Alaturi de alti cativa (nu prea multi) scriitori, Leo Butnaru reprezinta spiritul de emancipare categorica si definitiva a literaturii din Basarabia de sub dominanta cliseelor traditionaliste, noua ei imagine ce se vrea integrata fara rezerve in circuitul de valori general-romanesti. Inca de la debutul sau din 1976 cu placheta Aripa in lumina, el se infatiseaza ca un poet eminamente modern, de structura intelectuala, dezinhibat, bun cunoscator al literaturilor lumii. El evita in mod programatic lirismul serafic, formulele retorice, declamativ-oralizante ce dominau contextul, si se aventureaza pe calea unei poetici a faptului de cultura, narativ-prozastice, livresti. De atunci, scrisul sau a cunoscut o evolutie lenta, in trepte, lasandu-se mai apoi integrat cu usurinta in noua epistema moderna si postmoderna. Optzecistii de azi il revendica si il inglobeaza demersului lor radical-reformator, "antipasunist" si postmodernist; spiritele mai inhibate insa il califica drept un poet "facut", mimetic, "fara de traire", artizanal-livresc si, bineinteles, "iconoclast", demolator al armoniilor patriarhal-autohtoniste. Consecvent manierei de inceput, pe care si-a (re)adaptat-o "din mers" la noile precepte poetice, el nu si-a schimbat formula nici in anii de lupta nationala, exprimandu-si atitudinea civica in termeni ironici, persiflanti, intr-un demers desolemnizant, tragico-parabolic. Spre deosebire de alti colegi ai sai, Leo Butnaru nu s-a aratat preocupat nici de edificarea unui statut civic, n-a cultivat poza mesianica, desi temperamentul si calitatile sale oratorice l-ar fi putut propulsa intr-o pozitie sociala privilegiata, de tribun sau "patriot al neamului". Om puternic si cu caracter, intransigent cu sine si cu altii, a ales sa ramana fidel conditiei sale de profesionist al scrisului zilnic, de intelectual care isi nutreste talentul din carti si biblioteci, fidel programului sau de reformare a viziunii poetice, de impunere a unor tehnici artistice avansate. Ca bun strateg al propriei creatii, are si acea vocatie manageriala atat de necesara scriitorului de azi pentru a-si putea tipari si promova productiile literare. Datorita acestei calitati, ce-l face prezent in mai toate revistele din intreg spatiul limbii romane, si-a creat un bun (re)nume literar, devenit azi un reper al noului demers al literaturii basarabene.
Leo Butnaru face parte din categoria scriitorilor stapaniti de ispita totalitatii. Putine genuri literare au ramas nefrecventate de el. Cultivat si prolific, cu un potential de creatie considerabil, dublat de un bun eseist si teoretician al artei, antrenat aproape fara pauze in exercitiul scrisului, a dat la lumina pana in prezent zeci de carti de poezie, proza, eseistica, interviuri, traduceri, jurnal, literatura pentru copii. Dar ecuatia personalitatii sale este definita, esentialmente, de poezie.
Poemele de inceput impresionau prin lipsa discursivitatii, prin rationalismul lor antisentimental si prin prozaismul lexicului. Aceste particularitati il diferentiau fata de componentii promotiei sale, dar nu se pliau pe orizontul de asteptare al cititorului din Basarabia anilor '70, obisnuit cu un alt tip de poezie - lirica, declamativa, aurorala si diafana precum se credea ca sunt timpurile de afara. Leo Butnaru vine cu un alt tip de discurs, estetizant, ce se alatura eforturilor de de-orficizare si de-retorizare a poeziei. Sentimentele si ideile sale, cizelate si radicalizate, se contamineaza de o frenezie livresca, de un nedezmintit gust pentru parabola, ca in acest Motiv hispanic: "Ai! Intre albii muri hispanici / negrii tauri ai tristetii! (Federico Garcia Lorca) Lasand toreadorul nemiscat / reusi sa fuga din arena. / Isi spunea ca la sfarsitul strazii / vor incepe / libertatea lui si tihna… // … dar i-aparu in fata campul ros'- aprins / andaluzul camp impupurat / si-nnebunitul taur isi infipse / coarnele-n tarana / aruncand spre ceruri / radacini si floare / sangele de maci". Prin astfel de versuri usor epicizate, "impersonale", tanarul poet de atunci vroia sa sugereze ca poezia exista si in alte zone, dincolo de cotidian si senzorial, in contextul lecturilor si al autoreflexivitatii intelectuale, in afara institutiei sacrosancte a rimei/ritmului.
