea/ ferfenitat imposibil de re-adunat in/ ordinea fireasca A-Z a alfabetului/ daruindu-l prietenilor fascicola cu fascicola/ colita cu colita/ intru aminture si buna dispozitie...” Probabil, si acelor dintai DLRM-uri si DEX-uri le datorez acceptarea efortului si capacitatii de aplicare de sine, intretinute de o predispozitie si o vointa de a munci in campul literaturii.

– Dupa primele poeme, sa trecem la prima carte, Aripa in lumina, pe care ati editat-o in anul 1976, in colectia „Debut”.

– Sa aducem si un mic detaliu anecdotic: i se mai spunea – colectia „De baut”... Caci cam se bea pe atunci.

– Bine, aceasta ca o competare hazlie...

– Ba nu, una destul de trista. Si astazi, pentru unii. Pentru mai multi...

– Ce credeti, astazi, despre prima dvs. carte?

– Tin totusi la cateva poeme din Aripa... Ele contin versuri, metafore care ma anuntau pe cel de azi. Este extrem de curios – mi se pare–, ca evolutia mea a fost intuita de un coleg de generatie, dar nu de la Chisinau (aici, ierarhiile erau deja... beton!), ci de la Cernauti, actualmente stabilit la Bucuresti, Stefan Hostiuc care, in recenzia publicata atunci in revista Nistru, scria despre (cu consideratia de rigoare, as vrea sa-i fac colegial-atenti pe unii... postmodernisti) „creatorul unor structuri poetice originale”, scrise „intr-un limbaj indraznet, imprumutat de la uzul cotidian”; despre „explorarea poetica a limbajului de toate zilele” si despre acea „solutie care este derutanta pentru acela care se apropie de poezie cu certitudinea ca aceasta trebuie sa fie „clara” de pe pozitiile logicii notionale”.

– Deja intrati usor in polemica...

– Nu acum. Poate ceva mai incolo. Iar referitor la prima mea carte as vrea sa mai spun ca, daca acceptam ca temele predilecte ale simbolismului ar tine de provincie (precum remarca George Calinescu despre Tristan Tzara, spre exemplu), cu duminici si spitaluri, in primele mele carti acestea se regasesc si, probabil, sunt „simbolist sadea” in mai multe poeme din volumul Aripa in lumina si in alte doua care i-au urmat – Sambata spre duminica  si Duminici lucratoare.

– Dupa publicare acestor carti, adica dupa trecerea cu succes a primelor teste „la rezistenta” si perseverenta in si intru literatura, v-ati spus cumva ca sunteti un predestinat atavic scrisului?

– E de presupus ca obtineam deja oarecare incredere in justetea optiunilor mele. Pentru ca, in copilarie, eu ma dedasem si altor genuri artistice – pictam, sculptam, confectionam masti papier mahcé, „dominam”, ca interpret si prezentator, scena scolii si a satului, astfel ca ma gandeam si la o eventuala cariera actoriceasca, dar, fiind prea complicate toate astea – sub aspect de „realizare profesionala” intr-un mediu rustic, patriarhal de-a binelea, aptitudinile mele artistice, in general, s-au esentializat in optiunea  pentru coala de hartie, creion si cuvant scris. Abia mai tarziu aveam sa inteleg ca fiecaruia ii este dat un spatiu de interes si manifestare mai propice decat alte spatii, sau el insusi, tanarul, si-l alege, modelandu-si-l si automodelandu-se. Spatiul meu (spre norocul meu! zic astazi) a fost sa fie cel al scrisului si mediului (si de solitudine) pe care il creeaza literatura.
Si inca ceva, la aceeasi tema, dar dintr-un alt unghi: vreau sa spun ca trece timp mult, framant in dubii si nemultumiri, rataciri si dezamagiri intre prima poezie sau carte publicata si momentul in care, parca pe neobservate, ca si cum de la sine, indraznesti sa-ti atribui si tie mai mult epitetul decat substantivul de scriitor. Insa iar si iar revii asupra acestei intamplari cu tine insuti, intrebandu-te daca meriti totusi cu adevarat acest nou  calificativ al conditiei de om care face ceva, care... creeaza, adica! Oare – te intrebi – nu esti cumva cam impertinent si orgolios, crezandu-te afinul lui... Balzac? Astfel ca, peste ani, fie si dupa douazeci de carti editate, dupa tot atatea titluri (cine le are...) si premii ce ti s-au atribuit, cand e cazul sa indeplinesti o ancheta oarecare, la capitolul „profesia” nu cutezi sa scrii ras-pi-cat: scriitor, ci, de regula, apelezi la mai putin pretentiosul si „impovaratorul”: jurnalist. In caz contrar, ar putea adia a „cult personal” (nu al personalitatii, totusi, ci in sensul de culte de moi, cum zice fratele de latinie, francezul).

– Chiar si astazi va declarati numai jurnalist?

– Nu, deja m-am obisnuit sa spun pe sleau ceea ce sunt: scriitor.

– Una din temele obsesive ale filozofilor si scriitorilor este inutilitatea multor lucruri care-l inconjoara pe un om sau altul. Uneori si in proza, dar si in poezia dvs. (sa amintesc barem de volumul Strictul necesar) apar referinte la insignifianta si inutilitatea agresiva a fleacurilor la care nu putem renunta. In ce va priveste, reusiti sa renuntati? Cum? La ce?

