A OPTA ZI
„De ce scrieti?” – daca se intmpla sa le fie adresata (si) aceasta intrebare, insasi scriitorii isi dau seama cu oarecare nedumerire ca, pana la acel moment, (majoritatea dintre ei) nu-si pusese nicicand respectiva problema. I-ar daca unii si-au pus-o totusi, cei mai multi n-au gasit un raspuns care sa-i multumeasca intru totul. (Inclusiv Georges Bataille care spunea: „Scriu pentru a nu fi nebun”.) Sa nu puneti in contul arogantei, orgoliului exagerat sau, pana la urma, in cel al simplei impertinente oarecum ateiste parerea celui ce crede ca interogatia din capul prezentului text este afina sacramentalei Intrebari a intrebarilor: „De ce a fost creata lumea?” Indicat este ca indezirabilul cont sa ramana nedeschis fie si din respectul pentru marii cugetatori, printre care si Nikolai Berdiaev, ce considera(u) ca omul trebuie sa-si inteleaga creativitatea (citez din Andrei Plesu) „ca pe o teurgie, ca pe o fapta in care lucrarea lui se intrepatrunde cu lucrarea lui Dumnezeu. Omul nu imita, prin creatie, lumea creata, ci o amplifica. De asemenea, el nu-l imita pe Creator, ci se face prezent, participand la demiurgia lui”. Prin urmare, si raspunsul la intrebarea „De ce scrieti?” se contine, implicit, in teza sus-citata. Unde mai punem ca amintitul cont al eventualei arogante n-ar putea fi pus pe rol si din motivul ca filosofii (Fichte, Schelling, acelasi Berdiaev) n-au gasit absolutul atotjustificator in Dumnezeu, ci in libertate, aceasta, Libertatea (de aici incolo, merita sa fie scrisa cu Majuscula!), fiind supradumnezeiasca, din ea nascandu-se, ulterior, (si) Creatorul (deja nu AtoateCreatorul, pentru ca Libertatea s-a creat pe sine!!). Asadar, referentiala ar fi eleutherologia ce defineste anume doctrina Libertatii de la care a purces Totul si nu deologia sau ontologia. Astfel ca la intrebarea „De ce scrii?” n-ar fi deloc arogant-ne-concordant sa raspunzi: „Pentru ca scrisul ma pune, trancendental, in relatie cu Libertatea, imi da spor de libertate, el insusi zamislindu-se din libertate si in numele libertatii”. Creatia implica Libertatea care creeaza; Libertatea creatoare.
Ce-ar mai fi de spus? Poate doar sa-ti confirmi acordul cu teza concluziva, extrasa – simbiotic/sintetic – din binomul intrinsecei compatibilitati (congenitale!) Libertate-Dumnezeu conform careia – scrie Andrei Plesu – „Creativitatea (deci si scrisul, n.m.) e un mod de a astepta ofensiv sfarsitul veacurilor, un mod de a intampina contributiv mila lui Dumnezeu”. (Si nu e deloc putin, ci poate ca, intr-adevar, e chiar Totul, cand se face referinta la sansa mantuirii prin creatie...)
Posibil, acestea si altele similare, tin de ordinul concluziilor ce ni s-au revelat cam tardiv, zic, indraznind sa pornesc chiar de la exemplul propriei mele experiente de viata-literatura pe care il voi invoca de asemenea cu, sper, suficienta consideratie pentru cuviinta, in raspar cu suparatoarea aroganta si laudarosenie. Vorba e ca, in 1983, am editat volumul de poeme Sambata spre duminica pe care, la Editura „Literatura artistica” din Chisinau, unii responsabili il citisera inca prin 1978. Poemul ce dadea titlul cartii se incheie cu versurile: „noaptea spre duminica traind-o/ ca pe a opta zi/ din saptamana”. Ei bine (care, in contextul ce urmeaza e, de fapt, un „Ei rau!”), pe atunci opera lui Nikolai Berdiaev era interzisa atat in URSS, cat si in Romania, iar dnul Andrei Plesu, cam de seama mea fiind (doar cu 5 luni mai in varsta), nu citise nici el cartile filozofului rus care, de altfel, nici nu fusesera inca traduse in romaneste, autorul trecand drept (stramb!) inamic al lagarului socialist. Iata de ce, post-factum (post-... postind! doua decenii), va solicit de aliati intru lamurirea acestei „a opta zi din saptamana”, pentru inceput citand din cartea lui Andrei Plesu Limba pasarilor (1994), mai exact – din eseul Nikolai Berdiaev: „Un liber cugetator credincios: „Pentru a se mentine in proximitatea lui Dumnezeu, omul trebuie sa-si realizeze cu extrema intensitate teantropia [...] Arta omeneasca e un act ontologic: adauga fiintei lumii fiinta noua si celor sapte zile ale Facerii o perpetua zi a opta. A fi om, in chip deplin, e a trai in extazul celei de-a opta zile, care deschide mereu ciclul primordial pe care Dumnezeu l-a pecetluit cu odihna Sa”. Adica, extins-temporal, si in a opta zi e prezenta starea de gratie – a creativitatii – in manifestarea libertatii care in atare mod se face sesizabila siesi. Este Libertatea in miscare, in prefacere, in misterioasa alchimie, in oarecare proces de derulare ce nu se poate solda decat cu creativitatea drept unica ei motivatie si dovada. Poate ca anume in ziua a opta (si in ceasul al doisprezecelea) li s-a luminat unor cugetatori gandul ca, dat fiind ca Dumnezeu e Creatorul, odata ce omul a fost plasmuit dupa chipul si asemanarea Lui, pamanteanul va realiza un tot mai inalt grad de similitudine cu Divinitatea, cu cat va fi mai creator. De unde si teza lui N. Berdiaev: „Dumnezeu asteapta actul creator al omului ca pe un raspuns la propriul sau act creator”. Cu necesara subtilitate, anume aici se poate afla si solutia problemei: „De ce scrieti?” „Pentru ca sa vin si eu cu umilul, nevrednicul raspuns pe care trebuie sa i-l dau Lui Dumnezeu care, prin mila Sa, imi ofera bucuria de a trai, de a simti, de a reflecta si de a scrie; imi ofera farmecul si incantarea originara (cum zicea acelasi coleg Andrei Plesu) a ideilor si verbelor pe care le vehiculeaza, le transmit, toate acestea alchimizand in simbioza unei eterne puberitati cu alcatuirile lumii; imi ofera, in clipe alese, tresarirea resorturilor unui elan primordial, spontaneitatea dezvaluirii ideii pe care, acum un moment, n-o banuiam ca as „detine-o” in misterele firii mele – de ce n-ar fi aceasta una din plauzibilele si cuviincioasele marturisiri intru indreptatirea predestinatului dat ce te tine conectat la energia si sensul Libetratii?
Cam asta ar fi... Plus, probabil, datoria de a face o succinta precizare: in entimema prezentei cosmograme am inclus si cateva versuri personale, apriori convins ca, in raport cu opera sa, autorul nu ca n-ar putea fi (si) un exeget – fie si unul foarte subiectiv sau chiar partinitor, – ci din motivul ca, de cand lumea, nu se obisnuieste a purta asa ceva printre scriitori. Astfel ca, atunci cand faci referinta la propriul tau scris, e bine sa pastrezi cuvenita cuviinta si distanta a unui, doar, temperat si bine crescut lamuritor ce da anumite informatii, pe care le crede utile cititorului, si nicidecum nu se deda aprecierilor axiologice.
12.XII.2003
ROABA CU SEMNE
Dali – suprarealist?
De unde! – el nu fu (fou – in franceza) decat un curat supra(i)realist, in special in ceea/cele ce plasmui in secunda jumatate a primei jumatati a (ce abundenta de a-a-a-a!) secolului trecut, timp socio-istorico-universal care ar fi putut avea de simbol – cel putin pentru firile artistice – cisterna de petrol dotata cu clape, intr-o sub-forma de pian cu coada (intre vine) din care se inalta (ca si astazi, de altfel) incineratul chiparos al pustiului recent sau – inca – viitor spre care se indreapta Insusi Dumnezeu – deja nu cu talpile, ci cu cauciucurile bicicletei plutind/mergand peste apele impetrolate catastrofal din punct de vedere (Umberto) Ecologic. Logic chibzuind si supra(i)realist scriind (aceasta fu & fou, cred, si metoda lui Dali in pictura – de la logica la orice altceva decat logica) apele au invadat pana si cadranele orologiilor, curgatoare – aiurea! – si ele; in cel mai bun caz, sunt niste cadrane-aluat-de-turta ale ceasornicelor deformate precum lavasul – painea mic-asiatica.
Apropo de piane: pe claviatura unuia din ele – sase scafarlii d-ale lui Lenin (si carnavalului), aliniate/alienate in descrestere, ca sirul indian; un Lenin lumanarind (adica, palpaind licuriceste) pe clapele picturii lui Salvator Dali(nai Vostok)* in preajma pustieticei umbre a unui leu din taramurile unde oameni-giruete sunt prinsi (insfacati?) pana la genunchi in rontaitul nisipului salbatic, in vecinatatea "superioara" a unui Pegas care, in inertia zborului, trece printr-un piramidal chiparos tombal ce dez-aripeaza inconstient-criminal cabalina inspiratiei (in izvorul careia uneori intamplandu-se ca muzele pur si simplu sa-si spele picioarele...). Cam tot pe acolo – o cheie de fier (fonta?) de cca 10-15 metri lungime, 1 (una) tona – probabil – greutate, cheie abandonata la hotarnicirile dintre aninosul desert al pamantului si aburosul pustiu al cerului. Pe acea/aceasta "fasie neutra" haladuieste fara vreun scop anume un cal alb dublu incocosat cu cranii, gavanele acestora tradand anume lipsa de orizont dintre pustiu si steiurile-prolog ale (al) unor eventuali munti spre care ar mai putea trage Noe. Anume ca presupun aceasta tenta biblica a supra(i)realismului, dat fiind ca, explicit, parabolele Genezei transpar in mai multe fantezii salvadordaliene, inclusiv intr-un autoportret in care despuiatul zugrav hispanic poarta in loc de frunza adamica o cochilie.
De fapt, majoritatea portretelor, inclusiv a celor prefixate cu "auto" (insa fara a fi, totusi... motorizate...), isi deconspira lesne noima, mai ales in cazul (cazurile!) Galai-sotie-slavona care pare a fi cel mai realist personagiu dali(nai vostokian), aflat mereu oarecum dincolo de... Karakum; dincolo de inruinarile supra(i)realitatii. Ba chiar simpatice sunt unele portrete ale persoanelor/personalitatilor concrete. Sa zicem, cel in toga vag, sters portocalie al lui (An)Dante Alighieri.
Altceva e cu legendarii, cum ar fi, spre exemplu, feminizatul Tristan, intraripat anemic, neputincios, cu prizarire de tul valurat peste brate, dar – atentie mare! – spre deosebire de Hermes cel aripat la glezne, protagonistul in cauza (mai) e dotat cu aripi la tample (zborul gandurilor sau al creierilor?!). Insa daca Tristan e... izoldizat-(reiese)-feminizat, celebra Statuie a Libertatii franco-yankee e de-a dreptul de-feminizata, pe tot mai subrezitul ei soclu re-tronand-retro-grad barbatul.
Din cele constatate pana aici, e de inteles (si) ca in ceea ce a creat Dali e destul de multa parafrazare (in pictura, poate – para-tusare), una din aceste parafrazari/paratusari fiind cea cu stupid inmustacita mutra a lui Hitler (fragment de fotografie ferfenitata; asa ceva) ajunsa/rapusa in blidul donquijotesc (talgerul pe care-l purta pe cap ciudatul cavaler) al istoriei; Blidul Celei care este magistra vitae (tablou din 1939, providential! – intuia el ce intuia pictorul, si anume – ca hraparetul cancelar va fi eminamente "papat"; si cand te gandesti ca Adolf abandonase o pasnica si onorabila cariera de pictor...)
