ANTONIU SI SULAMITA
primul orizont
Antoniu Notara e usor trecut de cincisprezece ani, cu cele doua luni de primavara, martie si aprilie, ziua lui de nastere intamplandu-se doar o data la patru ani, in ciudata data de 29 februarie. Astfel cum anul acesta n-a fost unul bisect, el se vazu scutit de neplacuta grija de a-si ruga parintii sa-i incropeasca vreo petrecere acasa sau sa-i dea niscaiva bani ca sa-si trateze amicii in cine stie ce local sordid, corespunzator sumei pe care i-ar fi oferit-o nu ca avarii, ci nu prea avutii sai babaci. La o adica, e si el dotat cu un portmoneu, insa nu are rost sa-l scoata la lumina zilei, ba sa-l si deschida... – stiut lucru, e gol. Poronografie... pecuniara! Un portmoneu natura moarta! Un port-moarte! Astfel ca junelui Notara nu-i ramanea decat sa se lase in voia debordantelor fantezii putin costisitoare, sa-si puna la contributie onirica mintea zamislitoare de himere. Numai ca aceste abateri de la hiperrealitatea trecerii la economia de piata innobileaza prea putin si pe foarte scurta durata varsta sa, atat de angoasanta pentru baietii carora li se tot amana intaia victorie de adevarat barbat, varsta ba infierbantata de imprudenta, ba invaluita de un plictis irezistibil ce-i incetoseaza chibzuinta.
Imprudenta consta in brusca lui decizie de-a cobori in curte si de a-i propune ceva... cum ar fi mai bine sa se spuna?... de a-i propune o legatura intima primei domnisoare sau doamne intalnite in cale. Sa-i propuna, tinerei sau femeii coapte de-a binelea, de-a fi ei, doi, partasii si faptasii unei fericiri ordinare, constand, poate, doar intr-o giugiuleala (de rodaj pentru el, Antoniu!) prin mansarde (livresti!) si acareturi usor scandaloase, dostoievskiene. Sau, ma rog, bacoviene. Alteori, mintea si inima lui atatate de lecturi din Marchizul de Sade sau Mateiu vremurilor de tenebre, de ceturi si parfumuri de curte veche, ca si cum involuntar, aranjau in constiinta sa mari spectacole ale senzualitatii lumesti, decameronice, ce aveau siruri de aprige protagoniste, de la femei ce slujeau pana la istovirea trupului pofta barbateasca a cruciatilor – la vacarmul brazilian, riodejaneirian cu reginele tobelor de carnaval (ce miscari! ce fataieli!), de la curtezane chineze in halate de crepdesin ce au imprimate pe spate dragoni portocalii zvarcolindu-se pe sub pletele lasate liber – la nimfete indiscrete ce-si etalau lenjurile de alge (doar!), rare uruioace verzi pe sani si pe mai jos, mult mai jos de ei. Isi imagina, isi tot imagina, inghitind in gol, dar simtind aievea, distinct, elixirul vietii si mirtul mortii. Filmul fanteziei sale perinda, de-a valma, carne de bal si carne de tun, ca in razboi si pace de Tolstoi. Inteligenta-i senzuala invalmasea, parca, o ambigua si periculoasa psihologie de Mefisto-adolescent cu derulari imprevizibile si „poante” sangeroase, ca in ultimul poem de sinucigas al unui mare bard nordic. Atare psihologie surescitata regiza dionisiac amintiri livresti (deloc carturaresti, totusi) ale iubirilor si orgiilor de candva, exemplare pentru ele insele, dar si pentru junii spermatici ai zilelor si noptilor post-istoriei, precum se spune deja de vreo zece-cincisprezece ani. Dionisiacul ducea la exaltari grotesti, recrutand matroane cu sani dolofani care, in virtutea ocupatiunii lor, mai ca nu ieseau in sanul naturii, in umbrele colonadelor stravechi, vorbindu-le junilor palestrasi cu subintelesuri pline de fagaduieli.