Platforma estetica pe care se situeaza nu-i vor asigura o receptare si o recunoastere pe masura nici din partea criticii literare, care, conform normelor axiologice general acceptate, considera "mesajul", "sinceritatea trairii", muzicalitatea drept cele mai importante criterii estetice.
In anii ce au urmat debutului, Leo Butnaru a continuat sa impuna, prin volumele Sambata spre duminica, 1983, Formula de politete, 1985, Duminici lucratoare, 1988, Soimul de aur, 1999, o poezie emancipata, fantezist-livresca, ce substituie emotia lirica cu meditatia filozofica, inefabilul cu insolitul expresiei si paradoxul. Mai putin interesat de uimirea si miracolul pe care le are in mod obisnuit poezia, el mizeaza pe o formula mimetizanta, pe demonstratia hermeneutica, ce se adreseaza mai mult gandului si mai putin simtului nostru liric. In poemul Portretul artistului la tinerete gasim aceasta confesiune ce poate avea semnificatia unei profesiuni de credinta: "…aerul iti trebuie mai mult / nu pentru a rosti / ci pentru a gandi cuvintele".
Leo Butnaru isi concepe poezia ca pe un instrument de cercetare si cunoastere, ce implica elemente provenite din filozofie, arte si chiar din stiintele exacte. Textele inglobeaza, intr-o continua alternanta, elemente eterogene, colaje de real si oniric, formule sententios-aforistice si "felii" de viata. In timp ce scrie, poetul analizeaza, stapanit de o verva a spunerii, de un adevarat patos al demonstratiei. Tensiunea exprimarii este mai acuta decat cea a trairii. Versul se desfasoara intr-o alternare de explicitare si poanta. Iata, spre exemplu, acest poem: "Cuvintele se preschimba dimpreuna cu anotimpurile. / Vorba viei mai intai se numeste ciorchine / apoi must, vin / iar vocabula frunza toamna-si converteste valoarea in / aur ieftin. / Silabele ninsorii sunt folosite doar iarna / si extrem de rar primavara / cand cresterea fructului arunca petalele din cuibul florii. / Vorba verii - iarba - iarna se numeste ierbar. / Alte ziceri ale verii - privighetoare, presura - / nu ne umplu auzul in anotimpul tencuit cu zapada / iar de se intampla totusi sa fie amintite / obligator au in jurul lor substantivul colivie - / sclavi insotindu-si stapanul la petreceri cu cantec. // Cuvintele apar odata cu anotimpurile. Cand / nu sunt folosite - ele / se odihnesc precum omul" (Cuvinte si anotimpuri).
Biblioteca devine pentru Leo Butnaru act initiatic continuu ce-i declanseaza starea de creatie. Lecturile ii incita imaginatia si ii provoaca spiritul, il predispun la jocuri silogistice si deliruri asociationiste. Activat de memoria culturala, textul se naste din text, ideea din idee. Poetul reciteste cu ravna de hermeneut modern mituri, simboluri, texte biblice si filozofice, si, precum Marin Sorescu in prima sa faza ( care scrie "o lirica a miturilor intoarse" - Eugen Simion), le "decodifica", le da o alta interpretare, personala, demitizant-ironica. Astfel, in Podul este parafrazata o cunoscuta parabola despre trecerea Rubiconului de catre armatele lui Cezar. Elegie disco e o fantezie "decupata" direct din romanul lui Bulgakov Maestrul si Margareta. Tainic tulburand infinitul… nu-i decat o glosa pe marginea celebrei afirmatii a lui Dostoievski "Frumusetea va salva lumea". Redescoperiri, una din multele profesiuni de credinta ale acestui autor, rastalmaceste emblematicele versuri ale lui Arthur Rimbaud, A - negru… U - verde, O - albastru…, si Paul Verlaine, A - rece, U - teama, O - nostalgie…, versuri care au revolutionat gandirea poetica moderna. Zicere de indragostit e chiar o talmacire (superba!) "dupa Tagore". Socrate, "rescrie" o anecdota atribuita celebrului filozof antic ce-si priveste chipul "in oglinda cupei cu cucuta". Hamlet cel batran e o divagatie pe tema lui Hamlet cel "vesnic tanar" si a intrebarii capitale a umanitatii "A fi sau a nu fi?" etc., etc. Impresia generala ce se desprinde la lectura acestor poeme este de un insolit impresionism al lecturilor. Daca ar fi sa inventariem toate denumirile si simbolurile, toate numele personajelor cate figureaza in spatiul acestei poezii, am acoperi, probabil, cateva zeci de pagini. Incat ne vine sa rostim impreuna cu Paul Valéry: "Leul e facut din oaie asimilata"…
