Alexandru VAKULOVSKI

"Ne uitam la realitate ca la un film. Viata nu ne parea realitate”,

(Interviu cu Veaceslav Bojonca - nascut in comuna Antonesti, judetul Tighina, pe data de 3 octombrie 1968. A lucrat ca muncitor, in patrula. Magistru in drept (drept executional penal). Dupa ce a absolvit Scoala de Politie Speciala din Chisinau si Academia de Politie din Chisinau a lucrat ca anchetator si metodist. Actualmente e profesor la Academia de Politie din Chisinau. Si-a facut serviciul militar in Afganistan in perioada  mai 1987 – februarie 1989)

foto: m. vklvsk

Veaceslav Bojonca: Am fost si eu un baietan… Ca oricarui baiat imi placea intotdeauna sa am arma, sa ma joc cu sabii, cu pistolete. Cand am implinit 18 ani ne-au chemat in Chisinau la punctul de recrutare si ne-au ales cam de-o categorie: mai mici de statura. Ne-au pus diferite intrebari, daca avem rude peste hotare… Din Chisinau ne-au petrecut cu muzica si cu caini. Si am inteles unde plecam. Eram cu Serghei Bejenaru din sat si cu mai multi baieti din raion. Totusi eram bucurosi. Era un patriotism oarecare. Asa era bagat in creierul nostru ca tara noastra e cea mai buna… Si intr-adevar simteam responsabilitatea ca de noi depinde linistea, pacea, bunastarea tarii – daca eu imi fac cinstit datoria. Am nimerit in Ashabad, Turcmenistan. Acolo sase luni am fost pregatit ca operator-ochitor pe BMP2. Am fost bucuros ca am avut asa noroc. In masina sa stai e oleaca mai usor. Trebuie doar sa ai reactie, sa fii atent. Pe urma, in ’87, in mai, au inceput sa ne bage in Afganistan. Eram deja pregatiti si fizic, si moral, si teoretic.

A. V.: In perioada de pregatire din U.R.S.S. era dedovsina?                                   
                                       
V. B.: La noi in ucebka era un fel de dedovsina, dar care era legata de stima. Am sa-ti spun mai tarziu. Cand am ajuns in Afganistan eram inca cu mucii la nas, imagineaza-ti -  la 18 ani sa te duci acolo la razboi. Cand am aterizat acolo am vazut un avion de pasageri: India – Kabul, probabil chiar asa ceva. Asa frumos zbura si a explodat. In ochii nostri. Noi ne-am dat seama ca-i razboi, dar era interesant, era socant, ca si cum ar privi acum un copil la televizor. Viata nu ne parea realitate. Pe urma cand am ajuns la baza, am zburat cu avionul in multe locuri, erau cazuri cand era sa ne paleasca, sa ne ucida. Dar nu ne dam seama, noi aveam parasute, daca ceva… Am ajuns la baza, era frumos, ne-au intalnit. Acolo nu era dedovsina. Baza noastra era la poalele muntilor. Eu am fost in Roha, in defileul Pansar, de unde scoteau afganii diamante si dau pe armament, ca blocul N.A.T.O. erau cointeresati. Nu vreau sa judec, dar diferite opozitii erau cointeresate. Poate ca si rusii pe diamantul acela dau armament. Daca venea momentul sa plecam, de pilda daca veneau helicopterele si trebuiau sa duca pe munti apa - nu se ducea un veteran, eu singur mergeam. Din stima. Dedovsina nu a fost, ca ei stiau ca viata lui depinde si de mine. Eu puteam sa-l impusc. Ori puteam sa fiu nepasator ca pe dansul sa-l ucida dusmanul. Au fost si momente de astea. Dedovsina nu putea fi. In ucebka eram toti totuna. De aceeasi varsta. In ucebka chiar din prima zi iese un capitan: Cine vrea sa lucreze? Toti taceau. Ei, eu: Eu vreau sa lucrez. Vina incoace. Trebuie de facut taburete. Si i-am facut, tocmai absolvisem scoala din Causani, de lemnari. De azi vei fi magazier – si n-am mai avut bataie de cap, eram ca un rege. Dar oricum mergeam la invatatura, la impuscat, la antrenamente. Trebuia. Da in ordin de serviciu nu prea umblam. N-am spalat niciodata vesela in Ashabad. Mi-a fost foarte bine. Si, uite in Afganistan au fost intr-adevar momente grele, momente de disperare. Eu credeam ca nu mai vad casa, credeam ca m-am nascut acolo. Din cauza asta si am vrut sa raman acolo. Ce sa mai vin acasa, ca situatia mea familiala era altfel. Am vrut sa raman acolo, dar a fost intelegere intre Reigan si Gorbaciov sa scoata armata. Uite, acum, cu mintea mea de acuma, sa-mi zica sa ma duc in armata acolo unde am fost – eu mi-as dori moartea aici pe loc, dar… Atunci eram in varsta in care nu intelegeam. Si acum, cand stau si ma gandesc prin cate am trecut, cum zburau gloantele… Mie inca imi ziceau ca-s norocos, ca m-am nascut in camasa. Ca doar toti au cate o contuzie, cate un glonte in piept, glonte in mana, ceva au. Eu sunt teafar, sanatos. Asta e un dar de la Dumnezeu. De atata eu cred ca Dumnezeu este. Si multumesc, multumesc chiar ca stau cu tine de vorba. Oare nu Dumnezeu a facut? Esti sanatos, ai venit pe picioare, tot…      

A. V.: Ce relatii erau intre soldatii de nationalitati diferite?                                             
                   
V. B.: Ca atare in Afganistan nu prea trimiteau asiatici. Ca vorbeau aproape aceeasi limba ca si afganii. Se intelegeau. Dar erau. Acolo, iti spun, nu depindea de nationalitate. Parca era o familie: fii tu caucazian, american… Imparteam bucatica mea cu toti, ne bucuram ca era liniste. Noi am tras acolo si rau si bine si ne bucuram si plangeam tot impreuna. Si asta este un mustar de dragoste intre noi.
 