Fireste, nici de "nefiresc" nu se poate face abstractie – cadavrul cu scheletul in geometrie de sertare si sertarase ce ar contine – sa presupunem – de ce nu? – dosarele Mariei Sale Moartea pastorind, eventual in integrum, cele sase miliarde de post-intrupari (totalitatea populatiei pamantene) fiind cea mai ingrozitoare Aratare Supra(i)realista, dandu-si siesi lugubre spectacole cu protagoniste decapitate ce-si plutesc burta in nori, cu eroi care isi sprijina in bident (prin analogie cu: trident, ori, altfel spus, – un fel de tapoi) capatana alungita ca un inceput de aerostat ce functioneaza in aerele ce si le dadeau cei care se credeau atotputernici si nemuritori, intr-un decor cu colonade falusate, dar si fese multiinfalusate – pana si Wilhelm Tell (presupunerea mea) e fante cu trei fese (presupunerea "aritmetica" a lui Dali)...
Iar ca epilog fatalisim pictura lui Dali si oricare scrieri despre ea ar putea avea ceea ce sugereaza una din panzele ce reprezinta o cascada de semne grafice, candva – vede-se – emblematice, pana la urma insa ca si cum rasturnate, daca nu din caroseria urieseasca a unei autobasculante, cu certitudine din cosul unei simple roabe de miner sau de celebru personaj homerian care face cat de cat ordine in niste anapoda-faimoase grajduri... Pentru ca supra(i)realismul elibereaza, curata, limpezeste... Cel putin in cazul lui Dali. Si in intelegerea sub-(sau: sus)-semnatului – modest zilier la roaba ce s-a dovedit a tainui si ea o suportabila – as vrea sa cred – cascada de semne grafice, alias – text; roaba pe care, iata, am "rasturnat-o" in prapastia calculatorului fara a calcula nimic in mod special – conform principiului fondator al scrisului supra(i)realist.
________
Dalinai Vostok (rus.) – Extremul Orient.
INTERIORUL COSMIC SI INSPIRATIA
Inca din junetile mele campestro-chisinauiene, printre lucrurile... pur-abstracte, printre ideile, s-ar putea spune, pe care nu ca doar le remarcasem, ci pe care chiar le admirasem, usor gelos pe cei carora le apartinea intaietatea in revelarea si „definirea” ingenioaselor trauvaiiles-uri (gaselnite), fusese si sintagma despre interiorul cosmic al firii, constiintei, subconstientului si poate chiar a transconstiintei omului, simplului inivid ce e cu mult mai mult, fabulos mai mult in inglobarea abstractiunilor sufletului, spiritului, inteligentei, decat in ceea ce presupune infatisarea si cuprinderea sa biologica. E acolo, in misteriosul a c o l o, un domeniu al intimitatii in care nu se prea poate infiltra un spirit de sistem si generalizare definitorie, astfel ca foarte incerte si sumare sunt rezultatele tuturor celor care incearca a se conduce – in explorarea acelui/acestui cosmos– de oarecare reguli ale psihologiei aplicate. Emblematic vorbind, cam in atare nebuloasa ideatica se manifesta expresia universului uman, monadic tainuit in fiecare din noi si, se zice, nicicand definitiv intrupat in istorie. De unde si unul din preceptele filosofiei lui Max Scheler conform caruia omul este unica fiinta care poate fi in sine, gratie acestui fapt putandu-se situa deasupra lumii si a lui insusi. Si poate ca (in comparatie cu constiinta cu care, parca, nu are raporturi de filiatie, devenire si infatisare, in „depistarea” si „anuntarea” acelui interior cosmic*) anume intuitia poate fi considerata ca supraexistenta/altfelexistenta acolo, in mai vastele – decat ale luciditatii – spatii de univers al firii umane.
Cu anii, cu gandurile, cu experienta, cu indoielile, cu oarecum „salvatoarea” sinestezie ideatica ajunsesem a-mi spune/presupune ca, posibil, exista oarecare afinitate intre intuitie si inspiratie, cel putin in ce priveste misteriozitatea declansarii si actiunii lor. Sau poate ca chiar ceea ce se numeste (adecvat, inadecvat?) inspiratie (un Premiu Nobel pentru definitiva definire a acestei notiuni atat de proteice!) nu e decat instantaneea si fulguranta declansare a insasi intuitiei revelatoare de sens, subiect, idee, metafora s.c.l. Astfel ca in difuza facticitate psihica egologica, sa zic asa, inspiratia o vedeam/o vad de asemenea intrinseca interiorului cosmic care, cu toate ale sale, nu admite fata de sine un act plenar de comprehensiune. In linia acestor rationamente deloc incurajatoare, doar un singur lucru pare a fi indiscutabil si anume ca, in cazul fiecarui individ-artist in parte, inspiratia sau doar efuziunea, entuziasmul de creatie se manifesta diferit, in mod particular, irepetabil. Generalitatea ar tine doar de elanul vital, unul din conceptele filosofiei bergsoniene prin care se intelege esenta vietii ca energie ce implica o „evolutie creatoare”, o perpetua plasmuire/elaborare a ceva nou. Deci, elanul vital ar constitui fondul intim si dinamic al lucrurilor, dar si al fiintei umane. Iar inspiratia, in imprevizibila si tumultoasa-i declansare, cu nimic altceva mai adecvat nu poate fi asociata/asemanata decat elanului ca una din energiile de baza ce bantuie benefic cosmosul (nostru) interior care presupune si functionalitatea ansamblului dinamic impuls-spirit; spirit impulsionat de „inspiratie” sau stimulat prin intentionalitate ca si cum programata, volitiva. Iar tentatia dorintei de „colaborare” (lucida) intru programare mentine intr-o perpetua actualitate psiho-teoretica intrebarea daca, in cazul fenomenului numit inspiratie, s-ar putea vorbi totusi despre o manifestare psihica explicita, constanta in datele ei esentiale. Altfel spus, datele relativ imuabile, recognoscibile de la individ la individ, necesare pentru a defini un proces general, al inspiratiunii „tuturora”, nu doar unul al inspiratiei strict personale, „de unica folosinta”. In baza propriilor analize (aproximari?...) psihice, unii chiar s-au ambitionat sa creda ca ar putea cunoaste/presupune manifestari, cel putin cvasiidentice, in constiinta altora; sa presupuna, asadar, ca un artist ar fi in stare sa perceapa modul de gandire creativa a colegilor sai. Fernando Pessoa, spre exemplu, marturisea ca in clipele de inalta concentrare psih-onirica ajungea a fi „cineva care ar vedea trecand pe strada multi oameni si totodata ar simti pe dinauntru sufletul tuturor”, intr-o unitate de impresie. Altfel spus, de parca interiorul cosmic, al indivizilor, luati in parte, dar care formeaza o multime, s-ar manifesta in pluralitatea interioarelor cosmice impreunate in unul imens, in „sufletul tuturor”. Evident ca observatiile introspective ale lui Pessoa, ca si cele ale confratilor sai din diverse epoci, tin de dorinta fireasca de a rupe tacerea asupra „psihismului nemarturisit al unei umanitati care s-a dezvatat sa-si mai adulmece umbra” (Andrei Plesu). Prin urmare, asemeni individului singular, si umanitatea in generalitatea sa tipologica re-devine curioasa... de sine; curioasa (si) fata de unele fenomenologii care acolo, in interiorul cosmic, duc la declansarea imprevizibila a anumitor procese psihice enigmatice, greu de „localizat”, contemplat, fixat, supravegheat (monitorizat!) etc. Unul din ele este, bineinteles, si ceea ce a fost numit inspiratie care, ca si problemele naturii si functiei emotiei in general, drept mod ( sau... metoda?) de manifestare a vietii psihice, nu si-a gasit si greu de spus daca isi va gasi o clarificare unanim acceptata. (Unde mai punem ca este aproape imposibil sa surprinzi si sa redai in cuvinte procesele de constiinta, mentale si senzitive, care te coplesesc, te domina, te orienteaza sau... dezorienteaza atunci cand esti – hai sa zicem – inspirat...) Intreaga „factologie” (sau doar... „filologie”!) inregistrata in opiniile atator artisti sau adepti ai freudismului este foarte diversa, deseori subminata de contradictii si excluderi mutuale categorice, deconcertante. La urma urmelor, precum bucuria sau tristetea, inspiratia (ca si... cosmosul interior!) este „o senzatie” pur personala, imposibil de a fi definita si, deci, verificata de alti indivizi (inclusiv, de cinul cel de taina al politiei secrete...), fie acestia colegi-artisti sau psihologi (sau... magicieni!). De unde sa stie ce si cum psihologul sau cinul cel de taina din tagma realistilor in civil (sa stie cand se va intampla „actul tradarii”, nu?!), daca improbabilul si accidentalul nu-i permite nici barem insusi artistului in actus sa presupuna ce poem i se va releva peste o ora, ce nuvela il va ispiti peste o luna; in general nu stie daca va mai scrie ori ba peste, colea, un an de zile, pentru ca orice artist (de la Valéry cetire) vietuieste „in intimitatea arbitrarului sau si in asteptarea necesitatii sale” (asijderi, si a... inspiratiunii sale...), necesitate pe care „o cere in orice clipa; si o obtine in circumstantele cele mai nesemnificative”. Aceasta stare de necesitate sau permanenta dorinta de a crea ceva anume ce ar fi imposibil sa i se intample oricand, la propie comanda, este de fapt dorinta efectului „care va produce in el ceea ce se poate naste din el” si poate care anume va stimula si, deci, „va produce, insasi... inspiratia”, ca fenomen misterios asupra caruia nu se arata multi temerari dornici de a pune problema definirii si explicarii ei „stiintifice”, pas de la care-i opreste constientizarea si acceptarea originalitatii, particularitatii, unicitatii unui sau altui artist care porneste anume de la perceptii si atitudini intrinseci firii sale native, sustinut/impulsionat de capacitati psiho-motorii irepetabile care si genereaza modalitatile inimitabile de operare combinatorie a constiintei si inteligentei. In ce priveste anumiti artisti, dansii recunosc ca nici nu indraznesc a se autoanaliza din teama de a nu-si „zburataci” insasi clipa de gratie si farmecul indecibil al creatiei propriu-zise.
Insa tentativele de teoretizare, mai mult sau (de regula...) mai putin... inspirate, n-au lipsit si nu lipsesc. De pilda, Magda Arnold identificase circa 30 de teorii, grupate in 9 categorii, referitoare la emotie in ansamblu. Astfel ca si in cazul inspiratiei, care tine de emotie (ca suflu din/in interiorul cosmic), s-ar putea incerca ideatii explicative conforme cu teoriile neourofiziologice** sau instinctuale, motivationale sau degajarilor de psihoenergii, existentialiste (la nivel biologic) sau cognitive etc., pentru a demonstra, sau doar a se incerca demonstratia ca inspiratia nu este ceva accidental, intamplator sau subliminal, ci e un mod de manifestare a spiritului uman, in special al celui artistic. Un mod de manifestare prin revelatie (in privinta careia, insa, de asemenea nici o explicatie nu este suficient de... relevanta). Desigur, nu totul, absolut totul tine de accidental, imprevizibil si chiar interior-vizibil, pentru ca in procesul de creatie – in partea sa ce e, concomitent, si cunoastere judicativa (apreciativa) –, supus de autor autosupravegherii, autoanalizei, se poate totusi observa, identifica, intelege anumite lucruri. Numai ca, in egala (si obscura) masura, raman nedeterminati multi factori, scapa atentiei si sensibilitatii supraveghetoare destule nuante referitoare la elementele psiho-motorii, mnemotehnice, la modul de tatonare si provocare ideatica, senzoriala si de simbioza creatoare, a altor si tot altor constituienti, a discretului, enigmaticului proces de creatie, de microgeneza mereu si altfel reluata acolo, in interiorul cosmic uman (care, probabil, nu e deloc mai restrans decat universul, cosmosul ca atare, fapt constientizat si de Paul Valéry atunci cand scria ca eternele probleme ale frumusetii, idealului, poeziei etc., fiind mereu reluate, analizate pe nou, trec iarasi prin infinit; pornind de la considerentul ca propriul tau interior cosmic se intrepatrunde cu Cosmosul Lumilor, indraznesti si tu – cu orgoliul bine temperat – a-ti elucida si a trai cu luciditate propriul sentiment de participant la impulsul si sensul creator, „intr-o intentie prezenta chiar in inima universului”, cum spunea Louis Lavelle, „cu care constiinta este acordata, care nu inceteaza sa o solicite si careia nu inceteaza sa-i raspunda”.