Acest tip de poezie, "construita", aproape lipsita de ceea ce intelegem prin "emotivitate", devine atractiva datorita, in primul rand, dozei de paradox si parabolic pe care o contine. Iata acest frumos poem, Daruitorul de flacari: "O data in zece secole / vulturul vine pe Muntele Diamant / unde fusese incatusat / Dobanditorul Focului. / Acvila are ochii sangerii. Prin ei / i se stravede memoria rapace ce pastreaza / imaginea fortei din care rupea. // O data in zece secole vine / vulturul. De la privirea lui / eterul se face sangeriu. Insa deja / nu mai este acolo / Dobanditorul Focului… / In milenara asteptare / acvila isi ascute clontul, ghearele / de piscurile diamantine. / Dupa ce / loviturile clontului vor ruina pana-n temelii Muntele / se va sti ca a mai trecut, colea, o clipita din / viata Daruitorului de Flacari".
Treapta urmatoare a evolutiei poetului, ilustrata de volumele Puntea de acces, 1993, Iluzia necesara, 1993, Vieti neparalele, 1997, Gladiatorul de destine, 1998, indica o implicare afectiva mai accentuata, o crestere a temperaturii lirice. In acelasi timp, creste si debitul verbal al textelor, care de multe ori iau forma unor jeturi lingvistice, a unor tornade frazeologice. Desi se inregistreaza si unele treceri repezi la forma eliptica, comprimata, de haiku, prevaleaza demonstratiile parabolico-vizionare, de o abundenta potopitoare, descrierile polifonice si prolifice, pe alocuri destul de sofisticate sau chiar confuze.
In mare, poemele sunt meditatii existentiale, confesiuni despre conditia omului. Temele si motivele obsedante sunt relatia cu divinitatea, "esecul existential", originea universului, pregeneza, subteranele memoriei, timpul, istoria, cunoasterea, des-Facerea lumii, Post-Apocalipsa, creatia, cuvantul, literatura romana, moartea, "asa-numita Eternitate", lumea fizica, spiritul… O constiinta a lumii si a istoriei, o criza a moralitatii, in care este vizat si destinul Basarabiei de azi, frisoneaza de la un capat la altul poemele si le umplu de tot absurdul si paradoxul acestor "timpuri fineseculare", dupa cum spune poetul: "Priveste Doamne / ruinele-ti desolemnizate / priveste-i pe acesti - alti - ingeri drogati / priveste betivanii astia adolescentini cu / sangele otelit acaparati de / turbari in masa / altfel zis - de masturbari pseudoexistentiale…" (Poem sugrumat); "esti gata sa apari la televiziune pentru a propune / ca barem o ora din fiece zi a noastra / sa devina obligatoriu / ora nationala de lichidare a naivitatii" (De la Röentgen la initiativa); "Masturbatia flescaitoare a noroiului / in libidinoasa mahala a unei foste / pseudo-capitale comuniste. / In sfarsit neinterzis / Bacovia se afla in apele sale si aici / de-a lungul zidurilor abatorului de la Muncesti" (Spleen) etc. Leo Butnaru mai arata aici o deosebita apetenta pentru exegeza eseistica exprimata in termeni poetici, vizand tensiunea dintre generatii, actul scrisului, curentele si paradigmele literare, "receptarea modernismului postmodernismului", destinul "merituoasei dar nedreptatitei Poezii Romane". Eseistul din el il tiranizeaza adeseori pe poet…
