|
Actrita care in ultimii ani si-a mai descoperit o vocatie, cea de scriitoare, a lansat recent inca o carte, cea mai trista dintre toate – „Pe plaja, omul in negru”. Chiar daca acest volum este dedicat fostului ministru francez al Sanatatii, Leon Shwarzenberg, Vlady aminteste in el deseori despre Vladimir Vasotki, care i-a fost sot, Geniul, cum il numeste ea in carte, omul pe care l-a iubit cu pasiune.
Cu Leon Shwarzenberg frantuzoaica de provenienta ruseasca a facut cunostinta in 1981, Andrei Tarkovski a prezentat-o. Regizorul era bolnav in acea perioada si era tratat de Leon, recunoscut drept unul dintre cei mai buni specialisti in domeniul bolilor de cancer. Medicul era de o inteligenta enciclopedica si o persoana foarte agreabila, iata de ce atunci cand acesta si-a parasit sotia, lasandu-i casa, Marina l-a gazduit in casa ei din Paris. Prietenia lor s-a transformat, treptat, in dragoste, o relatie care a rezistat in timp. I-a despartit doar moartea lui Leon, care a survenit in luna decembrie a anului 2003. Ironia sortii, Leon Shwarzenberg a murit de cancer de ficat.
Pentru Marina Vlady, Leon Shwarzenberg a fost acel colac de salvare care a ajutat-o sa scape de depresia care a cuprins-o pe actrita dupa moartea actorului si bardului rus. Leon a fost alaturi de Marina cand aceasta facea primii pasi in literatura, atunci cand lucra la traducerile in mai multe limbi de circulatie internationala a romanului autobiografic „Vladimir sau Zborul intrerupt”.
In visele care au vizitat-o pe Marina in ultimul sfert de secol, ea revine de foarte multe ori la Vasotki. Pentru prima data actrita a vorbit despre aceste vise in ultima sa carte. Iata unul dintre ele, intitulat „Visul numarul 3”: „Ma indrept pe o strada cunoscuta in directia cimitirului in care este inmormantata mama mea. In partea opusa a strazii merge un om de varsta mea, eu stiu ca el a imbatranit impreuna cu mine. Este Vladimir Vasotki. Eu il strig. El se apropie si ma imbratiseaza. Il intreb de ce atata timp s-a prefacut ca e mort. De ce mi-a provocat atata suferinta cu asta. Vladimir zambeste si nu-mi raspunde. Eu il descos pe Vladimir cum a trait el in toti acesti ani in care nu ne-am vazut. Descopar ca e casatorit, are copii mici, o casa, si eu vad o constructie ultramoderna prin arhitectura sa, ridicata din lemn. Isi ia tandru ramas bun de la mine, iar eu ma trezesc cu ochii in lacrimi”.
Dragostea pentru Vasotki a ramas pentru totdeauna in inima Marinei, dar alaturi de ea a fost si dragostea pentru Leon. Cei 22 de ani pe care i-au trait impreuna au fost ani fericiti pentru actrita, impreuna cu ilustrul medic, ea a participat la mai multe actiuni de aparare a imigrantilor nedreptatiti, pe care autoritatile franceze intentionau sa-i scoata din tara, de asemenea, au protestat impotriva razboiului din Irak.
Ultimii patru ani au fost, insa groaznici, erau anii dinaintea catastrofei care se apropia. Ca sa-si alunge durerea si sentimentul de frica ce se accentua pe zi ce trecea, cand deznodamantul era aproape si stia ca, pentru a doua oara, va pierde un suflet pe care il iubeste, Marina a recurs la alcool, asa cum, la randul sau, facuse odata si Vasotki. Pentru inceput actrita consuma vinuri usoare, de marca, dar pe zi ce se accentua durerea ei, recurgea la bauturi mai tari. „Nu m-am dat niciodata in laturi de la vin, la urma-urmei, in mine curge sange rusesc. Si, in afara de asta, am trait multi ani alaturi de Vasotki. Am inceput sa consum alcool cand Leon s-a imbolnavit si il vedeam in fiecare zi cum moare sub ochii mei. Beam ca sa-mi alin durerea”, povestea in cadrul unei emisiuni televizate la un post francez Marina Vlady.
Moartea lui Swarzenberg a deschis o prapastie in fata Marinei Vlady. Si atunci,a sa cum scrie in carte, „omul in negru”, intruchiparea dependentei de alcool, a devenit stapan de drept in casa ei. Mai mult de doi ani a fost prizoniera acestui viciu. Si in tot acest rastimp s-a aflat intr-o singuratate totala, daca nu luam in calcul rarele apeluri telefonice ale copiilor sai, mari deja. Nu rare au fost momentele cand gandul a dus-o la moarte. Vroia sa se sinucida, dar au scapat-o de la pierzanie cainii ei, trebuia sa-i plimbe, sa-i hraneasca. Marina povesteste cum urca pe bicicleta, si tinandu-si cu greu echilibrul, se ducea pana la cel mai apropiat magazin dupa alimente, dar, cel mai important, dupa bautura. „Drumul pe care-l parcurgeam inapoi era mult mai usor. Eu chiar simteam o oarecare stare de euforie, cunoscuta fiecarui alcoolic. Asta ma uimea, in alte timpuri, la un om unical – la Vasotki, caruia incepea sa i se invarta capul de la simpla idee a unei apropiate betii. Acum venise randul meu”, povesteste actrita despre momentele in care nu mai putea sa-si controleze existenta.
Cufandandu-se in bezna pana la capat, Marina a gasit, totusi, puteri sa se ridice. Viciul alcoolului a decis sa-l lecuiasca cu alta pasiune, cu cea a scrisului. Pentru inceput isi facuse un obicei in a nu se mai atinge de licoarea bahica pana la ora sase seara, apoi a redus consumul acestuia la minim. Un an in urma a aparut o carte a ei intitulata „24 de imagini intr-o secunda” in care actrita scrie de partenerii ei de film si, evident, despre Vasotki, „fulgerul care a intrat in viata ei”. Amintindu-si clipa in care i-a intalnit destinul, Marina povesteste despre dragostea lor: „Luni intregi de priviri galese si de tandreturi au fost, oarecum, un preludiu pentru acel CEVA, inevitabil, care avea sa se intample. Fiecare a gasit in celalalt jumatatea care ii lipsea. Plutim intr-un spatiu imens unde nu e nimic altceva decat iubire. Respiratiile noastre se intretaie pentru o clipa, ca mai apoi sa devina una singura in sentimentul scapat la libertate. O noapte nu ne-a fost suficienta ca sa intelegem pana la capat profunzimea sentimentelor noastre”.
Si iata ca apare inca o carte, a zecea la numar semnata Marina Vlady in care cunoastem tragedia vietii ei. Si doar in vise actrita isi recapata fericirea.
„Visul numarul 7”: „Luandu-ne de mana, noi zburam pe cer impreuna cu Volodea. Sub noi este o alee lunga, copacii au coroanele rosu-ruginiu, cu luciu auriu, pamantul este acoperit de frunzele multicolore ale toamnei. Noi ambii stim ca aleea asta nu are sfarsit. Acolo unde aleea ar trebui sa se termine, incepe din nou, ca un cerc inchis. Ma trezesc cu lacrimi de fericire in ochi”. |