Ce vorbesc, dom'le, matroanele astea (alea, anticele) carora preacurvia le serveste de meserie? Auzi-o pe aia, bolfoasa, ce se cazneste sa spuna lucruri inteligente despre prostie. Zice (doamna Kitsch-e!): „Daca as fi fost fericita pe la paisprezece, cincisprezece ani, pe la treizeci deja imbatraneam definitiv, apuneam in tristete si iubire neimplinita”.
Antoniu Notara, si el in ipostaza de june palestras, priveste atent-dezgustat mai ales nasul candva maiestuos (probabil) ce se pierde intre obrajii bolfosi, bufanti ai celei Cleopatre grase. (Apropo, prin Internet, ceva timp in urma, contactase imaginile dintr-un celebru muzeu ce o reprezentau pe o Cleopatra-figura-de-ceara, sanul careia, din vreme in vreme, era muscat-ciupit de o vipera... mecanica... Kitsch, ce mai!... Iar un poetastru p(r)ostmodernist scrisese cam urmatoarele: „La ce ti-a folosit sa-ti tatuezi pe pieptul tau bogat chipul lui, neuitatului? Mamélele tale – in loc de ochii lui vineti de insomnie, cand te misti, ochii-mamélele ca ochii pisicii de tabla ce incadreaza ceasornice cu pendule...” Tampenii!)
Visa-fantaza cu ochii deschisi. Cum statea intins in pat, zvacnind nervos din cand in cand, cu mana intre ceafa si perna, de fundal al imaginatiei avea flacaruiele ce se insinuau fractionat prin cristalele lustrei vechi ce atarna in camera sa. Prin turturii de cristal – galopul frant al luminii... Grumaz rosu de legionar roman pravalit peste vreo femeie din taramurile cucerite. Papadiile usor-intunecate de la subsuorile ei... Adolescente pasiuni capricioase, imaginativ-incestuoase...
al doilea orizonti
Ai putea spune ca demult si-a baut primul vin din viata si a invatat sa fumeze, ca cert semnalment ca e dintre cei care au tendinta de a-si dramatiza existenta. Dar nu grav, totusi. La examenele de bacalaureat a iesit binisor. In special la literatura universala, cea plina de clisee cvasisenzuale, de tipul:
1) amantul-curtezanei-de-lux;
2) amantul-(schimb de pat, nu? Ha, ha!)-femeii-de-buna-conditie-fizica (frumoasa!)-maritata-cu-un-bosorog-de-buna-stare-sociala-adica-bogat (busnessman!)-din-inalta (si corupta, mafiota!)- societate;
3) tanar-amant-de-conditie-sociala-modesta-(si... mioritic!)-care-vrea-sa-si-faca-o-situatie;
4) nefericit-dar-cu-regret-autentic-surogat-al-sotului-indragostit-de-soata-lui-devotat-fidel-credul-si-incornorat...
„Ha, ha! I-ha!” rade in sinea sa Antoniu Notara, deja experimentatul, ca barbat, chiar daca, in studentia sa – anul doi, filosofie – ai putea spune ca e inca un neofit, totusi. Rade, uneori. De neexperimentati. Otios-jignitoarea bucurie „a altora”. Dintre care face parte si el, postmodernistul din postistoria lui Fuku(cu-cu!)Yama (Futuiama, mama lui de japonez americanizat ce este el distrugatorul, anulatorul de istorie!), aratand usor-obosit-ca barbatul-cu-succes-la... ele (bineinteles, femei...). Femei intinate de adulter. Femei care, ajungand de plans, ajung si de – pardon – vanzare. Ce i-i lui de smiorcaita injustitie a amantelor geloase? Nemultumitele, capricioasele doamne n-au decat sa-si decupeze chipul din fotografiile de grup...
Din toate cate le-a cunoscut, iata, ii vine mai greu cu Sulamita. El, studentul in filosofie, dar, uneori, mai mult in poezie, ii spune cateodata, cand vine la ea:
– Ah, Sulamito, tu ramai i(u)deea mea poetica!
Ea zambeste amar. Si-l iarta. Il re-accepta. Fara cuvinte in plus. Pentru ca Sulamita stie a-si ascunde perfect trecutul, prezentul si viitorul in toate cele patru, ba chiar cinci limbi pe care le cunoaste: idis, romana, rusa, engleza si... si mai care? Altfel spus, in toate limbile in care tace, Sulamita ar fi, ca si cum, cosmopolita imensei sale singuratati in acel bacovian gol istoric ce se intinde din Biblie pana, iata, in post-istorie, precum mai e numit prezentul asta frivol.