Dar pana si cele mai grave motive sunt interpretate in registru ironic, demitizant, intr-o libertate de limbaj ce frizeaza burlescul si absurdul. In balconul Julietei sunt intinse azi scutecele pruncului, iar supravietuitorii se cheama "o ne-Julieta si un ne-Romeo"; sublima "trestie ganditoare" a lui Pascal este numita, ironic, "trestia aia pansiva / cugetareata"; celebrul vers bacovian "Aud materia plangand" devine in gura poetului postmodernist "Aud / materia mancand; / mancandu-se pe sine"; din acceleratul Iasi-Timisoara il zareste pe Sfantul Ioan-Gura-de-Aur; dimineata ingerii duc la policlinica, in sticle de bere, "urina pentru analize"… Stapanit de o dorinta irepresibila de a transforma viata, lecturile in text, intr-o emanatie de energii debordante, sustinute de un adevarat paroxism al contrapunerii prin asociere/disociere, Leo Butnaru lasa impresia ca poate extrage poezie din orice. Se inspira atat din lecturi, cat si din din mersul fetelor pe strada, atat din dialogurile imaginare cu eroi medievali reanimati din carti si tratate, cat si din escapadele sale in Delta, din calatoriile in Mongolia, la Paris ori Stockholm, in fine, din ceea ce vede si simte chiar in momentul scrierii. Parafrazandu-l, am putea spune ca poemele sale includ "jungle de semnificatii cu / indoieli luxuriante / uneori dadaiste", iar "animalele vorbirii" sale se afla "intr-o perpetua hamesire"… Poetul insusi emana o energie debordanta, indica un spirit dezinhibat, ludic. Mainile si picioarele sale muschiuloase, ca de aruncator de disc in arenele Greciei Antice, tradeaza forta si vitalism, barba scurta ca de satir inmuiata in prima caruntete pare sa personifice ironia si persiflarea, iar limba-i izvoditoare de calambururi si solticarii verbale se afla non-stop in regim de replica…
Leo Butnaru scrie cu o libertate uimitoare, cu o luciditate si un exhibitionism demne de un acrobat. De cele mai multe ori, textul contine o demonstratie filozofica, o idee existentialista, un paradox; descrierea lor se desfasoara intr-o succesiune concentrata, urmarindu-se inca de la inceput, cu o "perfidie" calculata si vizionarism de paianjen, obtinerea unor poante, a unor sensuri ascunse, nebanuite de ochiul comun. Imaginatia poetului alearga ca o suveica printre carti, mituri, idei, intamplari cotidiene, mecanismul asociativ-ludic functioneaza neintrerupt, intr-un regim al intertextualitatii si al "diversiunilor" lingvistice. Citam, spre exemplificare, o parabola de mare anvergura ideatica, Ceasul cu corb: "Car, car! / intr-un copac de corn sta corbul izolat gresit gramatical / intre ghilimelele maro-inchise de pastai zornaitoare in / vantul inghetat. // Car, car! / erupe hilar croncanitul toxic al ciudatului pirat care a / ajuns aproape simbol gratie graseatei inventii EdgarPoetice / de tipul Marlboro (pardon: Nevermore!). // Niciodata! Nevermore! / striga dimpreuna cu aripatul pirat pasiunile / trecute in dragoste infima, dupa care a ramas doar gol de / inima, gol in piept de robot si roboata ajunsi a se preface / ca se poate trai din teorie si semiconductori gadilati de / curent (absent, din considerente politico-economice). // Car, car! / calvar de suflete inexistente in EdgarPoetice jocuri de / ne-noroc ale amoroaselor giugiuleli innobilate de fumul de / Marlboro (pardon: de "Nevermore!"). // Car, car! / striga un ornic care, pentru anuntarea orelor imprecise, / nu are cuc, ci corb. // Car, car! / si / Nevermore! - / din ceasul cu pirat aripat se dezghioaca in infinit / acest cucuit-corbuit ragusit, risipindu-se ca niste aschii de / neagra poveste. // Vant inghetat…".
Leo Butnaru are si tentatia rostirii eliptice, a poemului gnomic, cu "cheie aforistica", a stampelor picturale. Cum e si firesc pentru un poet de factura sa, perceptiile naturiste sunt si ele trecute prin filtre livresti, mecanica asocierilor realizeaza o simbioza dintre elementul natural si cel cultural, ca in acest Suspin: "Pornit-a ofensiva toamnei cu / traditionala-i mobilizare de cocori / aranjati precum / vaslasii in antice galere / plutitoare spre vreo iluzorie Cartagina - urbe arata / urbe uitata. / Fiece bataie de aripa-vasla / e secventa de film dat cu incetinitorul…".