–  Bineinteles ca „atacul” surplusului de obiecte, solicitari si preocupari masinal-cotidiene constituie un pericol imanent pentru integritatea, profunzimea si singularitatea/originalitatea omului de arta. Si voi incerca sa iau anume aspectul intim, sufletesc al problemei, decat pe cel legat de raportul dintre om si oarecarele sau tot mai marele pericol de reificare, robotizare propriu-zise, si mai frecvent abordate, oarecum frontal. Ma refer la omul angajat in procesul de creatie si care traieste o imperioasa – parca de la sine! – stare de deconectare de la fleacurile si flecareala cotidianului si, oricine ai fi tu, debutantul, scriitorul de rand sau deja maestrul (nu obligatoriu „in literatura”, prin decret semnat de presedintele tarisoarei...), tu, ca om al scrisului, te simti, dupa expresia lui Paul Claudel, ocrotit de launtrica ta izolare. Inspiratia, intuitia au ceva si din instinctul de aparare. Dar, in genere (si lucid; chiar programatic) una din grijile existentiale capitale ale omului inteligent ar trebui sa fie ca el sa nu devina mai mic, mai neimportant decat a ajuns cu varsta, cu experienta, cu invatatura, cu munca si vocatia sa. Daca vrei sa contezi cu adevarat ca scriitor, trebuie sa te impotrivesti „metodic”, perseverent de a-ti lasa atentia, dar si memoria (in actus) in stare de fixare curenta, prezenta, adica de a ti le lasa socializate, ceea e cam acelasi lucru cu imixiunea vulgarizatoare in destinul tau. Insa astazi, in Basarabia, dar si la Bucuresti, se pare, nu sunt prea multi artistii care sa aiba curajul de-a abandona turbulenta agora, aceasta miscare browniana (uneori, fara consoana r...) a subnutritilor, sub aspect intelectual, si sa-si spuna, acesti creatori de arta, ca, pentru devenire/ implinire de destin le-ar fi necesara o mai discreta retragere in propria intimitate si predestinatie. De asemenea adevarat e ca, de regula, scriitorul, oricare, nu prea are vocatie de ascet, de eremit care sa renunte la scopuri personale, sa arate dezinteres feroce ispitelor, dorintelor, sa le devina strain, sa nu intre in diverse concurente (ar fi de dorit oneste) pentru un loc sub soarele literaturii, al gloriei, al... Dar, tot in baza propriei experiente, unii dintre ei (putini, de altfel) la un moment dat constientizeaza din alt unghi de apreciere motivele, confuziile, incoerentele, erorile, anume acestea „cerandu-le” sa-si impuna o limita a ingaduintei fata de ei insisi. Sa constientizeze ca retragerea din tumultul vanitatilor cotidiene le permite sa-si imputineze considerabil sau sa-si treaca pe plan secund idiosincrasiile, umorile funciare ce sunt ca si iminente in cazul artistilor. Aceasta ii scuteste de automatismul pornirilor imediate (crasma, taclale interminabile, lipsa poftei de a munci...), afective pana la irationalitate.
In abordarea problemei, trebuie sa tinem cont, fireste, ca scriitorul de la noi, care nu are averi, mosii etc., sta sub determinarile supraindividuale ale conditiilor sociale. Nu e deloc usor sa scrii literatura sub povara obsedantei preocupari constante (mai adevarat zis, agasante), sub aspect material, fata de ziua ce vine (daca mai vine...). Astfel ca marea tristete a veselului oportunism frivol intalnit printre „ai nostri” vine si din infricosata lor preocupare – nu doar constatare, nu – ca demnitatea se afla in raport esential cu demancarea. De unde si proverbul: „Sa vad ce mai papi tu, daca dai in stapan!” Nu, nu pot fi de acord in mod categoric cu Felix Aderca ce afirma ca faptul ca scriitorul nu poate scapa de influenta mediului n-are a face cu esenta operei de arta. Nu, nu avea deplina dreptate. Insa afirmatia contine totusi o parte de adevar. Daca ea se refera la scriitorul autentic, de caracter, demn.
In ce ma priveste, am fost si sunt printre cei care au avut mereu grija – programatic, spuneam – de a reusi sa-si creeze conditiile unei stari de experienta intelectuala si de creatie cat mai putin „deranjate” de degringolada cotidianului, a politicului vulgarizant din Republica Moldova, de starea deplorabila a mentalitatii multimilor ca optiuni de tot soiul, deformate si mai mult de saracia ce duce la un retro-pro-comunism anacronic. Am reusit oarecum si din motivul ca nu am aderat la disciplina de grup, nefiind nici membru de gasca, nici de partid. Am invatat de la altii ca oamenii de caracter – indraznesc sa cred ca fac parte din randurile lor – sunt mereu opozanti in minoritate, deoarece cei mai multi semeni sunt lipsiti de fermitate in atitudini. Si din acest motiv, omul, scriitorul, intelectualul de caracter este respins, exclus din atentia „functionala” a societatii, a guvernarii. Insa tot din considerentul ca dansul are caracter exclude, la randu-i, respinge din orizontul consideratiei si axiologiei sale pe cei ce il exclud, limitandu-l in afirmare si refuzandu-i justa apreciere. Cred ca mi-am spus si am inteles la timp ca nu e recomandabil sa sar la gardul mahalalelor gazetaresti, pentru a raspunde la cine stie ce insinuari imunde, sa incerc sa combat pentru adevarata culoare a laptelui. Unde mai pui ca nu ma intereseaza daca sunt un fotogenic, dorind sa fiu un scrisogenic. Daca e sa ma evidentiez cumva, prefer sa o fac prin scris si nu prin suras. Pur si simplu, am tinut sa fiu capabil, sa zic asa, de a domina si de a-mi trai la modul creator circumstantele, in istovul vointei de a renunta la o mie si una de invitatii flecarete, cazand de acord – in urma propriei mele experiente – cu grecul Odysseas Elytis care sustinea ca „poezia ne dezvata de lume”. Si de aici pornesc sensibile potoliri de apetit pentru diverse manifestari ale persoanei tale in plan socio-monden. Pentru ca exista si niste rigori ale varstei, ale experientei de viata (si de creatie) sau ale predispozitiei de a te lua cu adevarat in serios in munca, in vocatia ta. Si-ti dai seama ca, la adanca... maturitate, literatura pe care o scrii parca ar fi, implicit, usor codificat, nu atat jurnalul unui om de prisos, ci al unuia al prisosintei. Iar din prisosinta alegi strictul necesar, conformandu-te unui statut benevol asumat de Robinson al scrisului, cititului, reflectiei. Adica, faci robinsonada intr-un cadru est-etic. Si zau avea dreptate Byron care spunea ca, uneori, in singuratate te simti mai putin singur.

–  A renunta la multe ispite extralterare si a se lua in serios, precum spuneti, in activitatea sa de baza, cea literara, il caracterizeaza sui generis pe profesionist. Si dvs. sunteti considerat a fi un scriitor profesionist. Ce implica aceasta stare sau situatie?

– Nu stiu daca sunt chiar suta la suta profesionist, adica totalmente dedat numai si numai literaturii. Mai am si unele activitati „colaterale”. Uneori, „metodologia personala” a profesionistului care tind sa fiu mi-o mai disturba solicitarile cotidianului si inerenta necesitate de a-mi fi propriul... birocrat, propriul administrator biobibliografic, propriul... impresar, propriul realizator de carte etc. Dar, dupa cum visez sau vad la modul superior aceasta conditie de creator, consider ca ea il caracterizeaza pe cel care simte necesitatea de a se „suspenda” din cursul obisnuit, „zebrat” al vietii, si chiar reusind sa faca acest lucru, pentru a intra in cursul mai special al vietii de creatie si chiar luand o decizie irevocabila, pe care o poate respecta – de atunci incolo incepe profesionalizarea. Iar a fi liber profesionist inseamna sa te autoimpui unei discipline ce se impaca de minune cu o ordine de preferinta ce „ti-o propui” si o respecti ca si cum fara a mai depune eforturi. Ea iti intra in fire, in caracter, in constiinta. Ca sistemul de orientare, de navigatie al pasarilor calatoare sau porumbeilor de posta. Profesionalizarea inseamna o mai larga si libera tratare a statutului scriitorului conform propriilor sale sugestii si nu in baza unor clisee constitutionalizate. Insa, oricare si oricum ar fi acest statut, re-vazut sau rau-vazut, in consecinta conteaza opera literara a fiecaruia ca argument, contraargument sau, pur si simplu, ca implinire netrambitata in fel si fel de animozitati, orgolii si batalii sterile intre cei care ar face bine cel putin sa mai citeasca ceva, daca, totusi, uneori nu se simt in forma buna a scrisului. Apoi, odata cu opera, conteaza si calitatea acesteia, de dorit – cat mai convingatoare; conteaza, primeaza dincolo de oricare deliberari teoretice, consideratii de ordin socio-artistic, economic, de raportul casa-exil-diaspora-Romania-Republica Moldova si oricare altele care pot fi invocate in ocurenta.

– Ce ar insemna „metodologia personala” de care aminteati?

– In egala masura, oarecum ludic vorbind, dar nu neserios, ea poate fi atat metodologie, cat si... mitologie personala. Este dorinta ta de a-ti spune povestea propriei dorinti de cat mai multa libertate de dispunere de sine in numele geloasei vocatii literare. Pentru ca literatura nu iarta, nu uita, nu asteapta ca, iata, chipurile, ma mai duc patru-opt ani pe urlatii deputatiei, prin parlament sau prin cine stie ce business etc., dupa care, invingator in politica, in afaceri, revin  la tine, draga literatura, si o sa demonstrez virtuozitati profesionale nemaiintalnite! Aiurea! Literatura e foarte geloasa si de neinduplecat. Pentru ca ea e o arta liberala, dar nu si libertina.

– Cand liberalismul nu tine de politic, nu are a  face cu acesta?

– Exact. Pentru ca pentru scriitor nu „gandeste” sau decide oarecare regulament de functionare, obisnuit in profesii militare sau anumite profesii civile; regulamente care incercau sa impuna diverse conditionari statutului uniunilor scriitorilor din perioada comunismului dictatorial. Democratia sociala iti permite sa dispui de tine insuti, sa fii in stare sa-ti impui si sa urmezi un raport riguros dintre libertate si activitatea ta profesionala. De obicei, unii din cei care isi doresc independenta, odata ce o obtin, se lasa in voia libertatii, dulcei nimicfaceri, nimiccetirii, multealcoolului etc. Ii priveste, nu? Insa aceasta nu i se poate intampla autorului care isi ia in serios vocatia, scrisul, atat partea lui „emotiva”, cat si pe cea teoretica, tinzand (foarte!) constient spre profesionalizare si continuitate, cu anumita doza de... planificare, in efort, cu un pragmatism „maleabil”, ceea ce dovedeste ca e peste nivelul de existenta estetica si travaliul artistic postcomuniste. El e mult mai preocupat de viziune, stil, decat era pe timpul cand se afla „cu slujba la imparatu”. Adica, este dincolo de hazard – mai mult in constientizat, asumat.

– In masura in care reusiti sa fiti liber ca profesionist, puteti trai din munca scrisului?

– Daca se poate, in Moldova de Est si Romania, trai din munca scrisului?... Nuindestulator. Mai ales intre Prut si Nistru, unde mai nimeni nu mai procura cartile.  Onorarii mici sau ne-onorate. Cred ca, prin activitatea pe care o prestez sau as putea-o augmenta – deci, si argumenta... – prin fapta literara si jurnalistica, eu m-as inscrie multumitor in semnificatia sintagmei „ca vrednic este lucratorul de hrana sa”, ce apare in Evanghelia dupa Matei, dar situatia de facto, ca raport intrinsec dintre profesie, prestatie si remuneratie in domeniul socio-literar, e una a dezechilibrului si lasatului de dorit.