Lui Antoniu ii place ca Sulamita are farmecul discret al virtutii care cedeaza. Nu conteaza ca ea iti propune sa procuri stilete cu prasele colorate sau alte obiecte lucrate de ocnasi, la traforaj sau cioplite. Sulamita are calitati, intelege ce si cum, de aceea se si intampla uneori sa zambeasca stramb si trufas, impaganandu-si usor chipul. Chipul ei... Lui Antoniu ii place sa si-o imagineze intr-un cadru estival: un harbuz hacuit, cu „gura”-i neinchipuit de mare, ranjind spre gura mica a Sulamitei, de pe care sucul abundent al miezului impurpurat si dulce spala rujul. E aici, in aceasta imagine care-i place lui, destula senzualitate ce-i merge Sulamitei.
Cate li s-au mai intamplat, impreuna fiind! Odata, excitata, dar, parca, mai mult enervata, nemultumita de un gest bleg ce venise din partea lui, ea pur si simplu i-a smuls, i-a rupt fermoarul de la blugi, infasurandu-si-l demonstrativ pe degetul aratator, iar el ii spuse ingrijorat:
– Fii atenta, ti-ai putea rani buricul degetului.
– Ba alt buric, zise ea, razand cam necajita.
Ea, cu doisprezece-treisprezece ani in avans fata de el, la varsta cand femeia deja nu mai traieste juma-in-oglinzi, juma-in-vis si aproape deloc in realitate. Odata, Sulamita i-a spus:
– June, ia aminte, eu fac parte din generatia unui viitor ce nu s-a intamplat.
Cam complicata afirmatie. Ce vroia sa spuna? Ce e cu viitorul ala care nu i s-a intamplat? Lui i se va intampla propriul viitor? Fukuiama stie...
Cu Sulamita ii era usor si bine. Si firesc. Nu simtea nevoia de a fi atent la modificarile de nivel ale asa-zisului curaj schimbator al indragostitului neexperimentat care incearca, neindemanatic, sa emita idei sau doar aluzii, impulsuri aventuroase, semanand unui biet acrobat protejat doar de plasa de cuvinte pe care o tese incurcat, nesigur, destul de ridicol. (Si astazi, chiar de e de unul singur in casa sau undeva in parc, roseste irezistibil, cand, nitam-nisam, isi aminteste de acel caz de acum patru ani, cand el, Antoniu-adolescentul, incerca sa-si... pompeze temeritatea, sa prinda la curaj, concomitent pierzand ceva din bunul simt, hotarandu-se sa-i vorbeasca vecinei lor, doamna Veta, despre niste posibile intamplari intime dintre ei doi. Ce mai rase atunci vecina! E drept, fara a divulga si altora motivul cinicei sale veselii. Bucuria de-a fi fost luata in seama de un tanc (ei, nu chiar tanc, la cei 16 ani ai lui, nu?) alde Antoniu si cinismul de-a nu lua in serios avansurile acestuia.)
al treilea orizont
Intr-o zi insa, Sulamita (Raguza-Dubrovnic, dupa numele ei) ii spuse:
– Antonioni, draga, n-ai ce-i face, trebuie sa plec si eu...
N-a intrebat-o unde, incotro, de ce. Presupunea. Ba chiar stia.
– Tu esti baiat mare, esti filosoful meu, si vei intelege: am deja varsta la care nu-mi mai sunt permise toate sperantele, vorbea, trist, doamna. Si parca nu mai era ea, Sulamita pe care o cunoscuse – cea de o luciditate melancolica si nevorbareata, cu, uneori, gesturi zvacnite de rapitoare, pe cat de afectiva, pe atat de devoratoare cu partea barbateasca, inclusiv cu el, Antoniu, cu care se afla sau vroia sa se afle in relatii „neprotocolare”.