Psihologul Leonard Gavriliu considera ca una din insurmontabilele deficiente ale analizelor de genul celor abordate in prezentul eseu este si „personificarea conceptelor cu care se opereaza, caz in care, mai ales la autorii cu har literar, diferitele procese si diferitii factori psihici devin personaje care pun la bataie o intreaga recuzita caracterologica [...], trezindu-i cititorului un soi de emotii estetice [...] Castiga arta literara, dar pierde stiinta”, conchidea savantul cu care, in acest punct – castiga arta, dar pierde stiinta – nu cad de acord. Cine ar putea proba ca slabiciunile stiintei referitoare la nelamurirea fenomenologiilor specifice interiorului cosmic pornesc, nici mai mult nici mai putin, de la artistii care, gratie inspiratiei, si-au creat operele? Din contra: unde castiga arta literara, are de castigat si stiinta. Numai ca nu de multe ori savantul traieste (in domeniul sau de cercetare, bineinteles) starile de revelatie care-i sunt date artistului. E drept ca, in atare momente, artistul sporeste taina lumii, vorba lui Lucian Blaga, in vreme ce omul de stiinta ar dori, fireste, ca, prin revelatie, sa dezlege enigme, sa simplifice, sa ordoneze, sa schematizeze chiar. De parca dansul ar avea nevoie de un fel de inspiratie... stiintifica, ce ar merge oarecum contra unei... inspiratii artistice, pentru a o disocia pe aceasta in componentele-i psihologice; pentru a vedea ce-i „inauntru” ei, cum se declanseaza, cum actioneaza ea... Bineinteles (si trist inteles), esecul savantului e asigurat, deoarece inspiratia e o stare ce tine mai mult, sau poate ca exclusiv, de fascinatie si nu de posibila contemplatie asupra propriei sale fenomenologii in actus, in proces de declansare si afirmare ca travaliu ce elaboreaza si semnifica (botezul prin... semnificare). Mai curand, inspiratia e o stare de... fantasmagorie a spiritului, o imprevizibila... aurora boreala in cosmosul interior al firii umane. De unde si opinia (deloc in recul, pare-se) ca opera de arta, semnificatia ei ideatica si estetica ar reprezenta (cam) o cosimilitudine a hazardului, a uneia din infinitul numar de posibile istorii ale norocului, ale jocului de destin (artistic). Iar ca reactie (sa admitem, intrucatva ofensiva) la acest mod de a enigmatiza sau de a mentine enigma (sau poate confuzia), apare tendinta de „desacralizare” sau chiar de excludere a inspiratiei sau a acelui ceva pe care lumea s-a obisnuit (sau deja s-a resemnat?) a-l numi prin respectiva notiune nu tocmai... inspirata. Curios lucru ca printre cei care, la sfarsitul secolului XIX si la inceputul secolului XX, s-au declarat neincrezatori in mitul inspiratiei (divinus influxibus ex alto) au fost destul de multi autori francezi, printre ei – Baudelaire, Valéry, Mallarmé, care optau pentru altisima inteligenta elaboratoare de arta. Apoi, in aceasta linie, dansii au avut „discipoli”, precum Jean Cocteau, din marturisirile caruia face sa reproducem un pasaj-doua: „Adeseori publicul isi formeaza o idee falsa in ceea ce priveste inspiratia, care devine aproape o notiune religioasa. Dumnezeule! Eu unul nu cred ca inspiratia cade din cer! Este mai degraba rezultatul unei profunde indolente si a incapacitatii noastre de a pune la treaba anumite forte noi. Aceste forte lucreaza adanc in noi, sprijinite de elementele vietii cotidiene, de scene si patimi si atunci cand ne apasa si ne obliga sa cucerim acea stare de somnolenta in care ne complacem asemeni unor invalizi ce incearca sa prelungeasca visul si se tem sa revina in contact cu realitatea [...] Pentru a nu lucra, artistul este somnoros si impiedica prin mii de tertipuri iesirea la lumina zilei a activitatii nocturne.
In acest moment constientul preia conducerea si se impune gasirea mijloacelor care sa permita ca acea creatie neformata inca sa capete o forma, sa devina vizibila celorlalti.
Sa scrii, sa cuceresti cerneala si hartia, sa acumulezi litere si paragrafe, sa le imparti cu virgula si punctul este cu totul altceva decat sa porti cu tine umbra unei piese sau unui roman”.
Asadar, in conformitate cu imperioasa necesitate a iesirii din lene, somnolenta, care ar fi antidotul? De la sine inteles, (inevitabilul... revers!): accelerarea, viteza, intr-un cuvant, miscarea! Acestea, se stie, pot fi obtinute pe cale sportiva sau, ma rog, tehnica. De aceea, se pare, frecvent-citatul Paul Valéry, in discursul despre poezie (care ar trebui sa fie numai spirit, nu?), cu buna stiinta prinde a utiliza termeni tehnici ce largesc esentialmente posibilitatile jocului de idei. De pilda, la un moment dat, vorbeste de arta poeziei care ar fi o ciudata industrie(!) (subl. mea, L.B.), ca si cum scotand zeiasca, suava, mirabila stare de gratie-inspiratie poetica in afara conditiilor sale „naturale”, intirnseci, de suflu divin, de spontaneitate si elan spiritual, admitand absolut firesc si travaliul constientizat, programat, asumat adica, de stimulare pe cale volitiva a facultatilor de generare artistica. E ceva ce merge in prelungirea maeuticii (mosirii) socratice in care se regasea si interventia „stimulatoare” a autorului asupra propriilor energii de creator. Prin urmare, daca in cazul poeziei am folosit si notiunea industrie (e drept, ciudata), nu mai are rost sa fim reticenti in utilizarea (usor descalificantului, se credea...) termen de artifex. Poetica moderna a trecut peste superstitii si obsesii de puritani ai discursului prozodic, dar si al celui teoretic, parca discret camuflat-specializat, asupra poeziei. Insusi Valéry se arata un adevarat maestru in imbinarea puritanismului de altadata cu tehnicismele sugerate de modificarile de discurs, la nivel ideatic, dar si de limbaj, din timpurile moderne, spre finalul conferintei despre Predarea poeticii la Collège de France vorbind atat de... natural despre interioritatea (intimitatea) unei miscari interne de producere (!) si „scopul exterior imediat si mijloacele sau dispozitivele tehnice ale actiunii” cand, in tainica alchimie poetica, dimpreuna cu suflul spiritului (sufletului) opereaza mentalul si instrumentalul demitizatoare, cu demitizarea insa nemergandu-se prea departe, renuntandu-se la teribilisme si prozaizare categorica, pentru ca toate cele amintite in tripla lor alianta suflet-ratiune-„industrie” raman a fi „elementele unei actiuni ce nu-si are excitantul intr-o lume in care sunt situate scopurile actiunii obisnuite”. In acest mod, lucidul teoretician admitea in creatia poetica si o anumita parte de inefabil, neobisnuit, misterios, tainic, (inspirat) etc. ce nu s-ar putea cobori eminamente la starea de produse artificiale ce ar putea „hrani o previziune care sa determine formula actelor ce trebuie savarsite pentru a implini cu siguranta acea actiune”. Adica, poezia mai ramane cat de cat si o hrana a zeilor, chiar daca admite si calea industriala (sintetica) de producere (si totusi, ce termen!) a... nutritiei sale, a nutritivului. Pentru ca, precum opina Petre Tutea, „inspiratia are o oarecare autonomie a eului”. Dar nu o dominatie otova, e de precizat. Aceasta ar fi, pare-se, varianta de compromis, cand fantezia in tandem cu vointa, inventivitatea in buna intelegere cu logica, procedeul literar in atingere cu cel tehnic, ar constitui, sa zicem, varful de lance al inspiratiei care, spunea acelasi Petre Tutea, „nu poate fi inlocuita cu nimic. Experienta poate initia partial-empiric. Experienta nu duce la adevar, ci duce la identificarea empirica a unor fapte... Inspiratia se detaseaza de livresc si de experienta. Adica ii pica ceva in creier. Ca din cer, cum se zice”. (O „explicatie” care ii pune filosoficeste in „ecuatie” pe adeptii si oponentii divinei clipe de gratie o incerca si Emil Cioran, opinand ca: „Grija pentru unitate si sistem n-au avut-o si nu o vor avea nicicand acei care scriu in momente de inspiratie, cand gandul este o expresie organica si personala ce urmeaza fluctuatiile si variatiile dispozitiei nervoase si organice. Unitatea perfecta, preocuparea de sistem si de consecventa ridica o viata personala cu putine resurse, schematica si fada.”) Sau, eventual, varianta de compromis ar insemna asa-numita situatia de subcontrarietate a oarecum... paradoxalului raport dintre judecata particular-afirmativa si cea particular-negativa, in cazul cand, spune stiinta logicii, nu pot fi ambele false, ci ambele adevarate. Insa oricat de relevante ar fi (daca sunt, totusi) les trouvailles (gaselnitele) in intentiile de a face compatibile notiunile de teorie literara pura cu cele „intruse”, tehniciste, „reificatoare”, la nivel exegetic, dar si de limbaj, autorul Tinerei Prace subliniaza ca in poezie si poetica, rationamentele sunt de fapt niste paralogisme ce presupun imprecizia notionala, aproximatia semantica, adica indefinibilul, „aceea ce nu corespunde nici unui termen finit (sub. mea, L.B.) al experientei” auctoriale in imensul „domeniu al producerii operelor spiritului”. Da, oricat ar fi de inconfortabil, trebuie sa ne obisnuim cu uzanta notiunilor de producere, indusrtrie, impuls exterior, aplicate poeziei, artei poetice, muzicii sferelor, daca vreti... pentru ca – tot de la Valéry cetire – modurile de manifestare ale poeziei tin ca si cum de autoreflexivitate, de reintoarcerea la origini, proces in care chiar si ciudata industrie are drept obiect si menire „de a reconstitui emotia desemnata de primul sens al cuvantului”. Iar emotia, in cea mai mare parte, nu e decat indecibil, indefinibil sau paralogism care impiedica intruziunea categorica de sorginte industriala, tehnicista, sa striveasca, vorba lui Lucian Blaga, „corola de minuni a lumii”. Anume industria si minunea care, din cate am vazut, sunt deopotriva „valabile” in contexte artistice axiologice, te fac sa intelegi „stridenta” relativitate a terminologiei aplicate fenomenologiei esteticului; o terminologie... partiala, departe de exactitatea acoperitoare, in deplinatate, a sensului pe care ai dori sa-l infatisezi cat mai explicit interlocutorului. Conceptele de care dispune in reflectiile despre arta opereaza cu aproximatia, sugestia, aluzia, ba chiar ambiguitatea care, de altfel, prin insasi imposibilitatea de a li se anihila atare „natura” au ajuns organic constitutive artei. Adica, e aici (si) o problema de limbaj care, de altfel, i-a preocupat si-i preocupa pe exegeti sau pe voluntari-amatori. Si foarte fireasca e abordarea problemelor de cercetare literara anume in atingere cu divina inspiratie, pentru ca, sa ne amintim, hermeneutica il are de patron alegoric pe insusi Hermes, eternul crainic si translator/interpret al mesajelor zeilor, al semnificatiilor divine din vestile pe care le purta, iar acelasi rol de intermediar(i) il au si poetii care, mentiona Platon, prin operele lor transmit suflul si esenta inspiratiei divine, „comunicarile unor fiinte superioare”.