– Adica, de la lasatul de dorit la... lasata secului?

– Cam cand nu e cazul. Din acest motiv, principialitatea si demnitatea mai multor scriitori, artisti in general, sunt in sensibila scadere de rigoare, dat fiind ca pentru ei este aproape inevitabila acceptarea, prin diverse compromisuri si angajamente, a unui subterfugiu al supravietuirii. Nu totdeauna, pentru unii, dezonorante, insa in disjunctie infructuoasa cu menirea, cu vocatia lor de oameni de creatie.

– Ati avut si „fracturi” de destin, unele destul de sensibile, nu?

        – Cam da... Dupa „cicatrizari”, am avut a trage concluzia ca fac parte dintre cei care, in esecuri sau infrangeri dureroase, afla imbold dramatic de a-si intensifica, de a-si fortifica harul si predestinata constiinta a vocatiei. Astfel ca nu am facut parte din corul plangaciosilor, incercand a-mi innobila suferinta in discretie si demnitate. De felul meu, sunt ceva mai solar. Mai revoltat-solar, sa zic asa. Dar nici pe departe nu sunt un adept al algomaniei, adica a cautarii placerilor in durere, suferinta. In aceasta privinta, pana si colegul si prietenul meu bucovinean/bucurestean Adi Cusin sovaie, cand afirma, referindu-se la umila-mi persoana: „Traieste totul cu intensitate, incat ai crede (aici e dubiul, in acest: ai crede – n.m.) ca pana si supararea ii face placere”. Nu, necazurile nu-mi fac placere. Insa as vrea sa cred ca sunt dintre oamenii care nu adera la deznadejdea totala, acest dezacord fiind fructul esential al unei meditatii de – nu rare ori – om insingurat, care isi pune problema de a nu se lasa (nu se lasa, nu se lasa!) dus in nefericita cohorta a emarginatilor acestei societati. Imi dau seama ca pot fi sau chiar sunt nitel patetic. Dar acest patetism cred ca poate fi privit si sub unghiul de apreciere pe care-l propune dna Sanda Stolojan, cand observa ca Mozart, spre exemplu, a demonstrat cu virtuozitate ca eleganta formala, „stilul” pot exprima implicit si valorile profunde ale existentei umane care este de esenta patetica. „Altfel spus, chiar si tragicul se poate tainui sub o stralucire aparenta. Idee la care tin in mod deosebit”, mai sublinia distinsa colega.
In fine, iata concluzia de care ma conduc: viata nu se compune numai din victorii consecutive, non-stop. Important insa e ca, daca e sa cazi de o mie ori, sa ai grija si sansa sa te ridici de o mie si una de ori. Ca Cervantes, sa zicem, sau ca celebrisimul sau personaj Don Quijote.
Bine, dar sunt fracturi si fracturi. Unele din ele apar de-a dreptul banale, insignifiante. In cazuri mai grave insa, spasiti, cu codita intre vine, cu scafarlia plecata a culpa sau neputinta de prea mult fata de sine, fata de cei dragi, incercam sa ne supunem unui tratament prin transcendentalitate, care ne purifica oarecum de sensuri si reziduuri mundane, triviale. Deloc putin lucru si foarte laudabila intentie, pentru ca, mentiona filozoful Edmund Husserl, omul ca, de altfel, intreaga omenire, a trait si traieste exclusiv in pozitivitate, si astfel reductia transcendentala este un fel de schimbare a intregului mod de viata, care depaseste experientele de viata de pana la momentul impasului.
         
– Care ar fi mobilul ce ajuta omul, artistul sa depaseasca momentele grele ale destinului?
         
– Demnitatea care contine, ca nobil element constitutiv, si mandria consecventei de sine, iar aceasta, la randu-i, neafisata, dar ferma, fiind subtextuala caracterului, increderii in propriile forte, in pofida provizoriilor „fracturi de personalitate” sau esecului ordinar, cand nu mai esti luat in seama de catre ceilalti, care omit din axiologia momentului nu doar faptele tale literare, ci si valoarea ta umana.

– Ce atitudine aveti astazi fata de cei care, candva, v-au casunat necazuri?

– N-as sti cu siguranta ce atitudine anume... Pur si simplu, unii din ei nu mai sunt in viata, iar altii si astazi mai incearca, din cand in cand, sa ma provoace la duieluri verbalistice de mahala, cam tiganesti, pe potriva ranchiunei lor de insi prost alfabetizati si neimpliniti ca scriitori. Deci, am ajuns sa-mi spun ca omul de rand probabil chiar uita raul ce i s-a facut, pe cand omul de caracter si diplomatie – invata... a nu tinea minte.

– Inca de la debut, ati fost un verlibrist sui generis. Mai apoi, uneori, ati abordat si formele fixe, clasice, ale poeziei. Insa in volumele mai recente, Pe langa streang, steag si inger de la Editura „Dacia”, si Sfinxul itinerant (Ed. „Vinea”), aproape ca nu mai apar rigorile formelor traditionale ale poeziei. Aveti vreo explicatie speciala?

– Cred ca se poate observa fara efort ca, chiar si atunci cand scriu poeme in matricea traditiei si a formelor fixe, si ele emana un spirit al modernitatii. Insa si astazi, din motive imprevizibile, dar explicabile totusi, formula verlibrismului preponderent metaforic care ma caracterizeaza, presupun, e duiversificata din cand in cand de anumite poeme usor... neo-conservatoare, insa nestraine – spuneam – de spiritul estetic contemporan.
Se crede ca poezia proportiilor – asa i-as zice prozodiei clasicizante ca forma (ritm riguros, simetrie etc.) – exprima intentionalitatea artistica intr-un mod mai limpede, adica mai accesibil. Insa ea va fi clara, accesibila – cu toata normativitatea-i stricta – doar in dependenta de gradul de pregatire si intelectiune estetica – in sens mai larg – ale diverselor categorii de cititori.
Astazi a devenit deja arbitrara, destul de relativa distinctia clasica, aproape dogmatica, intre continutul si forma poetica. Mai ales in cazurile, cand limbajul in sine pretinde dreptul de opera de arta! In ce ma priveste, as putea spune – potrivind un registru sinestezic – ca unele din poemele mele, puse in severe forme clasiciste, incheiate la toate rimele, tin totusi de ceea ce pictorii numesc avangarda figurativa. Asta in masura (cred ca relativ mica) in care poezia suporta/accepta definitii prin analogie cu alte limbaje artistice. Si suporta totusi, daca e sa ne amintim barem de anticul Ut pictura poesis – dicton destul de uzitat si uzat, dar inca... functional.
Anumite motivatii ale „tentatiilor clasicizante” le-am expus cu alte ocazii, unele tinand chiar de prima mea carte, Aripa in lumina, dupa care un cunoscut exeget exclamase: „Ce poet ambitios: pe parcursul intregii carti nu a admis nici o rima!” Deci, am dat cateva sonete, ca sa invederez ca as fi familiarizat cu „modelele academice”. Alte dati – si-o marturisec acum, ad hoc – pur si simplu esti tentat sa-ti propui tu insuti niste reprize de virtuozitate poetica, de paganinism (dar poate si... paganism, pentru ca poezia a aparut pana la crestinism, nu?) prozodic oarecum peste mersul general al creatiei tale si, deci, deosebitoare in intregul ei context. Astfel ca nici eu nu rezist, uneori, ispitei de a proba-declansa dexteritatea de care sunt in stare in texte de o rigoare calsicista, insa de o cat mai mare descatusare semantica, ideatica in cuprinsul acestor forme, unde rima interioara, asonanta, omonimia, antinomia, inventivitatea verbocreatorie, sintagmatica s.a. conlucreaza la a oferi ceva de neatins in cele mai democratice prozodii ale poeziei etern-meta-moderne. Asta in linia „discretei idei” ca, in timpurile noastre, precum si in cele ce vor urma avangardismului, modernismului, exista si va exista un proces permanentizat intru innoirea artei, idiferent de forma/matricea in care este „turnata” aceasta. Da, modernismul, zic, pentru a accentua ca nu sunt un filopostmodernist, vazand in aceasta notiune un prefix in plus, de felul meu ramanand a fi un filomodernist convins. Cu consecintele de rigoare. Pentru ca spunea Eugenio Montale: „Te costa mult sa ai suflet modern. Dovada as putea fi eu”. Ideea si-o poate asuma/aplica oricare alt scriitor ce considera ca modernitatea este starea de contemporaneitate perpetua a literaturii si nu cea de artificialitate sau fronda cu tot inadinsul.