Se plimbau prin imensul parc de la Lacul Morilor, trecand oarecum pastoral si pascal pe sub garlicele vegetale ale salciilor arcate. Imprejurul mirosea a musuroaie de cartita. Apa abia licarea prin retelele mladelor inmugurite mascat, abundent. Pe o banca, din vreme in vreme tragea dintr-o sticla un betivan delirant ce-si tinea toasturi siesi, asumandu-si mormaitor misiuni martirologice. Pe o alta banca se repoza, se desfata, vede-se, o aratare cvasiumana (domn, doamna?) careia desaga burtii i se pravalea, hat, peste genunchi. Undeva in dreapta, apa unei cascade artificiale, bicisnice, isi canta aleluia micii sale prabusiri. Un imn paradoxal, nu? – sectionat de zdranganitul de roaba hodorogita a vreunui maturator, probabil.
Fara sa-si spuna ce si cum, necum sa convina, sa cada, adica, de comun acord, intr-o singura miscare prinsera a urca ambii cateva trepte de beton, traversara aleea, dupa care intrara in celebra si sordida berarie din coasta dinspre Universitate a giganticului caus in care se oplosea lacul. Anume aici au si facut ei, candva, cunostinta. Cand, candva? Acum trei ani. Antoniu era elev in ultima clasa de liceu. Precauta, Sulamita il intrebase cati ani are.
– Nu va faceti griji, deja am putin peste optsprezece, spuse Antoniu, zambind cu subinteles.
De atunci pana astazi, ca si cum nu s-ar fi schimbat mare lucru in acest local al studentilor si liceenilor cam chiulangii. Poate ca si cheflii. Dar nu grav de tot.
Luara loc la o masa. Un chelner cu perciunii taiati drept pe frunte, ca ai unui tarcovnic siberian, le aduse halbele. Calda, berea, din care motiv tanarul constata:
– Cand bei bere calda, ai senzatia ca esuezi in propria ta burta.
Sulamita privea in lungul salii, printre trambele de fum. Musteriii? Studenti sau pur si simplu tineri molesiti de astenia de primavara, dedati leneviei usor recidiviste. Pe scurt, tinerete ce tine loc de frumusete. Dar si cativa vlajgani cu adevarat simpatici. Vorba aia: Frumosi, banditii!
– Stii ce-am visat? intreba la un moment dat Sulamita.
– Curios, spuse Antoniu.
– Am visat vulturi ce zburau cu tot cu coliviile in care fusesera zabreliti.
Gandindu-se cateva clipe, el facu:
– Curios, foarte curios...
– Crezi?
– Nu crezi ca are legatura cu situatia noastra, cu plecarea ta?
Sulamita zambi stins, lasandu-si capul pe pieptul lui.
– Oho! Ce-ti mai bate inima, disperatule. O sa-ti iasa vanatai pe piept.
– Dar nu sunt disperat... Asta e. Ce sa-i faci?
Vorbe aiurea.
Oarecum abatut, Antoniu scoase cateva chibrituri din cutie si prinse a injgheba din ele, pe masa, flori. Era prea tanar si neexperimentat, totusi, ca sa traiasca, in acele clipe, exasperata senzatie ca nu va mai putea iubi niciodata; sa simta, sa zicem, ultima imbratisare pe care va avea-o, totusi, cu Sulamita, i(u)deea lui, ca pe o inclestare-colaps a disperarii.
– Nu, nu sunt disperat, repeta el si, de data aceasta femeia descoperi ca piciulica al ei (al ei? deja ca si cum fostul...) are voce radiogenica.
– Daca nu-ti iese in filosofie, sa te faci crainic de televiziune, spuse ea.
– Zici tu? intreba tanarul, saltandu-si surprins sprancenele. Bine, O.K!
Asa e, in plantonul snobismului bonjuristii de (foarte) candva fura schimbati de O.K!-istii acestor timpuri.
– Si totusi, a fost frumos, generale, piciulica, zise ea, de parca ar fi vorbit Cleopatra a VII-a catre Antoniu, locotenentul lui Cezar.
– Da, a fost, spuse, neutru, studentul in filosofie.
– Dar cine stie cum va fi de maine-inainte, acolo, pentru mine, aici, pentru tine...