Insa, indiferent de „situatia (sau: preferinta, moda) la zi”, in prelungiri si aditiuni terminologice, poezia si poetica intruchipeaza acel mitologic Sarpe care isi musca (mananca) propria coada, sarpele incertei terminologii mai „reducand” din ce pare impropriu trupului si existentei sale cat mai firesti, adecvate mediului (metaforic si teoretic) aflat, de altfel, si el in sensibile, dar nu radicale metamorfoze cerute si sugerate de starea de spirit si constiinta a culturii si civilizatiei umane in perpetua lor contemporaneitate/ contemporaneizare si usoare, dar inevitabile diferente de ele insele, cele din indepartata antichitate sau din recentele odinioare ce nu s-au dezis de Izvorul Castaliei, nimfa din Focida pe care Apollo a transformat-o in Fantana Inspiratiei de la poalele delficului Parnas. [Chiar daca ingenuei, antico-romantico-miraculoasei conceptii seculare asupra inspiratiei i-a luat locul viziunea laboratorului de creatie in care „nu mai intalnim” bardul vizitat de muze, ci poetul lucid, angajat in travaliul constient, calculat, determinat („...nu inteleg deloc ca poetul sa fie iresponsabil, sa se lase purtat numai de jocul inspiratiei si al capriciului. Dimpotriva: ideea mea este ca artistul valabil sa fie una din fiintele cele mai responsabile care apare pe pamant”, Gheorghis Seferis) – ei bine, nici chiar acest poetus doctus, responsabil, in baza subcontrarietatii, nu renunta la frumusetea induiosatoare a mitului cu fantana inspiratiei... Pentru ca poetul adevarat, chiar calculat, inalt instruit fiind, nu e – nu poate fi! – un barbar amnezic...]
In lumina acestor si altor opinii posibile in tentativele de a pune intuitia si spontaneitatea inspiratiei intr-o lumina cat de cat analitica, opinii ce ar putea fi asemanate unor probabilitati judecate de alte probabilitati, una din mai „persistentele” concluzii de etapa ce s-ar impune e ca, in complexitatea reflectiei asupra fenomenologiei creatiei, e necesar a se lua in calcul unghiurile ambelor versante, adica de a tine cont atat de enigmatica declansare a procesului psihic „artistic”, ca hazard, accidental, dar si a prevedea, cumpanitor, utilizarea, concomitenta sau ulterioara, a unor regului consacrate de teoria creatiei, ca tehnica a compozitiei, maiestrie sau doar abilitate stilistica, procedeu, regie generala a componentelor ce alcatuiesc opera. Ar fi aici ceea ce Liviu Rusu definea ca inspiratie-efort, cand artistii „sunt siliti sa-si completeze ideea inspiratoare, imprecisa in momentul aparitiei in constiinta. Acestei categorii ii apartin, spre exemplu, Goethe, Flaubert, Dostoievski, Valéry, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Cézanne, Beethoven, Richard Strauss etc...” (Sa fim siguri ca aici s-a pus cel mai „democratic” si nespus de incapator „etcetera” ce ar putea aduna mii de nume, deoarece interventia „post-factum”, redactarea, uneori radicala, a ceea ce ti-a propus/oferit clipa de gratie, este obligatorie atat in cazul geniului, cat si in cel al neofitului care penduleaza indecis intre chemarea muzelor si solicitudinea inimaginabila a calculatorului care, sa vezi, in anumite momente se ofera „sa-l ajute” in crearea metaforelor. Spre exemplu, subsemnatul, necunoscator de limba germana fiind, introduse in sistemul „Promtxt” de traducere al Pentium-ului un necunoscut cuvant nemtesc, iar ordinatorul dadu „solutia” – ansamblu (cumul) de puncte. Oare chiar asa sa fie, ma intrebai, pentru ca, oarecum neincrezator, sa apelez la dictionarul „clasic”, carte tiparita adica, ace(a)sta dandu-mi notiunea concreta: nor! Adica, fiind cam fantezist din fire („umana”, dar si in sens de fire (sarme) tehnice, electrice, nu?), computerul oferise... o metafora, deconspirandu-si involuntar (si) capacitatile intru creatie poetica...) Apoi, odata cu inspiratia sau calculul, hazardul, dar si talentul ca atare, de buna conditie, in resorturile fenomenologiei/actiunii de creatie intra si cultura (sau lipsa acesteia), nivelul de inteligenta, stiinta de a selecta si regiza materialul si inca multe alte evidente sau doar nuante ca si imperceptibile, unele din care celor fara harul intuitiei pur si simplu nu le ofera nici o sansa, nici o scanteie intru revelarea argumentativa a intentionalitatii sublime a artei.
In foarte delicatele sfere ale interiorului cosmic este aproape exclusa cu desavarsire posibilitatea de a experimenta (acel „nemtesc” Selbsterfahrung – experienta de sine), ca in oarecare laborator; aproape ca nu se poate constata nimic (ca procesualitate), nici imediat, nici mai apoi („la rece”), dupa reflexii si cumpaniri, astfel ca nu prea pare sa aiba dreptate sus-citatul si des-citatul Paul Valéry, considerat autoritate inegalabila in domeniile invocate aici, care era de parerea ca, uneori, poetul, omul de spirit poate fi in stare sa-si someze „multe noutati... sa se produca in constiinta surescitata”. Pentru ca aceasta ar insemna sa ai cu adevarat acces decizional (uneori) la misterul si automatismul actului motor al intuitiei ca surprinzatoare si instantanee revelare de idee. De regula, in cazul cand ni se pare ca am fi depistat ceva din modul de manifestare a fenomenologiei creatiei, intr-un anumit moment, intr-o anumita stare de spontaneitate (cand chiar „se intampla”!), constiinta ramane, de fapt, completamente nu doar inafara domeniului de nepatruns al subliminalului, intuitiei, interiorului cosmic, ci – paradoxal! (si mai grav!) – si inafara ei insasi. Si asa se face ca de la Homer pana la cel mai recent geniu al timpurilor noastre, nu s-a auzit de existenta solutiilor satisfacatoare de pus in formule referitoare la natura enigmei, misterului, miracolului, poate ca... transumanului din noi, zic, odata ce si noua, ca si Lor, ne este imposibil de a ne cunoaste in tainitele genezei artistice care ni se intampla in fire, spirit, constiinta, in interiorul cosmic; odata ce ne sunt interzise deschiderile si descoperirile de filigran in natura, transcendentalitatea, ereditatea, atavismul sau metafizica propriei fiinte ce ramane pentru ea insasi taramul de dincolo de experienta. Adica, nu exista dovezi ca obiectul unei observatii acut-lucide ar putea deveni insasi luciditatea! Si cine stie daca nu care cumva psihologia lumii nu are in fata decat unele perspective abisale nesupuse, in vecii vecilor, controlului mental („stiintific”) uman?...
Insa, in vreme ce aceste perspective neantiza(n)te, adica fara... perspective, i-ar putea deprima pe unii savanti tipicari, ele nu i-ar afecta pe artistii nelimitatelor fantezii creatoare, carora abisalul le insufla credinta in bogatia si marinimia posibilului. Adica, si a imprevizibilului, drept inspiratie sau revelatie artistica. In (pen)ultima instanta, chiar daca dorinta de a(-ti) cunoaste constiinta prin ea insasi, in procesul de maeutica artistica, nu va ramane decat o intentie imposibil de finalizat faptic, vei recunoaste ca pasionanta tentativa de autoreflexivitate e de-a dreptul fascinanta. Pe de alta parte, si cu adevarat in ultima instanta, dat fiind ca in procesul de supraveghere a actului de creatie nu pot fi anihilate diversele diferente de abordare si intelegere a interiorului cosmic, inseamna ca sunt excluse si concluziile categorice, definitive, ce ar echivala perfectiunea. Astfel ca, asumandu-mi eventualele amendamente la subiectivele glose despre inspiratie care este „curentul dinspre toate spre mine, creatia fiind fluxul lui invers, dinspre mine spre cititor” (V.Hlebnikov), deopotriva fiind constiinta si subliminal (sau... sublim!) antrenate in proces de plasmuire artistica, imi dau seama ca cele cateva idei metaconcluzive vor continua sa ramana umbrele unor presupuneri sau doleante EdgarPoetice care nu pot fi concepute fara indispensabilul: Nevermore! Sau, poate, fara obligatoriul Totdeauna, dat fiind ca ceea ce e supozitie si doleanta isi pretinde fireasca revenire, continuare, reabordare.
Ianuarie 2004
__________
*Fiind student la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti, poetul George Meniuc nu putea sa ramana insensibil la sugestivitatea metaforica a respectivei sintagme ce tine de mai generala ideatie filosofica, primului sau volum de versuri dandu-i chiar titlul: Interior cosmic (1939).
**Jean-Paul Sartre se arata contra unor astfel de teoretizari neuropsihice, sustinand ca: „Exista filosofie, dar nu psihologie. Psihologia nu exista; este fie vorbarie goala, fie efortul de a stabili ce anume este omul pe baza unor notiuni filosofice”.
DE LA JUMATATE-(DE)-OM – LA SUPRAOM
Din basmele pe care mi-a fost dat sa le aud sau sa le citesc la varsta omului predestinat(a) receptarii supraumanului (caci cam acesta e suflul general al povestilor: trans-umanul), adica in copilarie, dar nu numai, deoarece si barbatului care inainteaza si se implineste pe calea maturizarii nu-i strica sa ajunga la omenescul, dar si trans-lumescul din basme; deci, din acel florilegiu S.F.- folclorica (!) imi aduc vag aminte si de o poveste care il avea de protagonist „pozitiv” pe Danila cel Istet, iar pe cel de coloratura contrara, „negativa”, – Jumatate-(de)-om, pe care memoria-mi il contureaza oarecum mai clar.
Dar iata ca, astazi, prin invocarea cioburilor de vitraliu risipit(e), caleidoscopic, prin ani, secventele din acel basm imi reapar in memorie gratie – curioasa intamplare! – lecturilor mai recente din opera lui Fridrich Nietzsche, in special ale pasajelor meta-psalmodice, aforistice (in creatia filosofului predomina anume adagiul, sintagma remarcabila si nicidecum sistemul, sistematicul) in care se anunta, se ravnea, se plasmuia imaginea supra-omului. Adica, revelatia surprinzatoare ce izbucni din subconstientul cititorului dedublat la ambele brate de pandant – din adanca-i copilarie si din, inca, neadancile-i batraneti – a fost, cred, anume respectiva schita de traseu basmo-fantastico-filosofic: de la jumatate-(de)-om – la supra-om, etapa intermediara apartinand omului ca atare, „mediu”, „real” si realist. Mai bine zis – mi-am zis – subconstientul imi propunea o sugestie: de a incerca sa ma dumeresc daca ar exista oarecare punti ale posibilelor analogii sau filiatii ideatice intre pocitania (asa era calificata in basm) de jumatate-om si splendoarea (?) de SUPRA-OM prezis, aievea si in vis (filosofic), de, mai in toate ale sale, neordinarul Fr. Nietzsche sau, augmentat cumva in sinonimul sau de speta ceva mai nobila –, extraordinarul Fr. N. Si aici apare un lant dintr-un substantiv (jumatate) – si cateva elemente de comparatie – supra- – ne- – extra- – in ordinea in care am invocat notiunile in componenta carora intra, insa in logica (sau, eventual, alogica) unei posibile sintagme misterioase vazandu-le ordonate oarecum altfel: jumatate-om-neordinar-extraordinar-supraom, astfel ca, drept etapa intermediara (neordinar – extraordinar) sa apartina, precum remarcasem, omului „mediu”, „real” si realist, de data aceasta intruchipat de insusi domnul Nietzsche (chiar daca i se potrivesc cu asupra de merit agnomenele sinonimice de neordinar, extraordinar, el a fost totusi om, nu?).
