Valentina Victorovna a deschis usa de sticla a cabinetului:
- Costea! Au venit elevii tai!
Constantin Filipovici, care sta la un birou mare s-a ridicat un pic, si-a pus ochelarii:
- Lasa-i sa intre.
- Ei se rusineaza, a izbucnit in ris Valentina Victorovna.
- Doar n-am sa-i primesc in coridor… Cheama-i aici, du-te si cheama-i…
Valentina Victorovna a disparut si peste un minut in cabinet intrara trei baieti tineri si o fata cu un buchet imens de liliac.
- Buna ziua, Constantin Filipovici, l-au salutat ei intr-un glas.
- Buna ziua, buna ziua, prieteni, a spus vesel Voskresenski, iesind de la birou. Asezati-va comod, nu va rusinati.
- Constantin Filipovici, a inceput sa vorbeasca foarte repede fata, permiteti-ne sa va felicitam din partea intregii facultati cu ocazia zilei de nastere, cu ocazia acestei sarbatori. Noi va iubim foarte tare si va respectam. Si suntem foarte bucurosi ca am avut noroc sa ascultam cursurile dumneavoastra, sa fim elevii dumneavoastra… Iar acesta, iata, e pentru dumneavoastra…
Ea i-a intins buchetul.
Constantin Filipovici si-a desfacut miinile, a luat florile neindeminatic si, prinzind minuta finuta a fetei, a sarutat-o repede:
- Va multumesc, dragilor, va multumesc… sunt foarte emotionat… multumesc…
Unul dintre baieti a desfacut o bucata de hirtie:
- Si asta, Constantin Filipovici, e tot pentru dumneavoastra, din partea organizatiei studentesti a facultatii.
Sub hirtie s-a dovedit a fi un model frumos al unei molecule de acid lactic. In locul unui atom de carbon in model era montat capul profesorului Voskresenski, facut din papiér maché.
Constantin Filipovici a izbucnit in ris:
- Aha-ha-ha! Bravo, bai! Smecherilor! Aha-ha-ha! Valia! Vino incoace! Priveste! Priveste!
Valentina Victorovna s-a apropiat repede de birou, s-a aplecat de-asupra modelului:
- Dumnezeule! Cum ati reusit sa faceti asta? Si cit de tare seamana!
- Si, ce e mai important, e in locul atomului! ridea profesorul. Intr-adevar, cum de ati putut realiza asa ceva?
Unul dintre studenti a zimbit retinut:
- Cu forte comune, Constantin Filipovici.
- Ei, multumesc, multumesc…, profesorul invirtea modelul in miini, acum il voi tine pe masa, iata aici.
A mutat un teanc de hirtii mai la margine si in locul lor a asezat modelul:
- Iata asa. Ei, ce stati cu totii asa, in picioare?! Asezati-va, asezati-va!
Studentii s-au retras spre usa:
- Multumim, Constantin Filipovici, dar e timpul sa plecam.
- De ce e timpul sa plecati? Unde va grabiti?
- Avem miine examene. La matematica.
- Aaaa… Atunci va inteleg, a devenit serios Voskresenski, matematica e o treaba arhiimportanta. Eu, trebuie sa recunosc, nu ma prea pricepeam la matematica…
El zimbi, stergindu-si pierdut timpla incaruntita.
Studentii zimbira.
- Poate ramineti sa beti macar un ceai? a intrebat Valentina Victorovna.
- Nu, nu. Va multumim. E timpul sa plecam.
- Ne pare rau.
- Pai, treceti macar dupa examene, si-a deschis miinile larg Voskresenski, sa veniti neaparat. Altfel ma voi supara!
Studentii au dat din cap:
- Vom trece. La revedere.
El i-a petrecut pina la usa.
In acest timp Valentina Victorovna a pus liliacul intr-o vaza albastra frumoasa.
Voskresenski s-a intors fluierind, a atins florile cu degetul aratator:
- Ce baieti minunati. Ce liliac extraordinar…
- Si ce baieti de treaba erau, a zimbit Valentina Victorovna, si fata era scumpa. Chiar i-ai si sarutat mina…
- Esti geloasa?! a ris profesorul.
- Nu mai spune prostii. Doar ca ea a rosit toata, s-a speriat.
- Ei nu? Eu nici n-am observat.
- Eu in schimb am observat.
Ei s-au uitat unul altuia-n ochi, s-au cuprins si au inceput sa rida. Constantin Filipovici a mingiiat capul curat si carunt al sotiei:
- Iata ca am ajuns si pina la saizeci de ani.
- Am scos-o la capat, a zimbit ea.
S-a auzit un sunet la usa.
- Probabil ca baietii au uitat ceva, s-a impacientat profesorul.