– Aici, mi se pare ca ne-am apropiat mult de „tema vecina”: raportul dintre traditie si modernitate...

– Eu as zice: si raportul cu cei cu care esti contemporan nu doar in sens cronologic, biobiblioistoriceste – ca sa propun acest termen cam greoi, dar cu o conotatie aparte, cred,  – ci in sensul literar, artistic al ecuatiei „traditie-inovatie”. Chiar daca intre traditionalism si optiunile unei contemporaneitati active, sa-i zic asa, si nu lenese, conciliante cu lipsa de interes si efort, exista o distanta – adica si o distantare constientizata – psihica si, fireste, estetica. Numai ca, daca in cautarea noilor esente artistice este imposibil de incorporat „intreaga” creatie a trecutului (ca experienta, tezaurizare; la o mare parte din ea pur si simplu „se renunta”, cu temei), pe o buna parte a acesteia se poate totusi conta si chiar trebuie facut acest lucru. Pentru ca modernitatea nu trebuie opusa „traditionalismului” din alte epoci, ci doar elementelor sale ce s-au dovedit irelevante in timp, lipsit de valoare, caduce. Pe de alta parte, ceea ce intelegem prin traditie/traditionalism candva a fost contemporaneitate si modernitate, precum observa si Marc Chambost: „Modernismul este denumirea unei perioade din istoria artei, dar modernitatea este expresia unei stari de spirit, unei tendinte, unei inovatii...., modernul de ieri nemaifiind modern astazi, iar contemporanii de acum un secol nemaiapartinand contemporaneitatii, desi inca mai numim arta contemporana opere de acum mai bine de o jumatate de secol. Caci istoria artei nu s-a scris printr-o succesiune de perioade autonome, fara ecou inde ele, ci ca o solutie la o vasta emotie universala, ale carei componente sunt epocile sale, civilizatii uneori foarte indepartate unele de altele”. In lumina celei mai „june traditii” (ca Parca lui Mallarmé!) (sau ceea ce deja a devenit traditie, canoan si paradigma acum un secol) este inadmisibil ca seriosul – daca se vrea astfel – tanar scriitor al timpurilor noastre (ca eroul lui Lermontov...) sa nu se familiarizeze cu experienta pluriforma si multidimensionala a avangardismului si cu diversitatea posibilitatilor de creatie ce le-a deschis si le mai poate deschide el. De la sine inteles, facand abstractie si de elucubratiile fals-avangardistilor, precum se intamplase cu stupida propunere a lui Marine Hi, la 1913, ca sa se concentreze intreaga opera a lui Shakespeare sau tragedia greaca intr-un singur act teatral, iar o anume simfonie a lui Beethoven sa fie inregistrata invers, coada-cap. Altfel spus, in arta, deci si in literatura, anarhia sau experimentul radical, ca sa nu mai vorbim de aberatia incetosata de stupoare, pot „exista”, insa nu ajung a fi perpetuate intru a fi cunoscute si ca sistem legislativ axiologic. Si nici „traditie” nu devin. 

– Sa inteleg ca va situati in opozitie cu postmodernismul?                                                                              

– Nicidecum. Nu o singura data, eu insumi am fost calificat de exegeti drept postmodernist. Ba chiar cei ce se considera postmodernisti, mai tineri, mai in varsta, ma cred unul de-al lor. Numai ca eu nu pot sa nu ma revolt... ironizand in adresa celor care, acum un timp (dar, poate, chiar si astazi), se lansau parca intr-o lauda de sine, cuprinsi de superbie, uneori cu aplombul proastei cresteri, as zice, afisandu-si o superioritate fantomatica, atunci cand se declarau get-beget postmodernisti, ca si cum aceasta eticheta ar fi tinut imanent de talentul incontestabil, de valoarea artistica certa, pe cand – stiut lucru – nici apartenenta la vreo scoala sau curent estetic, nici chiar particularitatile stilistice nu pot substitui nivelul superior al artei, intrucat cele amintite nu sunt decat particularitati de a privi lumea, dar nu ofera si garantia ca vezi acut, select, convingator etc. Deci, ar fi bine sa renuntam de a mai face parada din presupunerea ca am fi modernisti sau postmodernisti, pentru ca supremul criteriu valoric nu poate face abstratie si de corelatia (obligatorie!) cu intrega literatura de valoare care s-a creat in toate epocile. Nu este exclus ca poetii contemporaneitatii noastre sa mai pastreze ceva din ereditatea homerica si cea biblica. Astfel ca, de la Homer si regele David inspre noi, mereu difera „modelul” de vocatie (si... aplicatie a acesteia!), de talent, „dozajul, intensitatea” acestora. Difera metodele si mijloacele de functionare/utilizare practica a lor, precum si ideile, subiectele pe care le trateaza. Difera preferinta de stil si scoala, modalitatea si optiunea de a evidentia, esentializa.... Insa, inainte de toate, ramane stabil cadrul aplicarii lor si rezultatul la care ajung cu toatele: literatura universala, care-si perpetueaza constantele. Pentru ca, neabatut, in baza esteticii ca filozofie, evaluarea axiologica „extrage” din faptuirile artistice ale timpurilor doar ceea ce este durabil, actual prin capacitatea de a suscita interesul contemporaneitatii din secolele viitoare.

– Parca i-ar am fi revenit la ceea ce discutasem in pasajul precedent „intrebare-raspuns”: raportul dintre traditie si modernitate, sau – si postmodernitate.                         

– Astea toate sunt legate, conceptual alcatuind sistemul relational a ceea ce intelegea, inca la 1827, Goethe prin weltliterature. Si, ca sa ma refer la un celebru conational al autorului Tanarului Werther, as vrea sa spun ca sunt de parerea ca avea deplina dreptate Brecht, afirmand ca eficacitatea si capacitatea productiva a poetului se cunoaste, pintre altele, in relatiile sale cu vechile teme. Pe de alta parte, dar in acelasi context, oricat ar incerca cineva (dar au incercat totusi destui!) sa faca abstractie de traditie, dansul nu va reusi sa fie un creator ex nono (original) la modul absolut. Din unghiul acestei specificari, e clar ca numai in relatie cu traditia (sau traditiile) poezia lumii isi poate continua efortul renovator al formelor si continutului, stilisticii si esteticii. Ba chiar consider ca lumea de azi, pentru a reusi sa se smulga de sub puterea obsesionala, dar cam irelevanta a postmodernismului, trebuie sa revina temeinic la istoria intregii literaturi si la literatura ca proprie istorie, fondata, axiologic, estetic, pe constante imposibil de trecut cu vederea si deplin valabile in deschiderea unor noi perspective de creatie.

– In continuare as vrea sa va adresez cateva intrebari laconice, ce se refera la relatiile cu colegii, criticii literari, dar si cu... dusmanii (daca ii aveti). Cu care ati prefera sa incepem?

– Nu gasesti ca ar fi bine s-o pornim cu colegii? Pentru ca printre ei sunt, bineinteles, si criticii, dar, posibil, si unii – cum le-ai zis – dusmani. Prea tare spus, probabil, dar voi reveni la momentul oportun. Pentru inceput, sa clarificam, prin accentuare, ca am fost intrebat despre relatiile cu colegii, nu cu prietenii. Ei bine, si  unii si altii mi-au fost haraziti inca din tineretea noastra ce a pendulat intre o cvasiboema si un entuziasm goliardesc in raspar cu constrangerile ideologice. Nu ne amestecam cu cei care-si gestionau fara discernamant dividentele scriitorului-membru-de-partid, cu poeme kilometrice despre Lenin, in crestomatii si antologii de „inima cantatoare”, gen Bogdan Istru sau Arhip Cibotaru cu ale lui (Aleluia!) „Patru cuvinte”. Dar sunt nevoit sa constientizez ca mai multi din cei afini odinioara astazi nu-mi sunt decat pur si simplu colegi de USM, dar nu si camarazi. Cu atat mai mult prieteni nu-mi sunt, pe care m-as putea bizui, carora sa le simt sustinerea, intelegerea. Fireste, in acest aparent sistem relational e o mutualitate (foarte partiala!) ce ma pune pe mine insumi in acelasi raporturi cu ceilalti: nu-i imbratisez pe toti, nu-i agreez pe toti. Pot spune ca pot conta si pe unii din mai tinerii mei colegi.                                                                                         

– La momentul potrivit, o sa va intreb si despre tineri.          