Prin urmare, s-ar fi parut – si chiar se mai pare – ca, prin prevestirea supraomului, cugetatorul german a propus si el, de fapt, un gen de basm, doar ca ceva mai tensionat si terifiant, calitati ce pornesc din substanta lui filosofica nu doar simplu-cutezatoare, ci de-a dreptul sfidatoare. Pentru ca ce ar insemna supraomul in cele ce graitu-le Nietzsche? Sa ne reamintim, recitind anumite pasaje din opera lui (de mentionat: pasaje poetice, care nu ar putea (re)aduce la superstitii ideologice): zice Zarathustra: „A fi mereu de unul singur, cu timpul aceasta face doi”; „O, prietene, omul e ceva ce trebuie depasit”. Sau, cu cateva aforisme mai in urma: „Odata, Zarathustra isi lansa visul de cealalta parte a omului”. In subtextul lor, atare concluzii confirma ca Nietzsche este un estet-evolutionist si un exceptional modelator (sculptor) in cosmicitatea imaginatiei umane.
Iar daca pe unii ii inspaimanta chipul supraomului (parca... Fat-Frumos nu e un... supraom? Seamana a fi...), se intampla ca vreunuia dintre pamanteni proiectul trans-antropologic nietzschean sa i se arate prea cuminte, precum lui Salvador Dali care, chiar in dintaile pagini ale Jurnalului unui geniu, spune ca: „Zarathustra mi se parea un erou al dimensiunilor grandioase, maretia sufleteasca a caruia ma incanta, concomitent insa el compromitandu-se foarte mult in ochii mei prin acele jocuri infantile pe care eu, Dali, le depasisem”.
Dar, chiar si in preajma basmului situate, opiniile nietzschene raman inca neadecvate canoanelor existential-rationale umane, conceptiilor instapanite parca o data pentru totdeauna. Pe de alta parte, precum era firesc sa se intample, cu timpul, aprecierile criteriilor etice au suportat modificari de intensitate si plasament al accentelor, unele idei fiind reinterpretate din alte unghiuri de apreciere, iar ceea ce parea a fi mai curand obisnuinta afina prejudecatii – atenuata sau, pur si simplu, scoasa din uzul curent, „activ”, precum se intampla, de regula, cu orice ansamblu ideatic complex si nici pe departe univoc (mai ales, cand nu este la cheremul unui sistem politic... complexat, precum era cel comunist). Ba mai mult, unele din ideile ce pareau aberante, sfidatoare, chiar reactionare, isi gasesc indreptatire (nu se stie daca si deplina... „iertare”) in timpurile noastre. Adica, basmul filosofiei nietzschene si marasmul (precum credeau/mai cred unii) salvadordalian par a deveni... realitate! Socanta concluzie isi pierde din (hiper)tensiune, dramatism si incredibilitate (aceste trei componente – in diverse combinatii si dozaje, in dependenta de cel/cei care le abordeaza, spre a le cerceta sau... certa!) in urma tentativelor si demersurilor relativ recente ale... amenintarii (?) cu clonarea. Treptat, irealitatea se atenueaza, devenind realitate (ca aburii care, racindu-se si dimpreunandu-se, redevin apa sadea, lichid de ordin „comun”), in lumina tot mai distinct-inteleselor si mai ravnitor-asumatelor idei (si oarecaror prime fapte in domeniu) conform carora transformarea omului intr-o entitate supra-antropologica se intampla/se va intampla nu doar pe calea interventiei (ameleorarii) intelectuale. Adica, nu doar gandurile pot actiona asupra altor ganduri (sau asupra lor insesi), ci ele sunt in stare sa influenteze ceea ce se numeste biomasa. Deoarece anume prin idee/gand s-a ajuns la clonare, adica – exact la ceea ce spune fraza precedenta. Asadar, s-ar putea plasmui (inspaimantatorul?) supraom? Nu este exclus, lucru (OM!) ce se poate realiza prin modificarea evolutiei biologice cand, de exemplu, conform criteriilor speciale, vor fi selectati parteneri pentru prelungirea si altfel-dezvoltarea neamului uman. Prin nemaicunoscute, astazi, si imprevizibile, maine, combinatii (altii prefera a le spune: manipulari) genetice. Adica, din selectarea, combinarea, manipularea a ce este mai bun din ce-i mai bun/din cei mai buni se va ajunge la... supra-bun/supra-buni, ceea ce ar insemna o sinonimie (in prezent, inca vaga de tot, difuza, chiar confuza) a supraomului ca summa summarum (celor mai presus din cele mai presus) a unei selectii in permanenta avansare. La acest moment, voluntar sau involuntar, iti spui ca nu este exclus ca Nietzsche sa fi avut dreptate cand sustinea ca: „Odata conceptul exprimat, realitatea il urmeaza”, sub incidenta lui aflandu-se si: „Frumusetea supraomului (care) a venit spre mine ca o umbra”. Iar respectivele perspective biotehnologice, genetice „s-au confirmat” anume in intuitiile (le-am putea spune profetiile?) lui Fr. Nietzsche inca atunci, spre sfarsitul secolului XIX, cand straniul, neordinar-extraordinarul filosof scria ca: „omul nu e decat un animal, o masa fara forma, un material, o piatra pocita care isi asteapata modelatorul”, nu presupunand, ci considerand ferm ca umanintatea dispune de un enorm (fantastic?!) potential de dezvoltare intru autoperfectionare.
Bineinteles ca agnomenul supraom nu poate avea un impact linistitor, daca ne gandim la ideiile pe care ar putea sa le aiba insusi supraomul; un impact inspaimantator chiar si in zilele noastre, cand se vorbeste deja de instaurarea erei postumanismului. (Dar oare in postumanism nu ar fi implicat, de fapt, supraumanismul?) Cu toate ca nu exista raspunsuri explicite la provocarile nietzschene de acum mai bine de un secol, ele persista in preocuparile (cercetarile stiintifice si metafizice ale) omenirii, careia nu i se mai pare atat de incredibil ca supraomul nu poate fi eliminat din traseul evolutiei speciei noastre, astfel ca fiinta care va popula pamantul (sau alte planete, Terra fiind deja neincapatoare pentru insusi omul „mediu”, „real”...) in viitor, fiinta deocamdata de neimaginat, ci doar vag-presupusa, sub aspect intelectual va depasi (incomensurabil) omul inceputului de secol XXI, cu cat o face, sa admitem, specia-ne biologica fata de nevertebratele inferioare. Insa la sus-amintitul capitol nu trebuie trecuta sub tacere nici contradictia nietzscheanism – contemporaneitate, dat fiind ca filosoful vedea evolutia si dominatia omului nu sub aspectul metamorfozelor biologice (biotehnologice, genetice, cum se spune astazi), ci ca rezultat al permanentei avansari spirituale in linia continuarii evolutiei psihice.
Din alt unghi de deschidere (care ar putea fi chiar dintaiul) a subiectului, tot mai putin fantastica idee despre trans-uman nu trebuie pusa doar in seama lui Fr. Nietzsche (mai ales cand i se imputa fel de fel de pacate legate de ea), deoarece tentativa culturala (nu religioasa) de a depasi natura umana porneste inca de la Campanella, J.-J. Rousseau, iar filosoful german fiind „constructorul” puntii de acces a respectivei idei spre noi. Ba altii sustin ca inceputul s-ar fi intamplat chiar mai inainte de fulminantul trio al geniilor amintiti, dat fiind ca insasi filosofia crestina intentiona sa creeze altceva decat pur-umanul. Fiindca pentru Sfantul Augustin, ca si pentru filosoful crestin Blaise Pascal, acest pur-si-simplu-om insemna nimic si numai omul care se contopeste cu Dumnezeu reprezinta deja ceva. Plus faptul ca, implicit, Nietzsche fusese concurat de Henri Bergson care visa la un nou mod de cunoastere – la o supracunoastere ce s-ar fondat pe sinteza dintre ratiune si intuitie. In aceasta ecuatie a simbiozelor ideatice de exceptie, cutremuratoare, la un moment dat, isi are un loc – chiar daca nu de prim-plan – si Goethe. Anume de la conationalul sau prelua Nietzsche notiunea de supraom.
Si totusi, ideile, termenii formati cu ajutorul elementelor de compunere extra-, supra-, trans- nu dau intreaga lume in transa ca – zice DEX-ul – stare psihica „deosebita atat de starea de veghe, cat si de cea de somn, caracterizata prin slabirea sau disparitia atitudinii discriminatorii, critice la actiunea unor sugestii sau autosugestii”. Drept rezultat al rezistentei „la hipnotizare”, unii din noi continua sa vada in chip apocaliptic calea spre supraomul nietzschean, precum – cred – si spre supracunoasterea bergsoniana, cale ce ar trebui sa treaca – zic ei – printr-o senilizare catastrofala a societatii. Spre exemplu, referitor la una din uluitoarele descoperiri din biologie, constand in obtinerea, pe cale tehnica, de laborator, a embrionului din care sa se dezvolte orice organ uman, se considera, printre altele, ca, da, s-ar putea prelungi viata batranilor, insa longevitatea lor ar duce la imputinarea copiilor, chiar la disparitia acestora. Si iata concluzia drastica, aproape ca un blestem, a filosofului I. Smirnoff: „Suntem pusi in fata intoarcerii la canibalism, la devorarea propriilor copii, realizata in baza calculului conform caruia ea duce la salvarea de la moarte a parintilor. In genere, o mare parte a societatii devine batrana. Apar extrem de multi chiriasi cu pensiune (ca sa nu dam celelalte conotatii ale rusescului nahlebnik = linge-blide, parazit, trantor... – n. m. –L.B.)”. Adica, apar nenumarati beneficiari, intretinuti, in timp ce se imputineaza (dispar!) producatorii, creatorii, deoarece, se stie, dupa 60-70 de ani, majoritatea oamenilor nu mai poate da idei noi, ca sa nu mai vorbim de aptitudinile lor biologico-functionale, adica – iertati vechea lozinca – daca sunt ei gata sau ba de lupta si aparare! S-ar putea deschide o intreaga lista de modalitati si simptome prin care omenirea si-ar putea pune capat zilelor si fara (...inumana, bineinteles) bomba atomica. Dar cea mai pe inteles, astazi, ar fi de a nimici viata in stare sa creeze, deoarece clonele si batranii nu ar reprezenta decat o biomasa (ce termen!) amorfa. Iar un om-clona, oricat de supra-chipes, supra-aratos, insa neinstare nu sa supra-gandeasca, ci barem sa cugete normal omeneste, mie unuia nu mi s-ar parea decat – vorba basmului – jumatate-(de)-om. (Oamenii-clone te-ar duce spre acelasi sens intristator pe care-l avea, in comunism, sintagma societate incolonata, despre care deja s-ar spune: societate inclonata...)
Ce contrast intre jumatate-om si filosoful – oricare – care nu-si poate imagina disparitia in masa a formelor vii ale materiei, crezand in nonotehnologie, ingineria genetica, intelectul artificial si calatoriile pamantenilor pe alte planete. Anume atare filosof consecvent-optimist sustine ca permanenta dezvoltare a stiintei si tehnicii va descoperi noi, fantastice – din prunctul de vedere al prezentului – posibilitati de neoviata si suprafiintare... Insa de pe alt versant se aud voci timide ce sustin ca nu exista motive sa se creada in posibilitatile ingineriei genetice care, de fapt, poate crea un corp, insa un (fel de) corp (cvasi)uman, deoarece corpul uman propriu-zis, in starea sa „pura”, nu e decat un corp animal. Iar statutul de om inseamna anume transgresarea conditiei animalice, ceea ce, cred oponentii, nu se poate realiza prin inginerie genetica.