Ce altceva ar fi putut spune-presupune in asemenea situatie un tanar de douazeci de ani care ar cam avea toata viata inainte? A fost, va fi... La urma urmelor, este imposibil, Sulamito si Antoniu, Yin si Yang, sa nu priviti, concomitent, golul si plinul clepsidrei.
In beraria sordida, mai taifasuira vreo doua-trei ore bune. De fapt, ore... rele, triste, de pre-adio. Pe alocuri, studentului in filosofie Sulamita ii vorbea chiar... filosofie. Ce anume? Mda, ceva despre „iata inceputul de veac: un azil de tineri”, ca „draga piciulica, iubite generale, poti tu oare pricepe – de unde sa poti? – ca in mine se intampla o diferenta de sentimente cu propriile mele varste de moment?... Cu tine ma simt tanara, tanara!” hohotea ea, fortat, dar necontrafacuta, probabil, in suferinta. Si poate ca aceea nu mai era filosofie, ci oarecare divagatie ce tinea mai curand de psihologie.
Apoi, urcara panta versantului de nord al causului in care se aciuase Lacul Morilor, iesind in plin oras in tranzitie, luminat doar de jalonarile stopurilor de automobil. Restrictie la iluminat. Si la multe altele.
Sulamita avea senzatia ca-si aude impreunarea lesietica a inimii cu propriul ei sange. Si parca nu l-ar fi strans la piept pe Antoniu, ci propria ei pustietate interioara si-ar fi imbratisat-o.
Iar a doua zi, dupa ultima lor noapte furtunoasa, Sulamita ii spuse:
– De cum ajungi acasa, pune oglinda langa cuvantul inima si citeste.
– Inima, anagramatic? intreba studentul, incretindu-si fruntea, mijindu-si ochii si, acolo, in imaginatia sa, chiar punand o oglinda langa cuvantul inima. „Amin(i)”, citi.
Poezie? Filosofie? Joc, simpla butada? Toate la un loc? („La un loc se scrie despartit”, ii veni lui Antoniu in minte o regula de mai usoara memorizare a unui caz gramatical.) Scoase din buzunar cheia de la apartament si, pe stucatura in macinare a peretelui de aeroport de sub care se zareau fragmente din gratiile armaturii acoperite de pecinginea ruginii, zgarie cuvantul „inima”.
Butada? Joc? Filosofie?...
PROFA SI LICEANUL
Doamna profesoara de filosofie se preface ca-si aranjeaza tivul rochiei, cu ochii fiind insa pe liceanul care se intereseaza curios cum doamna profa isi aranjeaza ce are de aranjat, mai ales oprindu-si privirile pe genunchii ei merosi (rotunzi ca ionatanele, adica; dar poate ca si... dulci, ca mierea...).
Oare usa asta a clasei are ea iala? se intreaba concomitent ambii, fiecare in gandul sau, dar incercand, telepatic, sa patrunda unul in gandul celuilalt, ba doamna profesoara aproape in glas tare intreband si – brusc! – se imbratiseaza adolescenta cu sagacitatea ingaduitoare, putin riscanta.
Uite asta, dom’le, dragoste de la primele vederi si de la Liceul teoretic „I. L. Caragiale” etc.
Neumblat inca la barbier, liceanul cu tuleele molcute gadila (ce gade dragalas!) gatul nitel ridat al profesoarei care-i spune, ii tot spune sa nu se grabeasca, sa nu se...
Ah! ce desert al tatarilor inamorati, domnule Dino Buzzati (nu in zadar ea ii recomandase adolescentului sa citeasca buzatul de el pe Buzzati-italianul cel cu romanul Desertul tatarilor, subtextele caruia le trezesc tinerilor tentatiile ce bantuie senzuala imaginatie a ascetilor).
Ea isi zice: cat de simplu e sa te giugiulesti cu un licean, fara inclinatii spre baroc si complicatii inutile, fanteziste, precum i se intampla profei in cazul cu profesorul de educatie fizica si ceva sport.
Dar, nati-o buna! adolescentul cade brusc intr-o depresie post-sexy si dansa ar trebui sa-si ascunda ingrata misiune de a-l minti si de a-l sustine moralmente, insa pe moment ii este imposibil sa se ocupe de el, ea savurandu-si starea de descarcare nervoasa, de parca ar pluti intr-un dulce abis, unde zboara doar pasarea ibis.