– De acord. Dar sa revin la colegii de USM sau USR. Ca scriitor, ma reprezint pe mine insumi si nu am grandomania de a crede ca reprezint aceste notorii organizatii. In cadrul lor, a institutiilor respective, unii fata de ceilalti scriitorii nu au decat un comportament specios, o delicatete jucata-trucata. Adica, lumea, cu tot cu condeieri, merge asa cum merge, instalata in obisnuintele, incertitudinile, principiile, lipsa de principii, sperantele, supararile, disperarile si tot felul de alte uzante... Iar noi, muritorii si scriitorii (unii – nemuritori?), trebuie sa constientizam, fara sa dramatizam, ca ne deosebim unii de ceilalti ca formatie spirituala, ca mod si amploare de percepere a lumii, literaturii si – unii – chiar a filozofiei, metafizicii... Intre tine si altii stau munti de carti, biblioteci intregi. Se intampla ca tu citesti de la o margine, altii – de la alte margini ale acestui inestimabil tezaur, in care se afla si celebrul avertisment biblic cu „Desertaciunea desertaciunilor”, si chiar din carte in carte inainand, sa va intalniti undeva la mijloc de raft. Cititi, bine informati, instruiti, insa – de ce nu? – cu lecturi si invataminte diferite, ceea ce nu va va facilita comunicarea, argumentarea, apropierea de pozitii si optiuni. Dar n-as putea sa nu spun despre cei pe care, indiferent pe ce pozitii estetice se situeaza, ii respect cu adevarat. Pentru ei am o simpatie confraterna fara rezerve. Deoarece, de regula, pentru cel care scrie carti cel mai fascinant lucru din lume raman a fi cartile; pentru poet, cei mai importanti oameni sunt poetii. Unora dintre ei le-am dedicat poezii, drept semn al pretuirii mele mai speciale. Ei sunt si cei care, permanent, jinduiesc o cat mai inalta implinire si cizelare intelectuala, proprie elitelor contemporane de pretutindeni. Nu inseamna deloc putin acest lucru, daca il punem in raport cu faptul ca societatea prutonistreana are totusi puti intelectuali maturizati, impliniti din punct de vedere socio-cultural, filozofic, politic, artistic, capabil sa inteleaga diversitatea fenomenologica ce caracterizeaza lumea zilelor noastre.                                                                                                          
– Dupa colegi, in general, mergem spre... dusmani?                      
– Mai intai, sa poposim la critici. Cu anii, m-am convins si eu, „pe piele proprie”, dar si din aprecierile care s-au facut la adresa creatiei altora, ca, de fapt, judecatile axilogice referitoare la scrisul tau trebuie „sa le tii  la distanta”, indiferent daca sunt superlative sau minimalizatoare, sau doar – neintelegatoare. La capitolul teorie, axiologie, estetica lumii totdeauna a dus lipsa mijloacelor efective de determinare, de probare a valabilitatii, elevatiei, autenticitatii, valorii lucrarilor artistice. Nici azi, precum oricand altadata, nu poate fi vorba de sisteme satisfacator determinate de proceduri relativ standardizate axiologiceste pentru depistarea valorii. Pentru ca, in genere, in imensitatea acestui domeniu persista inevitabila doza de ambiguitate infiltrata in notiuni ca: arta, creatie, lietaratura, traditionalism, modernism, postmodernism etc. De unde, nu  de putine ori, acele variatii de opinii despre unii si aceiasi autori (azi, Sadoveanu, Preda, Stanescu, Breban, optzecistii etc.), uneori de-a dreptul polarizate, diametral opuse. Si e firesc sa fie asa acolo, unde nu ca, atavic, sunt excluse exactitatea, rigoarea, ci pur si simplu acestea sunt imposibile, ceea ce se probeaza – spuneam – in special in prezent, inclusiv in contemporaneitatea literaturii romane. Destinul operelor literare este incert. Iar in timp, in viitor (ne invata trecutul!) unele din „capodoperele” de azi se poate chiar sa nu aiba nici un fel de destin, fiind de-a dreptul uitate, radiate din memoria axiologica a confreriei litetrare, a cititorilor.                                                                                                        
– Presupuneam ca va veti referi la relatia cu critica bazandu-va pe aprecierile de care s-a invrednicit creatia dvs. din partea ei, insa, am impresia, prea a-ti generalizat raspunsul...                                                                                                                                            
–  Axioma e una: odata ce te oferi pentru publicare, nu doar te expui, ci chiar te propui aprecierilor publice. Si bineinteles ca nimeni nu-ti garanteaza ca vei fi numai elogiat, ci ti se va intamplat sa fii si criticat fara menajamente.
Eu unul, mai in tinerete reactionam bolnavicios, probabil, la orice fel de observatii, pe care le consideram nefondate. Astazi insa, imi zic: la o adica, de ce ne-am supara noi, bietii creatori pamanteni, pe cei care ne critica faptele in arta? Sa ne amintim de Cartea lui Iov, unde se povesteste de Iov care a fost pedepsit de Dumnezeu pentru ca a cutezat sa critice Creatia Divina. Insa cand Iov roaga sa fie iertat, primeste iertarea. Ba chiar imi dau perfect seama de motivul acestei schimbari de atitudine. Ea nu vine, cum s-ar putea presupune, numai din inaintarea in varsta  si „inteleptirea” noastra, a scriitorilor de astazi. Vorba e ca, pe vremurile partidului-unic-si-buldog, ce era propriul sau... bodigard, daca un scriitor era criticat pentru cine stie ce abateri de la cursul ideologic, realist socialist, consecintele puteau fi destul de grave. Se cam stie care erau, pentru ca mi-ar fi sila sa le mai repet... Astazi, ma rog, spuna criticul orice ar spune, tu iti poti cauta linistit de ale tale.                                                                         