- Nu te grabi, las-ca deschid eu…
- Haide, haide…
El si-a tirsiit repede picioarele pina la usa, a deschis.
In prag statea un muncitor cu o lada de cuie in miini.
- Tovarasul Voskresenski?
- Da. Eu sunt.
- Astea-s pentru dumneavoastra.
Muncitorul a trecut pragul si a pus lada cu cuie in fata profesorului.
- Ajutor! a ridicat miinile in gluma profesorul.
- Semnati, va rog, pentru primire, zimbind, muncitorul i-a intins chitanta.
Profesorul a alergat dupa stilou.
- Doamne-Doamne! Ce cuie minunate! a batut din palme Valentina Victorovna.
- Frumoase flori, a zimbit muncitorul. Haideti sa vi le duc undeva. Ca voua va va fi mai greu sa le ridicati.
- Va rog, fiti amabil…, iata acolo ar fi bine sa le puneti, pe noptiera.
Muncitorul a dus lada prin coridor si a lasat-o pe noptiera. Voskresenski s-a intors cu stiloul, a semnat chitanta botita si i-a intors-o muncitorului, impreuna cu o rubla.
- Aaa, nu, muncitorul a ascuns chitanta si a deschis repede usa.
- E pentru deranj. Luati-o.
- Pai asta este munca, nu deranj. Va multumesc. La revedere.
Si a plecat.
Profesorul a dat din cap, a bagat rubla in buzunar:
- Mi-e cam incomod, n-a iesit prea bine…
- Daaa…, a oftat Valentina Victorovna si si-a cuprins sotul, ei, nu-i nimic, nu-i nimic. Mai bine sa-mi spui de la cine sunt aceste flori extraordinare?
- Cred ca Serghei, probabil, le-a trimis. Sau sint de la catedra. Dar am impresia ca, totusi, de la Serghei.
Constantin Filipovici s-a apropiat de cuie, a zimbit:
- Nu m-a uitat inca. Ma tine minte…
- Pe tine, Costea, toti elevii te tin minte.
- Ei, sa nu exageram, totusi…
- Dar nu e exagerare.
Profesorul a intrat in camera, a tras perdeaua si a deschis cu greu fereastra. Aerul cald de iunie s-a napustit in camera, umflind perdeaua.
- Zboara puf, a zimbit Constantin Filipovici.
- Da, e ca zapada.
- Dar, tii minte, si atunci zbura puf, dupa sesiune?
- Daaa, a zimbit trist Voskresenski si a dat din cap. Am alunecat intr-o baltoaca, si asta-mi amintesc. Era chiar in statie.
- Asta se intimpla atunci cind asteptam tramvaiul?
- Da. Doar veneau atit de rar atunci tramvaiele. Iar tu aveai sapca. Preferata mea.
- Aceea liliachie? a inceput sa rida Voskresenskaia.
- Da… mi-e si groaza sa-mi amintesc! Au trecut de atunci patruzeci de ani. Si tot asa zbura si atunci puful, si oamenii se intilneau, se sarutau… Iar puful e la fel. Incredibil!
- Si cit de repede a trecut timpul.
- Da. Si, ce e mai important, cit de multe s-au facut si parca nu se vede nimic.
Profesorul a oftat:
- Ei, Valecica, toate acestea-s relative… relative…
Valentina Victorovna se uita la el tandru.
Profesorul isi mingiia mustata.
- Puf de plopi… puf de plopi…
- Da… puf de plopi…, a soptit foarte incet Voskresenskaia.
Constantin Filipovici a palit, si-a strins pumnii:
- Ce ticaloasa esti… curvo…
Sotia a ramas cu gura cascata.
- Ticaloaso!
Profesorul s-a intors neindeminatic si a lovit-o pe Valentina Victorovna cu pumnul in fata.
Gemind, ea a cazut la podea.
- Ticaloaso! Scirboaso! Curva blestemata! striga printre dinti profesorul tras la fata.
- Costea… Costea…, a soptit speriata Voskresenskaia.
Tremurind, el a sarit peste ea si a inceput s-o loveasca cu picioarele:
- Scirboaso! Scirboaso! Scirboaso!
Voskresenskaia a tipat sfisietor.
Profesorul a insfacat un scaun si l-a aruncat puternic in vitrina.
Pe podea cazura bucatele de oglinda.
- Curvo… Ticaloaso…
El a scuipat in fata plina de singe a sotiei, dar scuipatul s-a oprit in barba.
Voskresenskaia continua sa tipe sfisietor.
Constantin Filipovici a fugit in coridor, a deschis usa cu miinile tremurinde si a fugit pe scarile largi in jos.
Jos, la intrare, i-a iesit in fata vecinul de opt anisori. Profesorul i-a tras din mers un pumn peste fata lui pistruiata si a fugit in curte. |