Volumele din ultima perioada (Identificare de adresa, 1999, Lamentatia Semiramidei, 2000, Pe langa streang, steag si inger, 2003) se mentin in spiritul neoavangardismului optzecist si al deconstructiei postmoderniste. Poemele sunt decupaje din marele text existential, in care se descifreaza semnele acestui timp post-post-modern, iau forma unor cronici sentimentale sau a jurnalului de calatorie. Despre ce (mai) scrie poetul?
Poetul (mai) scrie un Manifest P.P.-M. ( abreviaturile insemnand post-post-modernism), in care ne anunta ca "literatura lumii e (inca) in viata: poetii - cu Muza, prozatorii - cu Hurmuza, ceilalti - cu Anton-zeu-adjunct-Pan"; sta cu ochii pe harta Europei, mirandu-se cu perfidie: "Ce / densitate de tari in Europa! Cate doua / pe cap de locuitor"; face comentarii pe marginea receptiilor oferite de ambasadele de la Chisinau, injurand discret ("in sinea mea") "handi-capacitatea politicienilor basarabeni (de / la A la Z)" si se mandreste cu "limba inca ne-engleza a statului nostru"; isi imagineaza, metafizic, propriul botez petrecut in urma cu trei milenii (ianuarie 249 i.Hr.); se intreaba, intr-un soliloc tragicomic, "Ce mai faci Butnarule cand / colega (hai renunta la ghilimelele de ne-rigoare) / scrie ca e uda intre picioare si / cauta testiculele cuiva ca cu un / detector de mine?"; prezinta fragmente dintr-un mic jurnal de impresii de la Paris ("In piata Bastiliei / ca o insiruire de negatii / un discurs etern" - superb!); scrie despre "un simpozion al poeteselor", polemizeza cu "fratele Fiodor Mihailovici D." si cu "Domnul Lucian Blaga", reflecteaza cu ironie in "parnasul Bucegilor" despre "coincidenta sonora dintre cel mai popular prenume romanesc si / atomul zis Ion" etc., etc.
Poemele de acum sunt din ce in ce mai ironice si dezinhibate si au o vadita implicatie existentiala si istorica. Daca in fazele anterioare demersul poetic oscila intre orfic si dionisiac, in aceste ultime volume orficul este dezlocuit in totalitate, poetul plasandu-si discursul, programatic si exclusivist, intre parametrii ludicului, absurdului si demonicului postmodernist. Rezulta o poezie texistentialista, ce isi aduna substanta exclusiv din fanteziile grotesti si din ironie, din rastalmacirea unor simboluri arhetipale si, bineinteles, din ingenioasele, nelipsitele "EdgarPoetice jocuri". Leo Butnaru pare stapanit definitiv de un demon al (auto)ironiei si dezarticularii, al combinatiilor asociative, ce amintesc de jocurile lui Nichita Stanescu si de ludicul grotesc al optzecistilor postmodernisti. Din fericire, acest liber joc mizand pe arta combinatorie si intertextualitate (si in aceasta vedem una din trasaturile definitorii ale poeziei lui Leo Butnaru) nu degenereaza in hazard sau colaj dadaist; poetul stie sa-si canalizeze discursul intr-o anume albie semantica, creand atmosfera, simulacre de rationamente si poante. Iata acest frumos poem construit pe laitmotivul unui celebru vers de Macedonski, pe care il citam in intregime ca model de intertextualitate: "In acest oras tapetat cu / mizerabile afise electorale de-a dreptul de stanga / chiar in centrul lui aud (mereu liber / auzul omului, nu?): privighetoarea canta dar / liliacul totusi n-a inflorit, maestre Macedonski (nu, nu / nu voi intreba ce-i cu epigrama aia contra / marelui suferind; pot sa va spun doar ca / la Chisinau am cutezat a va antologa in / colectia "Poezii de duminica"). In / aceasta urbe de-a dreptul tapetata cu / mizerabile afise politice (vecinul meu Avraam zice: / Pe mine nu ma intereseaza circumciziile astea / electorale), in acest oras cu plamanii dezbatuti de / gorilele cluburilor de noapte / un strigat poate avea multiple sensuri / ale