Un alt pericol (sau doar o bransa a pericolului amintit) ar fi marginalizarea memoriei, privarea omului de aceasta grea, dar instructiva si capital-necesara „povara”. Anume memoria ne confera (modelandu-ne) chipul si, in genere, tipajul de om, cu o menire si o functionalitate ce tin, deja, de fizoantropologia, sa zic, clasica. Dar, de la Lyotar cetire, asamblarea unor gigantice sisteme computeristice va izbavi (nebenefic) omul de datoria de a(-si) pastra in el trecutul, ceea ce, de fapt, omul (omenirea) o facu totdeauna pe durata existentei sale istorice, interesandu-se de ceea ce a fost si cum a fost pana la el, in timp ce eliberarea lui din raza memoriei va plasmui/replasmui un alt fel de fiinta; diferita nu sub aspect rasial, de clasa sau biologic, ci pur si simplu o fiinta noua, neimpovarata de memoria despre fiintele asemanatoare siesi. Aceasta si altele incluse in contextul constatarilor (sau doar prezumtiilor alarmante) ca nu este exclus ca civilizatia, istoria umana sa cunoasca niste abisale prabusiri in gol, din motivul ca spiritualitatea esentializata in cultura si-a cam epuizat potentialitatile si posibilitatile de a se mai tine „pe linia de plutire”, ca sa nu mai vorbim de evolutia, afirmarea/valabilitatea ei in eventuale perspective. Ca si cum in toate ale lumii spiritului si constientizarii de sine a omului s-ar insinua o iminenta apatie in continua extindere si intensificare, o demoralizare (ca o „dezarmare”) in urma tot mai acutei constientizari a darii peste cap a celebrului slogan magulitor, lansat inca acum doua mii patru sute si ceva de ani de atenianul Protagoras, conform caruia omul ar fi masura tuturor lucrurilor (nu-l mai iau intre ghilimele, caci deja si asa e destul de... stramtorat). Parca, in ce priveste bietul pamantean, alias trestia cugetatoare, s-ar incerca sa se faca bilantul, probele oferindu-le sinuoasa existenta (dainuire, pana la un punct) spiritual-cultural-civilizatorie a omenirii care a trecut prin decadenta-simbolism-avangarda-totalitarism, pentru ca, prin postmodernism si after postmodernism sa ajunga la o tot mai necrutatoare si mai opaca (in sensul capacitatii de dumerire de sine!) autodevorare (si, deci, anulatoare!) a culturii care, in variantele ei de capodopera, intereseaza tot mai putina lume, de succes devenind aproape omniprezentul kitsch (intr-o covarsitoare pluralitate si „diversitate”).
O alta idee (trasnita si ea?) a pericolului despre care discutam e ca omenirea ar putea sa tinda spre o simbioza cu altceva, neomenesc, inclusiv cu „maria sa” computerul sau, ca principiu, computeristica. Bineinteles ca omul are motive serioase de a se gandi (si) la asa ceva, odata ce s-a ajuns ca, uneori (deocamdata), ordinatorul sa-si umileasca propriul creator. Sa ne amintim ca, acum trei decenii, cand lumea prinse a trai intr-un nemaiintalnit inters fata de jocul de sah (de cap, adica), pe cand, oricum, inca nu domina net, ca astazi, jocul de picioare (fotbalul), marii maestri ai lumii si ai jocului... in cap (zic astfel, spre a nu se confunda cu jocul de cap in jocul de picioare – fotbalul) sustineau cu optimism si oarecare ingamfare ca masina, in „persoana” computerului, nu va reiusi vreodata sa invinga omul la tabla cu 64 de patratele si 32 de figurine. Si doar ciudatul si „nestandardizatul” Robert Ficher (ajuns astazi un... apatrid, un vanat fara pasaport!) sustinea contrariul. Intr-adevar, peste timp, in pofida ingamfarii ruso-sovietice, computerul l-a batut pe Kasparov si nu se pare ca, in viitor, vreun alt specimen uman sa-si poata lua revansa pentru umilirea campionului mondial (si oarecum chiar umilirea lumii insasi, extra-comuteristice, nu?) de la confluenta secolelor XX-XXI. Deoarece, intr-o clipita, masina-ordinator izbuteste sa calculeze cateva milioane de miscari! Cu timpul, fortifantasticizarea (!) in continuare a capacitatii operationale a computerului ar putea, pur si simplu, pune omul intr-un raport de... infantilism. Cu alte cuvinte, in raport cu creierul electronic, barbatul sadea, cu cateva facultati terminate si doctorate sustinute, nu ar parea decat un coples de, colea, 5-6 anisori (deja si la aceasta varsta se intrevad geniile sahului uman, dar, nu si – pardon! – ale celui computeristic). Pana la urma, omul va fi exclus din marea si principiala (?) competitie, retrogradand in liga a doua, a treia a sahului universal, deoarece fantasticele masini (concepute de el!) vor juca deja inde ele, incat teoriile sahologilor, elaborate de la indieni spre indoeuropeni si indoamericani, s-ar putea dovedi puerile pentru liga marilor campioni – cea a computerelor. Insa nici acesta nu ar fi punctul culminant in descurajanta analogie concurentiala. Pornind de la imanenta ca jocul de sah e pe cale de a fi investigat pana in cele din urma miscari posibile, Cineva presupune ca si suma (fantastica, deocamdata) de molecule ce alcatuieste corpul uman, precum si sistemul lor de combinatii (gratie caruia functioneaza si intelectul) ar putea fi calculat de... sine insusi, adica – de om. Si ce ar putea urma? Nimic. Deoarece, crede Cineva (fata de care dl Nietzsche ar aparea ca un copilas ingenuu, nu un „monstru”), de aici incolo se va prabusi, ca intentionalitate, creatia umana (sub toate aspectele ei), arta devenind completamente... neinteresanta, deoarece omul se va vedea pe sine insusi ca mecanism; i se vor „vedea” cele mai sacramentale taine care, da, odata, chiar erau asociate cu divinitatea... Omul se va instraina (detasa) de sine, se va atrofia simtul de receptie a omului de catre propria sa fiintare care, des-tainuita (nu in sensul de marturisita, ci in cel de lipsirea ei de aura tainei ce se parea, ziceam, divina), nu-si va mai trezi siesi interes de sine, deci nici de tot ce a faptuit, a creat, a intezaurizat pe durata istoriei existenta sa anterioara in generalul sens de omenire, umanitate, geniu uman, performanta, aspiratie (inclusiv, la suprauman).
Toate acestea si alte posibilitati, precum si contrariul lor – imposibilitati – pot fi bransate la axul unui celebru, pe vremuri, adagiu (astazi, dupa intense si fara de masura utilizari inadecvate ajuns fraza „de curte”, ca orataniile banale ale oratoriei) ce spunea ca omul ar fi ca o carte deschisa. Carte in care se intalnesc, fireste, si basmul despre jumatate-(de)-om cu cel despre om-deplin-plus-inca-ceva, altfel spus – supraom, de la care a pornit ideea acestei cosmograme (sau: omograme!). Probabil, nu e cazul ca adagiul sa fie completamente tabularas din memoria omenirii, referitor la sensul sau intrebandu-ne daca aceasta carte-om va fi sau nu inchisa definitiv. (Si, poate, usor cinic-jucaus, sa ramificam intrebarea, intresandu-ne cam cati oameni-putere ar trebui sa intruneasca un supraom. Deoarece cu jumatate-(de)-om lucrurile sunt clare: un sub-om, o jumatate-minus... Pe scurt, precum spune basmul: pocitanie. Trist personaj...)
19. XII. 2004
IUBIREA FATA DE DEPARTELE TAU – UN PARADOX?
...am nevoie de maini intinse catre mine.
Fr. Nietzsche, Asa grait-a Zarathustra
De fiecare data cand atentia imi este re-captata de paradoxalele, tensionatele si geloasele pe interlocutor (nu-l lasa cu una cu doua!) aforisme ale lui Friedrich Nietzsche, ma surprind a-mi spune ca, daca si spatiul romanesc, in intregul sau, ar fi fost irigat (si) de ideile acestui exeptional spirit, ziua noastra de astazi ar fi aratat cu totul si cu totul altfel. Acest regret ar constitui tema unui subiect ce s-ar cere abordat aparte, in extenso, pe care mi-l rezerv pentru mai tarziu, insa nu fara a-l anunta prin constatarea ca: inconstient sau constient, dar neputincioasa de a schimba situatia, facand-o „compatibila” cu diverse paradigme absurd-ridicole (sau, mai adecvat spus: tragi-comice) (pro)clamate la diverse foruri (obscure) de partid (obscur), cenzura comunista, ce se intindea, otova, de la etajele superioare ale c.c.-ului la destul de adancile subsoluri ale securitatii, comitea o grava eroare de tactica: interzicandu-i pe Nietzsche sau Sestov (ca sa dau doar doua din zecile de nume prohibite pe atunci), ea stimula, alimenta miturile despre ei si opera lor. Iar cel prins, obsesiv, in mreaja unui mit legat de fructul oprit, se stie –, nu renunta la apriga-i dorinta de „a face mitul realitate”, de a musca din fruct. In fond, anume mitul despre Nietzsche, unul din cei mai detractati filosofi in comunism, ne-a si pregatit pentru intalnirea (bineinteles, amanata, dar, deja, nu imposibila) cu opera lui.
Insa nu e de ocolit nici adevarul ca, de cum li s-a deschis accesul (si timpanele) spre Asa grait-a Zarathustra, Anticristul, Aurora, Vointa de putere, Ecce homo, Dincolo de bine si de rau etc., unii din, candva, avizii de a-l cunoaste s-au retras din (mai bine zis, nu au venit in) preajma neordinarului cugetator. E de inteles o atare reactie, deoarece, oricat ar fi interpretat, adaptat (nu obligatoriu si... adoptat), simplificat, schematizat in ideatia sa fascinanta, dar – pentru deloc putini – si refractara, Nietzsche nicidecum nu poate incuraja certitudinea ca ar putea ajunge un filosof al avanscenei. Anume el ofera netagaduita proba, pana si pe intelesul unora din cei care, de fapt, nu-l inteleg, ca geniul are o optica a sa de a aborda si analiza lucrurile, nu o data – foarte diferita de optica si intelegerea de nivel comun. Iar particularitatile (pentru unii: elementele... agravante!), in acest caz, pornesc de la faptul ca in demersurile sale Nietzsche e mai putin rigid-constructivist, academic, si mult mai liberal si dezinvolt in opinii. Si pana in prezent, dupa biblioteci intregi de tratate si exegeze care i-au fost dedicate, in subtextele si stratificarile sale, nu de putine ori polarizate si polarizante, contradictorii in vectorialitatea unuia si aceluiasi postulat, filosofia sa apare ca enigmatica (pentru unii, inexplicabil de ce atat de... acaparanta!) si extrem de fecunda in stimularea pozitiilor si tehnicilor interpretative, dar si a creatiei propriu-zise, literare, in general, si poetice, in special. Insusi Nietzsche sustinea ca omul e fecund in creatie, doar daca e bogat (si bantuit!) de contradictii. Asadar, putem trage concluzia ca principiul novator, original apare, de regula, in baza unor disensiuni sau, in consecinta, naste disensiuni, astea „facand casa buna” cu contradictiile sau ele insele fiind asa ceva (contradictii).
Fr. Nietzsche nu putea sa nu-si dea seama ca este altfel, un ne-aliniat (chiar daca usor... alienat, precum s-a dovedit, din nefericire); el constientiza paradoxul, provocarea cu care se infatisa contemporanilor (semenilor, aici, ar insemna un sinonim mult mai partial ca de obicei, Nietzsche fiind oarecum... atipic) sai in, spre pilda, confesiunile de autoanaliza Ecce homo marturisind: „Ampla experienta pe care am acumulat-o in indelunga peregrinare prin interzis m-a invatat sa privesc altfel, decat ar fi fost de dorit, acele cauze care ne impun pana astazi a moraliza si crea idealuri”. Iar dovezile ca diferenta (altfelul), paradoxalul sunt in intentiile si intemeierile operei sale le ofera chiar pre-inceputul (!) uneia din celebrisimile opere, Asa grait-a Zarathustra, insotita de urmatoarea nota: „Cartea tuturor si a nimanui”. Concomitent, in pofida acestei paradoxale componente, „...a nimanui”, filosoful era convins ca prin respectiva lucrare i-a facut omenirii (adica... tuturor, totusi!) un dar exceptional, din cate cunoscuse pana la acel moment (1883-1885), scriind: „Aceasta carte glasuitoare peste milenii este nu doar cea mai superioara din cate carti au existat pana in prezent, ci e o adevarata carte a aerului de munte..., de asemenea fiind cartea cea mai profunda, nascuta din cele mai tainice esente ale adevarului” etc., accentuand ca el are o nestramutata convingere instinctuala in justetea celor afirmate.