– De catre unii exegeti ai literaturii, se intampla ca insusi dvs. sa fiti trecut (si) in categoria criticilor, precum facea dnl Eugen Lungu in revista „Sud-Est”. Iar dnl Barbu Cioculescu  scria eminamente urmatoarele: „Leo Butnaru, poetul, criticul, istoricul literar” etc. Nu cumva si de aici aceasta  atitudine conciliatoare fata de critica din raspunsul ce l-ati dat mai sus? Alte dati, erati oarecum mai transant, mai in raspar, sa zic asa.                                                                                                                
– Ba nu, una cu alta nu au legatura. Dnii Cioculescu si Lungu sunt personalitati pe care le respect mult. Chiar si acum, dupa ce au exagerat putin in evaluarea mea ca istoric literar si critic, fapt ce ma onoreaza, ba chiar – de ce n-as recunoaste-o? – ma flateaza, insa care ar cere si unele lamuriri intru readucere „la scara” reala a subiectului. Da, probabil fac parte dintre scriitorii care manifesta un inters mai special si pentru problemele estetice ale artei si, sper, chiar am oarecare inclinatii pentru abordarea si analizarea lor. Insa niciodata nu mi-am propus drept scop sa ma fac exeget „pur” al literaturii, nestudiind tratate in intentia de a le insusi si aplica practic vectorialitatile directoare. Nu m-am dedat procesului de fixare in memorie, in habitudini a formulelor de expresie teoretica, a terminologiei uzuale in domeniul criticii literare. Am mers, liber, neconstrans, in linia eseisticii, astfel ca si atunci cand conturez anumite judecati literaturologice, textele le scriu exact cum se scrie, pur si simplu, literatura si nu exegezele despre ea. Apoi, astazi nu mai are priza indemnul traditional de cam pana la sfarsitul secolului XIX, prin care artistul era sfatuit sa ramana creator, fara a ceda tentatiilor de a fi si critic si interpret al propriei opere si al operei celorlalti. Ba mai mult: un artist de valoare din zilele noastre nu poate fi cel ce doreste sa fie, fara sa cunoasca estetica pluriforma, fecunda si ea ca inventivitate, a marilor miscari de avangarda. Si asa se face ca marturiile, reflectiile, fie doar presupozitiile sau dubiile unui om „de meserie”, expuse dinauntru creatiei ca fenomenologie, pot fi mult mai pertinente si interesante, decat divagatiile criticului propriu-zis despre acelasi obiect/subiect. Prin implicari de apreciere teoretico-axiologica arta ti se releva mai pregnant ca modalitate de extindere a constiintei de sine(si). Dar, fireste, oricat te-ai aplica si acestor preocupari literaturologice, simti ca ramane totusi ceva deosebitor intre comunitatile de critici si singuratatile de poeti...                                                                                                                      
– Am impresia ca, aici, deja „ne ridicam la fileu” problema inteferentei genurilor literare, dar si a pluralitatii acestora in preocuparile unuia si aceluiasi autor. Poetul Leo Butnaru scrie proza, eseu, critica literara, dramaturgie pentru copii, traduce mult.                                                                                                                         
– Reluand o idee din repriza precedenta, sa ne reamintim ca inca din prima jumatate a secolului trecut vocatia pentru literatura a incetat de a mai fi presupusa drept una fatala si exclusivista sub aspectul delimitarilor si bransamentelor profesionale (spre exemplu, ca poetul nu poate fi si critic, iar criticul – poet), dar si a rigorilor de gen, a disparitiei acestora – cel ce scrie poezie nu poate fi si un bun prozator etc., si e bine ca fiece „predestinat” sa se tina in albia genului sau „de baza”, fara a raspunde sirenelor chematoare spre imensul, liberul si... liberal-democraticul spatiu al literaturii ca suprema, emblematica definitie a scrisului artistic, critic, eseistic de valoare. Aceasta, in fericitul caz cand, dupa expresia lui G. Calinescu, toate activitatile „se armonizeaza sub o capacitate dominanta, intr-un gen unic al personalitatii scriitorilor... Baudelaire nu e nici poet, nici critic, el este Baudelaire. Marele creator se sustrage genurilor si creeaza propriile sale forme, pe deasupra oricaror clasificatii didactice”.                                                     Inde ele, genurile literare asimileaza unele de la altele elemente afine, modalitati de operare, componente ale sistemelor de elaborare si expresie artistica, drept rezultat ajungandu-se la conexiuni si semnificatii ce tin de ceea ce se numeste, constant, originalitate, diversitate, innoire etc. In toate e simbioza unor particularitati stilistice caracteristice mai multor genuri literare, lucru pe care le intuiesc, apoi le constientizeaza cu claritatea aplicatiei practice tot mai multi autori moderni. Dar, ca sa ma refer la propriul exemlu, mi-am zis ca, evident, nu mai suntem pe timpurile homeriene, cand poezia parea sa traiasca din propria sa plenitudine. Astazi, ea intra „irezistibil” in „coalitii” cu toate genurile literare si chiar cu genurile de informatie. (Dar asta, nu obligator „in obligator responsabila fapta a scrisului literar si jurnalistic”, cum s-ar fi spus, bombastic, ieri-alaltaieri.) O proza se apropie de poezie pe calea ocolita a parabolei pe parcursul careia se mai intampla cate o aventura metaforica mai original, precum indraznesc ca mi s-a intamplat mie in Ultima calatorie a lui Ulysse, care fusese inclusa in antologia celor mai bune nuvele publicate, in intreg spatiul romanesc, in anul 1998. Iar astazi par „a face cariera” poemele nuvelistice, precum le-a numit Ana Ahmatova, afine tipologiei prozodiei lui Konstantinos P.  Kavafis. Iar eu cred ca sunt din randul autorilor carora, cu varsta, cu experienta „dura”, nu li se atrofiaza capacitatile sufletului de a capta poetic realitate si, comncomitent, irealitatea sau supra(i)realitatea, concretul si imaginarul. (De ce na-r fi avut dreptate Thierry Maulnier cand afirmase ca poezia constituie cgintesenta literaturii ?) Probabil, trec sub specie poeseos si proza si eseurile care mi se intampla sa le scriu. In orice caz, metafora e prezenta si in ele. Si, mai indraznesc sa cred, – si stilul ca o eleganta mereu jinduita.                                                                                                                                                                      
– Consultand parcursul chestionarului meu, constat ca avem o „restanta”: cea din triada relationala cu colegii, critica si dusmanii. Aveti dusmani?                                                                                  
– Poate ca dusmani – dusmani nu prea am. Dar dusmaniile mi s-au mai intamplat. Trecatoare sau relativ constante. Numai ca – ce altceva am a face? – ma mangai cu gandul ca sunt mult mai bun decat multi din discretii inamici si doar mai bun decat cealalta parte a lor, mai mica adica. Insa, bineinteles, ma intristez la gandul ca totusi reavointa lor mi-a impiedicat si imi va mai impiedica in dorinta de a avea un discrurs al existentei mai coerent si mai fara de griji. Iar astazi vreau sa cred ca, de cand mi s-a potolit pana aproape de zero interesul pentru familiaritatile de carciuma sau mahala literara a cvasiboemilor de pretutindeni, am mai putini „dusmani”, dar mai multi invidiosi. Ma rog, de la un moment incolo unii din noi simt necesitatea de a se retrage intr-o relativa solitudine care sa-i scuteasca (nu stiu daca sa si-i protejeze) de unele lovituri din exterior. Vorba aia: cel care intelege cat de cat oamenii, nu prea are motive sa conteze pe deplina intelegere si acceptare din partea lor.
                                                                                                    
– Si cine va sunt adversarii?                                                                                                                                                                
– Cand si cum... Insa, de regula, cei cam prost alfabetizati in ale literaturii, cei ramasi la un grad rudimentar sau mediocru de constiinta artistica, cei ce nu au facut casa buna cu studiul si experientele inteligentei creatoare. Din cand in cand, dintre ei isi ia curaj cate vreun bard maiestret, care ma acosteaza prin replici deocheate. Acestia nu au o articulata si bine temperata inclinatie  polemica fireasca scriitorului, care trebuie salutata si, deci, sustinuta. Dansii opereaza in jargonul „baligos” al mahalalelor de odinioara, de pe mal de Prut sau mal de Nistru. De regula, barzii maiestreti intrupeaza intr-un chip foarte marcat lipsa de suflet crestinesc al ideologului „literar” de ieri, ce jurase cu pixul (sau mana im-pixata) pe statutul realismului socialist, din vreme in vreme confirmandu-si atasamentul fata de putere prin poemase sau poemoaie despre Lenin, scriind tot felul de maculatura apologetica. Dar mai mult, si totdeauna, ticluind denunturi si replici. Cred ca pe unii „i-am invins” prin indiferenta, prin a nu le acorda nici o atentie.
Ei bine, insa cea mai dulce victorie este totusi cea pe care o repurtezi asupra propriei tale persoane, pentru ca ar fi o gogomanie sa te crezi un ins ideal. De unde si atitudinea intelegatoare fata de unii din cei ce, la un moment dat, te-au jignit prin ceva anume. Pentru ca si un om bun, inteligent, pe care l-ai pretuit mult, se intampla sa se rataceasca, pe moment, de sine. Adica, mai greseste si el. Inclusiv, in relatiile cu tine. Insa nu fatal, revenindu-si, recunoscandu-si gafa. Si daca romanta spune: „Ma vei uita, caci si uitarea/ E scrisa-n legile-omenesti”, eu uneori cant: „Caci si iertarea e scrisa-n legile-omenesti”. Astfel ca poate iesi un raspuns... cu cantec!                                                                                                  
– Ceva mai inainte am retinut ca, precum spuneati, de multe ori va intelegeti mai bine cu tinerii, decat cu colegii din alte generatii. Ba, din cate se stie, mai multi dintre ei au scris cu simpatie si intelegere despre cartile dvs., printre ei fiind Vasile Garnet, Emil Galaicu-Paun, Vitalie Ciobanu, Aura Christi, Iulian Ciocan s. a. Putem relua subiectul?                                                                                   
– Da, e cunoscut si remarcat faptul ca ma inteleg si ma intalnesc in scris si in opinii despre scris si societate cu unii din mai junii mei colegi, dimpreuna considerand ca registrul generatiilor nu e unul al concurentelor si concurentilor, ci al conlucrarii si selectiilor simpatetice ce trebuie sa excluda, vorba lui Tudor Arghezi, imboldul ortavit al rivalitatilor. Si nu o data, in memorie „imi bazaie” armonios un superb distih al Ioanei Craciunescu: „Si nu stiu de ce, poetilor tineri,/ Mereu mi se pare ca printre voi am ramas”. Si aceasta compatibilitate, dar si... nostalgie,  „mi se trag” inca din propria mea tinerete cand, la „Tinerimea Moldovei”, aveam in grija sectia arte-literatura si cenaclul literar „Luceafarul”, unde am conclucrat, intru sustinere si promovare, cu destui colegi mai tineri decat mine, la acei ani. Sper ca fata de debutantii interesanti ai acelor odinioare am avut o simpatie dezinteresata si, pe cat am fost in stare, –  obiectivitate in aprecierea dintaielor lor texte. Peste un timp, unii din ei, precum e firesc-romaneste si, poate, crestineste, aveau sa-mi devina adversari „galanti”. Altii insa, cu parere de rau, s-au dat cu neocomunismul. Asta e...           Si nu sunt de acord cu savantul si publicistul Sorin Comorosan ce sustine ca astazi ar aparea o generatie zgomotoasa, haotica, dezorientata, „targoveata”. De ce, adica? Pentru ca o generatie nu trebuie judecata cum este atunci cand apare, ci dupa o etapa de afirmare, oarecare maturizare si... „dispersare” a ei; dispersare in viitoare personalitati. Sa ne amintim ce se spunea despre tanara generatie franceza de la 1968 – in capitalism, si despre cea cehoslovaca, exact din aceeasi perioada, insa – in comunism. Toate anatemele (dar la Praga si gloantele) au fost adresate studentilor iesiti in strada – e drept, din motive diferite – zgomotosi, protestatari, haotici, dezorientati, revoltati la culme. Peste ani, din acea generatie, care este si a noastra, noi insine fiind pe atunci studenti, au aparut personalitati de mare calibru ale stiintei, culturii, literaturii si etcetera-ului. Da, si astazi unii mai tineri colegi au un – firesc pentru varsta si etapa de formare a caracterului lor „la zi” – oarecare spirit anarhist, de cele mai multe ori – in limitele bunului simt, si un acut simt de afirmare care, in unele cazuri, poate fi doar unul publicitar, precum in cazul Marius Ianus. Si nici nu mai e o noutate ca, in vasta materie a literaturii, de obicei tinerii sunt niste anarhisti (si... teroristi pasnici!). Acest lucru il pot confirma sapte din zece debutanti, daca sunt onesti sau doar cat de cat curajosi, neoportunisti, din frageda-le „copilarie” scriitoriceasca.          Din alt unghi de cercetare/completare „a problemei”, pentru ca am fost si noi tineri – n-o poate contesta nimeni! – si avem (unii – lucid constientizata) experienta acestei varste formative de caracter si personalitate incipiente, mai stim ca junetea nu e prea generoasa cu alte varste. E cam egocentrista, „acaparatoare”, suspicioasa ca e „stramtorata”, ca nu i se acorda cat ar merita, nici bunuri, nici laude, astfel ca, din acest punct de vedere, uneori si eu am fost tratat de unii mai tineri confrati oarecum... neamical, ei fiind gelosi ca cele pe care ar fi vrut sa  declare ca le apartineau, ca pionierat, in literatura romana din estul Prutului mie mi se intamplasera cu ani inainte – si versul liber, si cel alb, si fragmentarismul (observa M. Cimpoi), si oarlitatea cotidiana a limbajului (remarca lui St. Hostiuc, inca din 1976). Usor, am polemizat inde noi, unele reflectii la tema gasindu-se si in anumite texte din volumul meu de eseuri si articole Lampa si oglinda. Apoi, disjunctiile dintre noi s-au topit ca de la sine, noi regasindu-ne pe aceeasi platforma estetica in aprecierea fenomenologiei procesului literar modern. Si aflarea-mi intr-un dimpreuna-a-fi cu acesti tineri, care se edifica pe sine in vibratia si elogiul vointei de creatie si afirmatie, imi dau un tonus existential mai special, convingandu-ma iar si iar ca, prin natura firii mele, sunt un philebosian, admirator al acelui vibrant  Iuvenes dum sumus.                                                                    
– Cele marturisite la capitolul „talentului de-a fi tanar”, precum spuneati undeva, s-ar incadra, implicit, si in discutiile despre generatii, promotii, care preocupa, nu de azi si nu de ieri, lumea literara nu numai de la noi?                                                              
– Pai, pistele generationiste sunt imediat in preajma, sa zic asa. La urma urmelor, problema generatiilor e mai mult una de complezenta-aderenta sau de aricire-deosebire, in ambele ei ipostaze. Acum un timp, parea a fi o tema predilecta, ca si cum rasfatata. Astazi, pare rasuflata de-a binelea. Si se mai intampla a fi hartanita in foarte subiectivul perimetru al confruntarilor atatatoare de animozitati, puerile sau senile, in egala masura.                                                                  