durerii si derutei. / Si totusi / chiar de se urla, se striga, se scrasneste din dinti / canta privighetorile, acesti gnomi condensati ca / niste ghicitori subtiindu-se in / silogisme muzicale, desi / liliacul inca n-a inflorit. Printre ruladele filomelelor / aud sirena salvarii poetului inca nenascut ce / latra-urla umbra lui Stanescu care venise aici / prin 1976. (De fapt, in acest oras in care / poti trilui sau urla / pana si surdomutul pre limba lui piere / ajungand un Ioan-fara-de-cap sau fara-de-trup si / fara-de-tara: creierii - pe tipsie / inima - pe undeva prin maracinii din suburbia / Schinoasa Mica, peste locul unei biserici demolate de / antihristi.) / Si totusi veniti. / Privighetoarea canta; pana la urma / liliacul va inflori si / vor cadea de acord tragediografii cu bucuriografii / uniti de Ah-uri si Of!-uri cu / minima valoare lingvistica, dar fara de care / nedepline ar fi limba si poezia romana, unde / precum in inima mea / se poate intampla orice. / Si chiar se intampla / pentru ca, iata, privighetoarea canta si, deja / liliacul a prins a inflori in / acest oras important din / Statele dez-unite ale Romaniei. Veniti…".
Leo Butnaru a deprins o tehnica pe care o exploateaza cu inversunare, fara a da semne de oboseala. Sapa in continuare in zona livrescului, isi culege subiectele de peste tot, cauta insusiri poetice in lucrurile si intamplarile cele mai derizorii, se misca absolut descatusat pe scara DEX-ului, de la A la Z, cu o capacitate de inventie verbala remarcabila si cu o insatioasa placere de a strica vechile relatii dintre cuvinte. Aflat intr-o permanenta conditie ludica, el nu poate trece senin peste nici un cuvant fara a-i incerca disponibilitatile de derivare-criptogramare-combinare poetica. O spune el insusi intr-un poem: "In hermeneutica poetica / se poate intampla orice". Astfel, pepsi-cola devine, la el, "sexy-cola", curriculum vitae - "cu-cu-rri!-culum vitae", darea de seama - "eluci(darea) de seama", haz de necaz - "jaz de necaz", Genghis-Han - "Genghis-Haim(ana)"; langa frumoasa fara corp apare numaidecat "urata fara corp"; in contrasens la "intoarcerea fiului risipitor" apare "intoarcerea fiului econom"; la "Schimbarile Parisului" lui Bosquet scrie, in replica, "Statorniciile Parisului"; din filozoful Derida scoate refrenul "deri-da-da"; din etcetera extrage in graba "cetera"; ingerul este slab de inger, penatii sunt peniti etc., etc.
Volumul de sinteza Altul, acelasi, seria "Biblioteca scolarului" (Editura Litera International, Bucuresti-Chisinau, 2003), ne ofera posibilitatea de a-l citi pe Leo Butnaru sincronic si diacronic, in contextul literar de ieri si de azi. Cartea releva un discurs coerent, marcat de organicitate, a carui fragmentaritate se afla in deplina concordanta stilistica, partile aglutinandu-se in cele din urma intr-un tot unitar, inconfundabil. Poezia din cele peste 300 de pagini - diversa, fragmentarista, proteica - se preteaza la o lectura unificatoare si denota coerenta de stil si viziune, ceea ce nu poate fi decat reconfortant pentru sensibilitatea artistica postmoderna.
Alchimist solitar, rationalist si ingenuu, cu o viziune filozofica asupra existentei, hranindu-se cu "iluzia necesara" a scrisului, extragandu-si poezia din minereuri lingvistice topite in creuzete livresti, alternand cu aceeasi potentare intre poet, prozator si eseist, intre publicist si traducator (talmacirile din Velimir Hlebnikov, René Char, Ghennadi Ayghi sunt mostre de mare virtuozitate ale genului), Leo Butnaru este prin excelenta un poet al texistentei, fascinat deopotriva de spiritul bibliotecii si de realitatea "reala", un remarcabil creator de valori artistice contemporane.
|