Anume in Asa grait-a Zarathustra a fost declarat (decretat chiar, as zice!) incredibilul (pentru foarte multi inacceptabilul) paradox (de altfel, scos mai putin „la rampa” de exegetica), exprimat prin si constand in urmatorul transfer de accente: conteaza nu atat iubirea fata de aproapele, cat cea fata de departele tau... (!), (?), (?!)... Citez: „Invatatura pe care v-o dau e despre prieten si preaplina lui inima. Nu trebuie sa stii a fi burete, daca doresti sa fii cel iubit de inimi preapline. // Invatatura pe care v-o dau este despre prieten, in chipul caruia lumea apare desavarsita, ca o cupa a binelui, – despre prietenul mereu gata sa daruiasca lumea desavarsita. // ...Viitorul si cel de departe fie cauza zilei tale de azi: in prietenul tau trebuie sa iubesti supraomul, ca pe o cauza a ta. // Fratii mei, eu nu va propavaduiesc iubirea fata de aproape – va propavaduiesc iubirea fata de departe. // Asa grait-a Zarathustra.”
Astfel Zarathustra (autobiograficul, se mai presupune) inverseaza un segment de pe scara axiologica a moralei crestine, dand alte semnificatii si dimensiuni – imprevizibile pana la Nietzsche – anumitor precepte fundamentale ale convietuirii pamantenilor. Iata unul din pregnantele exemple ce conving ca filosoful german este cugetatorul caruia unele si aceleasi idei ba i se pot atesta drept cruciale, meritorii, pozitive (chiar cand vorbesc despre contrariu: negatie), ba ii sunt contestate, imputate, ca sacrilegiu, demonism etc. Exista aici altfel de filosofeme si teologeme, decat cele cu care s-a obisnuit (a fost obisnuita) majoritatea pamantenilor. Pentru ca in (bin)omul-antagonist bine-rau termenii se schimba cu locul (devenind: rau-bine) cand e vorba de a fi „translati” in bi(n)omul biblic pus in raport de distanta, deci si de afectiune cu tine insuti, adica: aproapele – departele, cand deja are „prioritate” (si credibilitate, deci) cel care a fost mereu al doilea: departele. Spre deosebire de mai generala, ca si cum clasica tehnica interpretativa numita cea a similitudinilor, Nietzsche – in cazul „iubeste-ti departele” – adopta de fapt o tehnica a diferentelor, contrastelor. Nemaivorbind ca ea este o tehnica... revizionista (Doamne, iarta...), ba chiar iconoclasta! Reiese fara dubiu ca prin rocada aproape – departe care, in rezultatul schimbului de pozitii si importanta, da departe – aproape ni se propune o noua viziune asupra idealurilor etice, filiata din convingerea lui Nietzsche ca viata trebuie sa serveasca intemeierilor morale si nu invers. Iar acuitatea, si chiar dramatismul acestei impresionante modificari creste pentru cel care isi da seama cine ar putea fi departele caruia sa-i ofere dragostea, pornind de la spusa lui Zarathustra: „Tu nu te poti impodobi suficient de bine pentru prietenul tau: deoarece trebuie sa fii pentru el sageata si nostalgia indreptate spre supraom”.
Dar, probabil, in subtextele sale ne-date pe fata, in ideile, de cele mai multe ori parafrzate, decat explicate si intelese cu adevarat, ce au in vocea si scrisul unor pretinsi comentatori „variante populare”, – deci, in atare (pseudo)idei Nietzsche nu pare a fi fost un radical, inclusiv in determinarea polarizanta (...rocadanta!) ce spune ca trebuie sa-ti iubeste departele, ci mai curand apare drept cel care a incercat, precum se intampla in unele cazuri tensionate, starea pe care psihanalistii o definesc ca ambivalenta, ca sentiment dedublat, cand unul si acelasi subiect genereaza simultan sentimente si efecte contradictorii, chiar diametral opuse, cum ar fi iubirea si ura, satisfactia si nemultumirea, mai fiind important ca unul din aceste sentimente poate fi obturat, marginalizat si mascat de celalalt, antipodul sau. Sau, plus la asta, ar exista si o a treia situatie (stare de spirit, aspect etic...), precum cea cand, in absenta aproapelui, eremitul constata ca: „Totdeauna singur si doar singur – cu timpul face doi. // Eul si sinele se intretin mereu in discutie; cum ai putea suporta asa ceva, daca nu ai avea un prieten?” Iar pentru omul rupt de lume prietenul este cel de-al treilea interlocutor. Astfel ca increderea noastra in altii e, pur si simplu, dovada cat de mult ar vrea, fiecare din noi, sa creada in el insusi. Insa Nietzsche nu ar fi el insusi, daca ar lasa ideea cantonata in, parca, firesc si aproape deplina normalitate etica (cvasi)general acceptata, in atare mod tensionand, brusc, discursul, spunand, din nou acut-paradoxal, contrastant: „In persoana prietenului tau tu trebuie sa mai respecti si dusmanul. Parca ai putea sa te apropii de prieten, fara a trece de partea lui? In persoana prietenului trebuie sa-l ai pe cel mai vrednic dusman al tau. Trebuie sa fii cel mai aproape cu inima de el, anume cand i te impotrivesti”.
Ar fi inca o dovada ca Nietzsche nu a fost un radical in polarizarile simpatetice departele – aproapele, ci ca aborda si situatii „intermediare”, de centru, sa zic asa (aproape corect politiceste!), incat rocada etic-notionala sa nu fie decat o... ipoteza de lucru si nu o certitudine axiomatica. Prin urmare, in concluzie de etapa (de... tranzitie), nu s-ar putea spune ca filosoful deviaza impardonabil de la axiologia situationala „clasica” (cea crestina), ci doar incearca a-i descoperi sau doar de a-i plusa (si) alte valente (posibile). Cercetarea (sau doar presupunerea) nuantelor, pasiunea pentru diversitatea si multitudinea premiselor unor entimeme etico-filosofice ar fi apanajul filosofilor „impuri”, in cazul lui Fr. Nietzsche – al filosofului ce se manifesta in tandem cu scriitorul, extrem de valoros si el. Iar scriitorul transgreseaza etico-filosoficul spre psihologic (Nietzsche fiind considerat cu abundenta de probe unul din primii psihologi ai sec. XIX), deja operand cu diversitatea mijloacelor tehnico-stilistice caracteristice artei literare propriu-zise. De unde si dificultatea de a-l incadra in formule delimitatorii genuine in ce priveste apartenenta-i „profesionala”, cand exegetii se intreaba in ce masura Nietzsche e filosof pur, „nealterat” de scriitor, si in ce grad ar fi scriitorul „contaminat” (benefic, fireste) de filosof. Implicita dihotomie alimenteaza si ea interesul hermeneutilor fata de opera nietzscheana, pe care o abordeaza („nemilos”) in baza tehnicilor interpretative conform carora limbajul nu spune exact ceea ce spune si ca sensul care se dezvaluie nemijlocit poate fi, din contra, un paravan ce tainuieste, insa in pofida unei atare situatii transmite (dezvaluie) totusi un alt sens – pe cel fundamental, „al profunzimilor”. (Insusi Nietzsche spunea ca: „tot ceea ce tainuiesc profunzimile prefera masca”.) Pe mine unul (din multi, fireste) ma inclina spre... tertiul inclus, intermediar intre delimitarea aproape – departe, pe care unii o pun in categoricul raport „sau – sau”, si un alt detaliu (frecvent, precum se poate constata) din Asa grait-a Zarathustra, unde protagonistul se adreseaza cu apelativul „fratele meu” (nu „aproapele” sau „departele meu”!), fara a-si tainui simpatia fata de eventualul interlocutor. Facand, fireste, abstractie de „fratele meu”, care ar fi unul din cei mai apropiati dintre... apropiati, este lesne sa pastrezi simetria dihotomica intre aproapele (nu obligatoriu – neiubit) si departele (deja mai iubit). Nu totdeauna e cazul sa se explice ca atunci cand te adresezi cu „fratele meu” rostesti un apelativ care, de regula, nu poate fi conceput in afara sentimentului de dragoste si ca el nu ar include, implicit, sentimentul de deosebita simpatie, de apropiere; „fratele meu” ar fi chiar sigla de noblete si dezinteres a dragostei fata de aproape si departe, carora Zarathustra pare a li se adresa deopotriva: „Fratele meu, daca tu esti fericit, inseamna ca ai o virtute, si nu mai mult: in acest caz, tu treci mai usor puntea”.
Insa sensul capital al respectivei pozitionari paradoxale reiese doar daca se raspunde la nuantat-fortificata (de conjunctia totusi...) intrebare: Si totusi, de ce sa-ti iubesti departele, facand abstractie de aproapele tau?
Vorba e ca, in subtextele sale, dar nu numai (e drept, nu fatis-declarat) in a cincea evanghelie – cea de la Nietzsche! – dragostea fata de cel departe e legata de o temporalizare in perspectiva/pespective; adica, departele e totdeauna cel din viitor si niciodata cineva din trecut. De ce? – sa ne intrebam din nou. In miezul sau, raspunsul ar contine o diferenta de valoare intre aproape si departe, departele fiind net superior celui de azi, aproapelui. Iar pentru a fi si mai pe intelesul unora, sa ne referim (bineinteles, simplificand constient, dar necesar, sper) la cadrul (nostru) basarabean (dar si panromanesc, probabil) in care problema s-ar pune exact asa, dihotomic, intre „iubirea fata de aproape” (compatriotul) inca ratacit, inrobit, in constiinta sa, de racilele comunismului, nostalgic dupa un trecut debil, si dragostea fata de compatriotul „de departe”, din viitor, care va fi deja civlizat, „decomunizat”, luminat, liber, barbat-cetatean-roman de caracter, ferm, cu o vointa forte, sfidator al oportunismului si ramasitelor imperialismului si sovinismului ruso-sovietic, zeflemitor, pe drept, la adresa a fel de fel de CSI-uri (pe care rusii le vor, de fapt, un CSD = comunitatea statelor dependente, de Rusia, fireste) si tentative de ademenire in plasele altor moduri de captivitate si depersonalizare, fara a o face pe prostul (sau chiar fiind... prostut, ce mai...). Ceea ce parea pe inteles, dragostea (fata de aproapele tau), prin mutarea de accent pe departele tau si proiectarea in viitorime, pentru cei multi nu se mai incadreaza deja obisnuitului, familiarului, ci ia proportii fabuloase. Razbate si aici aviditatea nietzscheana de abordare a suprasubiectelor, megatemelor, incat proiectia teoretica intru dezvoltarea supremelor forte si calitati umane, innobilarea lor prin frumusete si demnitate fac sa paleasca sacaitoarele si oarecum maruntele probleme, legate de fericire si bunastare cotidiana, pe care incearca sa le rezolve omul prezentului, adica „aproapele”, care ne intruchipeaza chiar pe noi insine. Filosoful transant, uneori pana la... cruzime, considera ca, in numele idealului pe care il reprezinta, implicit, „dragostea fata de cel departe”, acel semen din viitor ce ne va semana totusi mai putin decat aproapele de astazi, – deci, in numele respectivelor nazuinte merita sa te oferi ca jertfa pe tine si sa-l jertfesti si pe celalalt, aproapele. Cu alte cuvinte, in dragostea de departe Nietzsche prevedea o rasa umana mult evoluata, urmasii pamantenilor prezentului (viitor!) fiind net superiori predecesorilor. Adica, iubirea fata de departe e cea fata de copii, nepoti, stranepoti. Precum remarca Andrei Belai, Nietzsche ar fi ravnit „o logodna cu Eternitatea: numai de la ea ar fi dorit sa aiba copii. Si din acest motiv ar fi acceptat doar copii eterni.”
