|
Inima ta, obosita si hartuita de excese fara numar si fara sfirsit, inceteaza sa mai bata. Pentru prima data asta s-a intimplat intr-o zi sufocanta, 25 iulie 1979, in Samarkan, in timpul spectacolului (“Hamlet”, n.n. – Vladimir Visotky juca rolul principal), tu ai cazut, fara rasuflare, chiar pe scena. Injectia in inima te-a intors la viata.
Insa exact peste un an, pe 25 iulie 1980, intilnirea cu moartea n-a mai putut fi evitata.
Ultima noastra discutie, in seara lui 23 iulie.
- Mai vrei sa ma vezi? Am bilet si viza pentru 29.
- Vino, doar stii ca te astept.
- Multumesc, iubito.
Cit de des auzeam, inainte, aceste cuvinte; iar acum, iata ca de foarte mult timp, nu mi le mai soptesti. Le cred, acum, te simt din nou apropiat si drag.
Doua zile sint in culmea fericirii, imi fac un adevarat program pentru intilnirea cu tine, ma gindesc cum sa te sustin, cum sa te distrez. Fac ordine prin casa, pregatesc totul, cumpar flori, ma improspatez si ma infrumusetez. Pe 25 iulie, la ora 4 dimineata, ma trezesc transpirata, aprind lumina, ma ridic si privesc lung la pata rosie de pe perna mea – strivisem un tintar enorm. Privesc spre aceasta pata colorata intr-un fel de inconstienta si cu ochii goi. Trece doar o clipa si deodata se aude sunetul telefonului, de-acum stiu ca voi auzi alta voce decit a ta...
- Volodea umer (Volodea a murit).
Atit, doar doua cuvinte, scurte, rostite de o voce incurcata si necunoscuta…
Camera unde e intins trupul tau are ferestrele inchise. Esti imbracat intr-un pulover negru. Parul, pieptanat pe spate, deschide si mai tare fruntea inmarmurita in incordarea fetii. Pe piept se odihnesc miinile tale albe si lungi. Doar in ele se simte pace. Sintem singuri. O indignare oarba mi se ridica in piept. Cum poate sa dispara un asemenea talent urias, o asemenea inima mare, o asemenea forta? De ce tace aceasta voce grea si puternica, care cucerea multimile? Ca si tine, nu cred in viata de apoi. Ca si tine, stiu ca totul se termina odata cu ultima rasuflare. Urasc aceasta inevitabilitate.
Noapte. Aprind veioza noastra. La lumina ei aurie fata ta e linistita, fina. Il invit in camera pe un sculptor vestit, care ma va ajuta sa scot masca mortuara. Pot scoate masca, m-am ocupat citiva ani de arta modelarii. Lucram in tacere. Masca va fi reprodusa, in bronz, in trei exemplare. Pe masa ta sta masca mortuara a lui Puskin…
Ora 5 dimineata, incepe lunga ceremonie funerara. Vin sa se inchine vecinii, oamenii din teatru. Necunoscuti care-au aflat din auzite de moartea ta. Moscova e pustie. Jocurile Olimpice sint in toi. Stim ca nici presa, nici radioul n-au anuntat nimic despre moartea ta – doar patru rinduri intr-un ziar moscovit de seara. Parasim casa noastra, in masina Salvarii, cu medicii reanimatori care te salvasera de atitea ori mai inainte si mergem la Teatrul Taganca, unde va avea loc ceremonia oficiala. Liubimov a pregatit ultima montare cu participarea ta. Scena e acoperita cu catifea neagra, proiectoarele sint indreptate spre sicriu. Deasupra scenei atirna una dintre ultimele tale fotografii, enorma, in alb-negru, in care tu, cu miinile incrucisate la piept, privesti serios spre obiectiv. In sala e muzica funerara. Locuitorii simpli ai Moscovei au venit sa-si ia ramas bun de la trubadurul lor. Mii de fete s-au intiparit in memoria mea, toti oamenii duceau flori, cu care scena a fost acoperita pe loc, apoi un covor de flori s-a asezat pe podea. Timp de citeva ore au curs siruri de oameni care se inchinau la sicriul tau…
Strazile sint inundate de-o lumina orbitoare. Cit se poate vedea cu ochii – numai oameni, multime deasa intinsa pe nenumarati kilometri. In multime se aude vocea ta, sute de oameni si-au luat cu ei casetofoanele cu cintecele lor preferate in interpretarea ta…
Dupa inmormintare, intorcindu-ma din Moscova, gasesc ultima ta scrisoare. Nedatata, dar stiu c-a fost scrisa pina pe 11 iulie 1980.