In sfarsit, doamna zice: „Draga, sa fim calmi, sa nu incalcam consemnul pe care ni l-am propus. Hai, trage-ti slitusorul si fii barbat in toata legea... Bine, uite asa... Ai vrea sa ne mai vedem? Poate imi faci o vizita, pentru ca aici conditiile... vezi si tu... Ia, te-ai patat de praf de creta... Scutura-te de tibisir... Hai, fii barbat, ia-te in maini, vina-ti in fire si sa vii la mine. Bine?”
Liceanul da din cap ca un calut ce se apara de tauni. Cat de dubios poate fi datul din cap al unui adolescent... Si in aceasta dare este ceva din mecanica, dicteul automat si suprarealismul primului tic senzual.
„Pa, pa!” zice profa, sarutandu-l in coltul buzelor. Liceanul miroase a discoteca.
In timp ce coboara scarile Liceului teoretico-practic „I. L.Caragiale”, doamna profesoara fredoneaza soptit si sagalnic: „Om sanatos ce are sperante nebune,/ Om nebun ce are sperante firesti”, aproape ca intr-un enunt-capcana din filosofia Zen.
BALERINA CHEALA
Balerina cheala pleaca din nou la Paris unde, zice, pe la ore lascive dinspre zori, canta fermecator cocosul galic si confratele sau pigallec, intrerupand magia ironica a vreunui amant mefistofelic care si-ar fi tot facut de cap pana sa ajunga el insusi un cap de pod al obrazniciei suburbane. Hors d’ici canaille!
Artisticeste machiata, de o adolescenta ranceda, balerina cheala va evolua in spectacolul „Pepi Cioraplung” exact pe scenele pe care s-a produs si celbra cantareata cheala care si-a tot amanat cantatul pana in clipa in care vitriolul din fiola o viola definitiv. Dar sa lasam asta...
Prin urmare, balerina noastra cu gura marmeladie de la tic-tac, ruj sau altceva, ceea ce te facea sa i te adresezi cu: „Ah, madam! sau orice alta vei fi de gen feminin cu buzele de culoarea visinei putrede etcetera”, balerina sub fardul careia frumusetea este discutabila ca Premiul Nobel pleaca din nou la Paris, cuprinsa de netrecatoarea-i efuziune de iubire cu flancurile largi, bazata pe teoria relativitatii amorului a lui Don Einstein (la timpul sau amant cam incruntat, cu chip oarecum ermetic) cu formulele caruia ii pune la punct pe anumiti muschetari (mai misca!) batraiori – virtuosi ai tineretilor prelungite in vicii lejere despre care – de ce sa ascundem? – sporovaieste in jargon elegant lumea buna care o trateaza cu o parere foarte misto pe balerina noastra –, despre ea pareri proaste are doar cate vreun conational ce exclama indiscret la spectacol, dupa spectacol si dupa altceva: „Ah, pipita ei de ibovnica suie ce iti joaca feste, fese si fuste!” Iar un coetnic de-al nostru, mai saltat in „cultoliteratura”, ii trimisese un biletel cu un distih cam jignitor: „Folle coquette qui te fies/ Aux charmes que tu vérifies”, ca si cum ea n-ar fi cunoscut franceza – badaran, insidiosul! –, alaturandu-i si traducerea romaneasca: „Suie cocheta ce te increzi/ In farmece daca le vezi”, mai punand intre paranteze, extrapoetic, remarca: „La pastele cailor!”. Dobitoc, ce mai!
Oricum, in ciuda necazurilor de orice fel, balerina pleaca din nou la Paris, noutate ce are importanta continentala: inseamna ca etnia noastra alimenteaza in continuare arta, astfel ca, maestre Ionesco, va puteti odihni in pace pe veci, fiind sigur ca, drept componente ale absurdului, teatrul No, arca lui Noe, avionul lui Para-Noe, partial biografia lui Poe, eucaliptul, eucalipsa, apocalipsa, Calipso si Europa pot conta pe noi (!).
|