– Si totusi, de ce se tot re-abordeaza acest subiect generationist? Dvs. din ce generatie considerati ca faceti parte?                                                                                                                                         
– Pentru ca e mai dificil si mai ingrat sa evidentiezi particularitatile unei sau altei personalitati literare, decat sa generalizezi fara obligatiuni de elucidare in baza unui sistem arbitrar generationist.        
                                                           
– De ce ar fi ingrat?                                                                                   

         – Deoarece, cand sunt nemultumiti de cum au fost plasati „in context”, mai ca te acuza de „atac la persoana”. Asta mai tarziu, cand vine individualizarea, ambitia de personalizare, detasare, „iesire din front” etc. Si din considerentul ca, in junete, suntem mai uniti, mai aderenti la ceea ce se numeste generatie sau promotie. Atunci, cand suntem pirpirii si fara de putere de decizie sau doar de oarecare influenta minima in mediul literar, ne lasam bantuiti de o fascinanta iluzie colectiva de maretie: noi, generatia ’70, ’80, ’90 sau 2000... Dar amagitoare iluzie, cand este vorba de arta si mai ales de literatura. Fiindca, precum se stie, arta mizeaza pe personalitati si nu pe colectivitati aliniate. Anume aceasta o inteleg unii „generationisti” ferventi odata cu maturizarea-le.  De la un moment incolo, este tot mai evident ca autorii  ce erau considerati a face parte din aceeasi generatienu prea au in scrisul si viziunile lor note estetice pregnant-unificatoare. Pentru ca, inerent, diferentierile in pledoarii si manifestari stilistice, estetice vin si ca afirmare a disponibilitatilor sufletesti, spirituale, rationale individuale care reactioneaza diferit la contexte culturale, socio-politice. Apoi, sa nu uitam de predilectiile, disponibilitatile pentru studiu si „inmagazinare” de experienta profesionala, diferite de la un autor la altul, chiar daca ei au aceeasi varsta biologica de 30 sau 40 de ani. Si atunci apare vreun curajos, cum fusese la timpul sau Danilo Kiš, care spune ca-i detesta „pe cei care merg in haita cu generatia lor”. Insa astazi, la noi, se cam tempereaza, am eu impresia, tentativele de reabordare polemica a „drasticelor” rupturi sau doar diferente dintre 70-80-90-isti. Ba din contra, se incearca a trasa acolade intre generatii ce pareau ca ieri extrem de diferite. Astfel, revista „Paradigma” de la inceputul anului 2004 titreaza ca generic „programatic” al dezbaterilor: „Nichita Stanescu si generatia noua”, Marin Mincu, spre exemplu, opinand ca atitudinea negatoare a generatiei ’80 fata de autorul celor 11 elegii s-ar explica prin dorinta manifesta de a fi considerata unica generatie postbelica de creatie cu un statut estetic si axiologic autonom.                                                                                                                                                              
– Si, in ce va priveste, in contextul generatiilor unde va situati?                                                                                                        
– Nu stiu daca ma situez eu, cat, mai ales, sunt situat de altii. In ultima vreme, de mai multi exegeti, printre care Gheorghe Grigurcu sau Liviu Grasoiu, am fost trecut sub sigla optzecismului. Altii insa, mai atasati factorului generationist dupa criterii crono-biologice, ma pot trece cu acelasi (in)succes in catastiful ’70-istilor. Iar eu, intre ei aflandu-ma, gasii o explicatie de-a gata, la Victor Ivanovici, cand scria despre prietenul meu timisorean Lucian Alexiu: „Ca atare, se mai zice, literatii anilor ’70 nu ajung sa se aglutineze in vreun fel, ci apar in chip sandwich sau tampon intre celelalte doua grupari generationale. In ce ma priveste, prefer alta imagine: aceea a unor tineri intelectuali si artisti pe care faptul de a fi contemporani, de a avea o formatie si unele interese comune, ii predispune nu la gregarism, ci la individuatie; a unor „solitari solidari”, cautandu-si fiecare drumul propriu si privind totodata cu simpatie la cautarile celor de alaturi; si, mai presus de toate, a unei „generatii” a carei afirmare, nu mai putin brianta ca a altora, a stat tot timpul sub semnul discretiei”. Exact asta o cred eu si despre unii – e drept, putini – ’70-isti din Basarabia cu care, sincer vorbind, odata cu trecerea timpului si fixarea optiunilor individuale, nu mai formam  o generatie omogena, ci ramane doar dovada „generatiei biologice” si relativ psiho-culturale. Zic relativ psiho-culturale, deoarece si la acest capitol au survenit si, poate, mai au a surveni modelari si remodelari diferentiatoare de caracter, formatiune intelectuala si profesionala. Prin urmare, cu unii colegi am o solidaritate de destin civic, insa nu si una literara, optiunile noastre estetice fiind prea diferite. Putem fi amici si buni camarazi in viata, dar nu fara a constientiza ca, in campul literaturii, intre noi exista ponoare adanci si abrupte.                          