“Marinocica, iubita mea, ma sufoc. Simt ca degraba voi gasi iesire, desi acum ma simt slab si disperat.
S-ar putea sa am nevoie de atmosfera in care sa ma simt necesar, util, nu bolnav. Cel mai tare vreau ca tu sa-mi lasi o speranta si sa nu iei aceasta drept o ruptura, esti unica pentru care as putea sa ma ridic din nou. Inca o data, te iubesc si nu vreau sa-ti fie rau.
La urma urmei, totul va reveni la locul lui, vom vorbi si vom trai in fericire.
Tu.
V.Visotky”.
Foloseam in scrisorile noastre, adesea, semnatura “Tu” dupa ce auzisem o poveste indiana foarte sensibila. Conform traditiei, in ziua nuntii mireasa s-a inchis in casa construita special pentru tineri. Odata cu venirea noptii, mirele bate la usa. “Cine?”, intreaba ea. “Sint eu”, raspunde el. Ea nu deschide. Asta s-a repetat citeva zile. In sfirsit, sotul bate iarasi la usa. Ea intreaba din nou: “Cine-i?” El zice: “Tu”. Ea ii deschide si usa si sufletul.
Ca si-n toate marile orase ale lumii, in Moscova nu se mai ingroapa in centru. In afara cazurilor exceptionale, se dau locuri foarte departe, la periferie. Oficialitatile anume acolo au vrut sa-l ingroape pe sotul meu. Noi n-am fost de acord. Consideram ca mormintul lui trebuie sa fie acolo unde s-a nascut – in centrul orasului. Am hotarit sa mergem, cu o intreaga delegatie, la directorul cimitirului Vagankovsk. El se afla la citiva pasi de casa noastra, vechea si minunata biserica de aici e inconjurata de-o adevarata livada. Iusif Cobzon, popularul cintaret, a venit singur, din proprie initiativa. Directorul cimitirului de-abia il invitase la el si Cobzon se si descheiase la jacheta, “E nevoie de-un loc pentru Visotky”, a spus el si i-a intins un pachet de ruble de-o suta, o intreaga avere. Prietenii ramin uluiti, unii n-au vazut o asemenea suma niciodata in viata. Fapta cintaretului ne-a miscat profund. Emotionat si cu lacrimi in ochi, directorul cimitirului a zis:
- Cum v-ati putut gindi c-as putea lua bani… Eu platesc impreuna cu voi.
Rusia a pierdut unul dintre cei mai mari poeti. Nu voi da pur si simplu un loc, va voi da cel mai bun loc, pe aleea de la intrare, ca oamenii sa poata veni la el si sa-l salute asa cum merita.
Acest om nici nu-si inchipuia cita dreptate avea. Timp de atitia ani spre
mormintul lui se intinde un val continuu de oameni. In fiecare zi munti de flori se aseaza la el…
David Borovsky, picto-decoratorul Teatrului Taganca, la care Volodea a lucrat mai mult de 15 ani, a organizat, la rugamintea mea, o expozitie a machetelor monumentului. Eu stiam precis ce vreau. Stiam ca-n muzeul geologic din Moscova sint meteoriti – aceste bucatele de stele cazute pe pamint. Ma intelesesem cu directorul ca, spre memoria lui Visotky, imi vor da un meteorit pe care il voi alege eu insami. Meteoritul, cazut in mijlocul Siberiei dupa milioane de ani de calatorie, pe mormintul lui Visotky trebuia sa simbolizeze viata lui sclipitoare, zbuciumata si atit de scurta. Din pacate s-a intimplat altfel, dar am aflat ca, din 1985, noul asteroid descoperit, intre Marte si Jupiter, de astronomii observatorului din Crimeea a fost numit VLADVISOTKY.
In catalogul international al corpurilor ceresti el poarta numarul 2374.
Adesea, privind la cer, zimbesc la gindul ca acolo, in acea lume atit de diferita si nesfirsita, rataceste un punct mic si luminos, un corp celest neobosit, legat pentru totdeauna de numele sotului meu.
|