Mi se pare demn de atentie modul in care aceasta problema o esentializau dintaii exegeti rusi ai lui Nietzsche, spre exemplu V. Preobrajenski, in 1892, in revista Voprosi filosofii i psihologhii (Probleme de filosofie si psihologie). De ce, zic, sintetizau si nu – comentau? (Si) din simplul motiv ca opera nietzscheana nu constituie un sistem, ci e alcatuita in baza de secvente, fragmente, daca vreti – spuneti-le adagiuri, si o idee trebuie „adunata” din intregul scrisului acestui autor, nu de putine ori – ordonat in versete, ca un – hai sa zic – meta-Coran sau o meta-Scriptura, ca un factor activ (uneori – cred unii –...distructiv) in criticismul etic al sfarsitului de secol XIX ce a generat un intreg evantai de teorii. Orice idee de baza (supraomul, eterna reintoarcere, dragostea fata de departele tau, vointa de putere etc.) nu este anuntata si analizata metodic, in stil academic, conform rigorilor acestuia. Insa, cu tot fragmentarismul si caleidoscopicitatea ei, opera nietzscheana predispune totusi la o analiza sistematica (si nicidecum una „cu sistem”).
In genere, abordarea preceptelor, sugestiilor nietzschene cere o cutezanta transanta pe care, consider, au invederat-o in mod special rusii mereu usor anarhici, iconoclasti, dramatici si imprevizibili in tratarea binelui si raului, crestinismului si demonicului etc., inclusiv V. Soloviov, A. Belai, P. Uspenski, L. Sestov s.a.m.d. Posibil ca si sub influenta directitudinii, curajului si franchetei modului lor de a explica opera cugetatorului – radical! – german, mi s-a creat impresia ca Fr. Nietzsche ar fi un F. Dostoievski al filosofiei, iar Dostoievski – un Nietzsche al literaturii. Acut si insolit acest sentiment persistent pe care ti-l trezeste, ca intr-o miraculoasa ingemanare, tragica poezie ce potopeste filosofia-si-proza dostoievskinietzscheana...
Unii din comentatorii in cauza au pornit de la faptul ca Fr. Nietzsche a fost apologetul vointei, care si constituie unul din resorturile de baza ce pot stimula si asigura iubirea fata de cel departe. Anume vointa creatoare, dorinta ardenta de a schimba prezentul si de a apropia de el „viitorul si indepartatul” ne poate potoli excesul de atentie si compasiune fata de contemporaneitate. Spune, psalmodic, Zarathustra: „Vointa elibereaza: pentru ca vointa inseamna creatie. Asa va invat eu. Si doar in numele creatiei trebuie sa invatati!... Creatia! Iata minunatul mod de a ne salva de suferinta, marea ameliorare a vietii!” Prin urmare, in mersul spre viitor, iubirea fata de departele tau este una creatoare. O astfel de iubire isi pune scop eficienta modificarii a insasi principiilor de viata. „Lupta creatoare, creatia sub forma de lupta – aceasta ar fi activitatea, aceasta ar fi viata omului, indragostit de „departele sau”. Inspirata predica a lui Zarathustra ne schiteaza, trasatura cu trasatura, chipul spiritual al eroului-creator „de departe”, al luptatorului pentru „departe”. Sub acest unghi de apreciere, invatatura etica a lui Zarathustra reprezinta codul moral al existentei acestui erou, o dintaie evanghelie scrisa pentru oamenii de creatie si de lupta”, mentiona filosoful rus S. Frank (1877-1950). Deci, in comparatie cu iubirea fata de aproape, caracterizata prin blajinatate si tandrete sufleteasca, iubirea fata de departe presupune intransigenta. „Toti creatorii sunt fermi!” excalama Zarathustra. Iar jertfa ce trebuie adusa in numele iubirii fata de departe este unul din constituientele „frumusetii tragice”, notiune ce reprezinta o intreaga viziune existential-filosofica. Nietzsche pornea de la convingerea ca, odata ce in viata omului nu-i posibila o certa si deplina fericire, este – prin urmare – intru totul adevarat, demn si minunat sa-ti asumi constient si cu demnitate tragismul vietii. Anume in atare mod primordialul motiv, care ulterior deveni fundamental, al eticii nietzschene se impleti organic in ceea ce s-ar putea numi anume sustemul etic al dragostei fata de cel departe. Un element din respectivul sistem tine de rationamentul ca jalnicii (considera Nietzsche) contemporani nu vor sa inteleaga ca iubirea fata de aproape este nascuta de (din) frica: adica, ma tem de vecin, motiv din care incerc sa-i dovedesc atasamentul meu, dragostea mea. (Cam asa se comportau tarile din „lagarul socialist” fata de URSS, nu?) Aceasta ar fi o mostenire impovaratoare, derutanta cand, de fapt, trecutul nu ar trebui sa obtureze prezentul, cu atat mai mult – viitorul, incat, indiferent de oricare interes fata de istorie, trebuie sa-ti mentii in buna stare (si sa tii la) modul de a rationa, de a crea intr-o perpetua contemporaneitate. Iar un atare mod supraistoric de a intelege este sinonim posibilitatii de a fi mai presus de cotidianul utilitarist, uzual, pentru a te adresa eternului. (Nu ar fi cam de pe aici si ideea de baza din Jocul cu margelele de sticla a(l) lui Hermann Hesse? – ma intreb.)
Cutremurator (pentru multi: revoltator, inadmisibil), Zarathustra afirma ca: „Razboiul si barbatia au facut mult mai multe fapte mari, decat dragostea fata de aproape. Nu mila noastra, ci vitejia noastra i-a salvat pana acum pe cei nefericiti”. Ca doar peste cateva alineate psalmodice, apoftegmatice sa se adreseze din nou cu apelativul „fratii mei”, la care m-am referit ceva mai sus, si nu cu „camarazii mei”, ca la razboi, sau, si mai categoric (in numele marilor fapte pe care le pot savarsi mai abitir batalia si barbatia...) – sa se adreseze cu... „dusmanii mei”! Remarcand (si) acest detaliu, ajungi a-ti spune ca, pentru a-l intelege mai adecvat pe atat de... inadecvatul filosof, opera lui nu trebuie doar decodificata, ci si demitizata, scoasa de sub incidenta grabei si superficialitatii „montate” apriori de preconceptii si erori alarmist-stangiste. Plus dreptul cititorului luminat de a citi selectiv nu in sensul de cunoastere fragmentara a textului, ci de alegere din intreg tocmai a ceea ce este mai aproape de propriile sale convingeri. Cine ar avea ceva contra adagiului: „Iubirea voastra fata de viata fie-va o iubire fata de suprema speranta – iar aceasta speranta fie insusi supremul gand despre viata”? Si cine ar trebui sa-i impuna aceluiasi cititor sa nu treaca in expectativa, de indata ce cunoaste fraza urmatoare: „Insa gandul vostru suprem trebuie sa vi-l ordon eu – si el spune: omul este ceva ce trebuie depasit”? Pentru ca sa se indoiasca de-a binelea de concluziile pe care le propune o a treia fraza – din respectivul triplet apoftegmatic zarathustran: „Traiti-va propria viata de supunere si razboi! Ce folos de o viata lunga?!” Toate aceste modalitati, sa zic, de atitudine sunt absolut firesti, deoarece lectura presupune libertatea de a decide tu insuti asupra functionalitatii, oportunitatii sau inoportunitatii mesajelor care ti se releva. Iar interesul si satisfactia pe care ti le trezeste un text anume nu inseamna, automat, si acceptare in integrum, ba nici chiar partiala, uneori, a mesajului sau, ca si cum asumat deja ca element component al convingerilor tale etico-umane. (Pai, astazi – se pare – creste mereu numarul romanilor nostri care, zic ei, nu (mai) sunt de acord cu mesajul paradigmatic al Mioritei, ceea ce nu inseamna ca dansii dau anatemei celebra balada, ca nu o mai citesc, studiaza, transmit urmasilor etc.) Cititorul nu-i decat un „delegat” al personalitatii ce esti si nu insasi deplina personalitate a ta care decide in toate. Lectura inseamna dedublare, diferentiere, decodificare si selectie (acceptare sau respingere) a ceea ce a fost deja decodificat, inseamna libertatea de a demitiza, spuneam, si nu intruziune, brusca, neconditionata, fara drept de apel in sistemul tau referential de convingeri pe care ti l(e)-ai format pana la un moment dat al varstei si experientei intelectuale. Dar, bineinteles, se mai cere o nuantare: fata de opera oricarui autor atitudinea trebuie sa fie, da, una selectiva, nu insa si restrictiva. Prima e cea a omului (cititorului) civilizat, liber el insusi si acceptand libertatea (civilizata! a) altora; secunda atitudine, restrictiva, e cea a cenzorului – rob el insusi si impunand si altora robia si aservirea fata de oarece regim ideologic opresiv. Anume din acest considerent nu era nicidecum de inteles de ce, in lagarul socialist, puteai sa-l citesti pe Dostoievski, dar iti era interzis sa stii adevarul despre opera lui Nietzsche. Pentru ca, in optiuni si fapte, unele din personajele prozatorului slav (si, nu o data, slavofil, imperialist) nu sunt mai putin categorice si contradictorii decat purtatorii de idei ai operei nietzschene. Iar eu unul – imi fie permis sa reiau o concluzie la care am ajuns –, de cand am prins a ma dumeri cat de cat in ale libertatii jinduite si interdictiilor aberante la care eram supusi in perimetrul de cusca a(l) ideologiei imperialiste ruso-sovietice, tot faceam in mintea mea rocada (o mai fac si astazi, in libertatea de a decide eu insumi ce, cat, cand si cum sa citesc) dintre calificativele de filosof si prozator, primul – al lui Nietzsche, al doilea – al lui Dostoievski, dupa care iese ca neamtul e un rus al filosofiei (relativ – propriu-zise), iar rusul – un neamt al literaturii sui generis (adica, una care, in diverse gradatii, nu exclude filosofia). Aceasta a fost si ramane una din revelatiile de o permanenta... primordialitate... personala, de o nediminuata valabilitate. Deoarece, prin discursul tragicei solitudini a cugetatorului care isi devanseaza categoric timpurile, Nietzsche m-a convins in timpurile samizdatului ca, intr-adevar, „Filosofia ii deschide omului un adapost in care nu poate patrunde nici o tiranie; ii deschide un defileu al lumii interioare, un labirint al inimii, si aceasta infurie tiranii”.
In fine, problema nu trebuie pusa, cred, in termenii daca va invinge sau nu dramatica filosofie nietzscheana. Insa cu suficienta certitudine se poate sustine ca, in perspective de (foarte) lunga durata, ea nu le va permite sa invinga unor pseudofilosofii, sfidandu-le, persiflandu-le de cat de plictisitoare si academico-anemice sunt. Nici nu ar putea fi altcum in cazul acestui exceptional cugetator-ne-standard sau, mai adecvat spus, – al unuia care statorniceste noi standarde in gandirea de mii de ani a lumii. Standarde care nu exclud libera decizie a interlocutorului sau eventualului continuator al invataturii sale, a ucenicului sau, binecuvantand (deopotriva, spiritul si biologicul) intru libertatea optiunii si a faptei, intru libertatea edificarii de sine, in Asa grait-a Zarathustra spunand: „Discipolii mei, acum eu plec de unul singur! Plecati si voi de asemenea singuri!... // Cu adevarat va sfatuiesc: plecati de la mine si aparati-va de Zarathustra. Dar cel mai bine: rusinati-va de el! Pentru ca e posibil ca el sa va fi inselat (...) // Voi ma respectati, insa ce se va intampla daca ar incepe sa va scada respectul? Paziti-va, pentru ca statuia sa nu va nimiceasca! (...) Voi inca nu va cautati pe voi insiva, cand a fost sa ma aflati pe mine... Acum eu va cer sa ma pierdeti pe mine si sa va gasiti pe voi insiva; si doar atunci va veti dezice cu totii de mine, si eu ma voi intoarce la voi”.
Greu de aflat o mai generoasa si inteleapta predica a dascalului, maestrului catre ucenici. Imposibil, cred, de aflat o mai paradoxala si irezistibila antinomie, devenita... sinonimie, cand porunca „Pleaca!” suna exact ca indemnul „Vino!”.
21. XII. 2004
|