 – Si totusi, in istoria literaturii a lui Mihai Cimpoi sunteti trecut la „generatia ochiului al treilea”.                                    
 
 – In orice istorie exista inexactitati, subiectivisme... In ce ma priveste, eu cred, – si nu numai ca am declarat-o, ci consider ca am confirmat-o de mai multe ori, – ca fac parte din generatia iluziei necesare. La urma urmelor, fiece generatie e cea a unei iluzii necesare, din care se compune visul, nelinistit si frumos, al literaturii, al lumii.                               

– Din cate am reusit sa observ, in poezie, dar si in diverse eseuri, folositi mai totdeauna notiunea de iluzie si mai niciodata sau extrem de rar pe cea de speranta. Aveti o explicatie?

– Nu, nu e o discriminare a uneia din cele doua notiuni... motrice ale destinului uman. Ba as crede ca am fost atent la propriile mele sperante, ca si iluzii si pot spune ca – spre bine sau spre mai putin bine, ca sa nu zic spre rau, – cu anii, se schimba pana si stilul, si stilistica sperantelor. Speri alcumva decat in junete. Apoi, probabil exista si un fel de sperante... platonice – in van, adica, si altele – ca plan de actiune, ca proiect si impuls de start. Insa nu poti ajunge un maestru al sperantelor, ele fiind mereu evanescente, imprevizibile ca mesaj si obligatoriu incerte. Din sperante nu poti face ceremonii si, deci, nu poti fi maestrul lor. Astfel ca eu prefer sa operez mai mult cu iluziile care sunt „mai oneste”: nu promit prea multe. Sunt mai austere, „mai barbatesti” decat sperantele „feminine”. Dar  una din concluziile mai multor Stani Patiti ar fi sa nu te lasi furat de himere, de aparente si sa nu te livrezi sperantelor-stereotip care, de regula, sunt inselatoare. In special, cei care ajung in a treia parte a vietii, ca santier al deziluziilor, ca spatiu al rutinei si... ruinei de sine... Sa fim lucizi si sa ne imbarbatam, nu?

– Acum cam un deceniu, Vasile Garnet opina ca, in pofida vremurilor grele pe care le traversam, va incumetati sa scrieti intr-un ritm de individiat, fiind, poate, cel mai fecund autor basarabean. Intre timp, ati editat mai multe carti de poezie, eseistica, interviuri, traduceri, antologii de autor, semn ca nu va dezmintiti. Si as indrazni sa va intreb de proiecte, de asa-zisele planuri de viitor.                                                                                          
– Rar cine poate lua viata asa cum se nimereste, fara a o „arma” cu diverse planuri, sperante, iluzii s.a. Pornind de aici, cineva spunea subtil-ironic –, dar poate si dramatic –, ca daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa izbucneasca in ras, povesteste despre planurile tale.           Nici eu nu voi dezvalui planuri „concrete”, putand doar presupune ca, dupa probele pe care le am in sertare si computer, as fi omul partii secunde a vietii, in prima parte a ei existand mai multe impedimente de tot soiul care ma tineau la distanta de caile pe care as fi vrut sa le incerc, sa le tatonez. Iar aceasta parte a doua a destinului poate ca e in consens cu animatul „joc secund, mai pur” barbilian. Mai pur si mai fecund, indraznesc sa sper. Apoi, mai curand instinctiv decat constientizat/asumat, simt ca scriu cu un sentiment al urgentei, parca pentru a-mi razbuna sincopele si neasezarile debutantului si tanarului scriitor care am fost, supus, ca si colegii mei de bine, privatiunilor, amanarilor, suspiciunii cenzurii, neincrederii maharilor cu ideologia si propaganda. Este, cred, indreptatitul sentiment al recuperarilor necesare. Dar poate ca in genere viata multor artisti, in consecutivitatea si eficacitatea ei, e o apodoza, adica o logica parte a doua a unei perioade conditionale – zice filozofia –, care contine consecintele primei parti. Prima parte fiind deja traitul, trecutul, muncitul, ganditul, scrisul. Iar in partea a doua toate acestea sunt abordate la un nivel mai complex, mai... profesionist-existential-artisticeste. Si daca in tinerete scriitorul are un temperament de creatie mai navalnic, cu inaintarea in varsta, spre adanca... maturitate acest temperament trece in densitate de caracter, in stare de cumpanire, de negraba si, poate, ceva mai multa temeinicie.                       

– Dupa perseverenta de care dati dovada in urmarirea scopurilor dvs. de profesionist al scrisului ar fi de presupus ca sunteti un sciitor volitiv.                                                                                                  
– Vointa creatoare a omului grecii vechimilor nu o numeau alfel decat vointa poetica. Deci, poezia face casa buna cu vointa. Prin perseverenta, vointa de a nu abondona, de a nu renunta; prin vointa de creatie, as zice, ti se pot intampla provocarile si revelatiile intuitive ale unor linii ideatice, ale unor „stari stilistice” chiar, drept componente ale predestinatiei, dar si predispozitiei intru creatie. Sa ne amintim ca George Calinescu era de parerea ca in arta vointa e o varietate a spontaneitatii. Sau, poate, zic eu, nu o data, vointa apare si se manifesta (solicitata fiind!) in urma unor prime imbolduri de spontaneitate artistica, de unde si presupunerea ca numai cu inspiratia nu faci totul: mai e nevoie de vointa, perseverenta. Vointa – totdeauna benefica, probabil – ca o ratiune aservita siesi. Vointa de a-ti folosi... vointa, pentru a te supune, prin ea, insasi ei, tie insuti.                    

– Odata ce ne apropiem de finalul dialogului, gasesc potrivit sa amintesc ca dvs. sunteti un reputat autor de inteviuri cu zeci si zeci de personalitati...                                  
– Chiar foarte constient si programatic am tinut sa discut cu cat mai multe personalitati care, dupa intemeiata opinie a lui Goethe, sunt bunul cel mai de pret al acestui pamant.

– Ati publicat deja cateva volume de dialoguri – Raspus si raspundere; Spunerea de sine; Prezenta celuilalt; Micsorarea distantei. In ce context al propriei creatii le plasati?

– Da, mi s-a intamplat sa public patru asemenea carti, iar a cincea, poate cea mai interesanta, asteapta in sertar momentul propice care, fireste, ar insemna disponibilitatea vreunui editor s-o puna in circuit. In ce ptiveste contextul... Ei bine, nu-mi trebuie prea mult curaj pentru a constientiza ca volumele de interviuri sunt lucrari de planul doi in ceea ce am realizat in aria scrisului. Dar aceasta nu inseamna ca nu tin la ele. Si le raman recunoscator celor care au suportat tirurile interogatiilor mele, pentru ca le-am pus in fata chestionare deloc distractive. Ei sunt coautori cu drepturi depline. Ceea ce reiese si din opinia lui Geo Bogza: atunci cand a fost intrebat ce duce lumea inainte, interogatia sau raspunsul, maestrul spuse: „Si una si alta, ca pedalele bicicletei”.

– Odata ce ati vorbit de un plan doi al creatiei, unde ati plasat interviurile, v-as ruga sa precizati care credeti ca ar fi totusi valoare lor.

– Un interviu e un document de constiinta a celui care l-a acordat. Dar si un document al memoriei culturii unui neam. Nu cred ca ar fi totusi prea putin, ca valoare.

–  Care ar fi gandurile de final al acestui dialog, pentru care tin sa va multumesc?                                                                      

– Probabil, tangential, as fi un cehovian care refuza subterfugiul oricaror concluzii. Viata si creatia sunt fenomene si stari mereu deschise, in devenire. Sau asa ar trebui sa fie, in intelegerea noastra. Si, pentru a nu ma plange cumva de cutare si cutare neasezare in destin sau societate, indraznesc sa cred ca, pana la aceasta etapa, am fost cat de cat coerent in optiuni si evolutie, incat nu am avut motive sa o dau in discursuri palinodice, spre a retracta ceva ce mi s-ar fi parut candva esential, spre a-mi anunta modificari radicale de opinii literare, de viziune. Cu toate ca, chiar in momentele in care te simti deja bine asezat in profesia de scriitor, nesiguranta, imprevizibilul te incearca aproape ca la vremea debutului tau, pentru ca nu stii ce si cum vei scrie – daca vei mai scrie! – maine. Ba se intampla ca, nu o singura data, la varsta maturitatii devii fata de tine un adevarat samoed, nemultumit de ceea ce faci.                                                                                                      
                    Interlocutor:          
                                                  Silviu BACAUANU-NEAMT,
                                             iunie 2004