A. V.: Se facea contrabanda in Afganistan?

V. B.: Foarte mare contrabanda, da. Era contrabanda chiar si de tehnica. De pilda daca la un KAMAZ i-a trecut timpul, in armata are un anumit termen tehnica, vine alta masina noua. Dar masina veche inca-i buna – o vindeau. Narcotice tare multe veneau in tara din Afganistan. Eu am auzit de-un caz, dar nu vreau sa spun ca-i suta de procente de adevar, dar doar baietii nu-s babe… Au trimis intr-un sicriu un soldat mort acasa. Trebuia sa mearga cu sicriul un soldat insotitor. I-au dat si un plic sa transmita. El moldovean – nu-i legenda. Baiatul a hotarat sa treaca mai intai pe la parinti. Tatal lui, din instinct, probabil, a vrut sa vada ce-i in plic. Pana la urma l-a convins sa deschida plicul. Asa scria: tavar raspredeliti, atova unicitojati (marfa de distribuit, pe asta – de nimicit.). Cand au deschis sicriul intr-adevar acolo erau narcotice. Contrabanda era. Cineva se folosea din asta. Droguri, armament… Armament era acolo foarte divers si mult. Chiar si la dusmani dau, a doua zi din el impuscau in noi. Au fost asa cazuri.

A. V.: Soldatii nostri se drogau?                             

V. B.: Nu se drogau intens, si eu am incercat. Dupa ce mancam bine, ieseam afara. Vin nu era. Baiatul pregatea un drog. Hai sa incercam. Am incercat. Depindea in ce stare esti. Daca esti in dispozitie buna – razi, chiar daca iti arata un deget. Daca esti intristat – plangi. Si ti-i foame. Eu adormisem odata afara in nisip, acolo era cald. Iesise comandantul, dar eu radeam prin somn. Am incercat de cinci ori. Intr-adevar, te relaxa. Dar – nu, mai bine nu.

A. V.: Ai vazut vreun ziarist sovietic in Afganistan?                                    

V. B.: Au fost. Au fost si omorati chiar. Cel mai mult mi-au placut ziaristii din tarile straine. Din tarile capitaliste. Ca am vazut niste cadre… Noi am acaparat o caseta de la dusmani in care ne-au filmat si pe noi si ne-au filmat tare mult. Fara sa ne dam seama ne-au filmat. Operativ lucrau. Cu camera ascunsa. Rusii veneau asa oficial, dar astea faceau treaba mai mult.

A. V.: Cat ai stat in Afganistan ai vazut sa dezerteze vreun soldat sovietic?

V. B.: Da, au fost dezertori. Au fost si dezertori, au fost si luati in prizonierat. Dar dezertorii au castigat. Au fost dusi in alte tari, au castigat. Si mie mi-au propus ca atare. Mi-au propus sa fiu instructor pe BMP 2. Ca eu in Ashabad am absolvit specializarea. Stiu masina asta si a o conduce, si a o repara, si a incarca pusca. Si s-au apropiat basmaci si mi-au propus. Ca-mi dau si femei si jeep. N-am vrut, clar lucru. Unde, Patria mama, Rodina zaviot (Patria te cheama), nu.

A. V.: Se incercau armamente noi?                                   

V. B.: Foarte noi si chiar asupra oamenilor. M-a uimit faptul cand a fost o operatie la urma cand trebuia deja sa iesim. Trebuia sa dam posturile noastre tarandoilor – armatei afgane care era facuta si sponsorizata tot de rusi. Trebuia sa ia ei posturile ca noi sa putem sa ne ducem, sa fie o stabilitate oarecare. Dar incurcau oamenii simpli, civilii. Civilii aceea erau cam de partea dusmanilor. De partea ceea care se socotea rea, dar erau de partea localnicilor, mai… Si chiar loctiitorul politic al diviziei a inceput a impusca in oameni. In femei, in… Era un fel de armament Buratino – se chema, o racheta care cand cadea exploda pe un teritoriu foarte mare si apoi multe explozii mai facea, distrugea tot. Erau intr-adevar arme, era de vacuum – 60 de metri sau mai mult ingheta aerul, daca nu-i aer ce faci? Erau, erau armamente, Stinghere, Turs. Rusii in astea sunt puternici. Pentru ca sa-l distruga pe om erau puternici, dar pentru a face ceva pentru binele lui erau slabi.

A. V.: Exista o versiune ca acest razboi a fost un razboi fatis intre U.R.S.S. si S.U.A…                       

V. B.: Foarte corect. Armata sovietica a reusit cu jumate de ora sa puna baza, sa ridice drapelul in Afganistan. Fiindca era razboiul rece, daca tii tu minte. Halodnaia vaina. Ai nostri puneau langa R.D.G. rachetele, americanii in R.F.G., ai nostri intr-o tara, astea in alta tara, in Turcia… Si era un fel de inel care trebuia sa se uneasca chiar in Asia. Doar Asia nu era acoperita cu rachete. In Afganistan se prindea inelul in jurul Uniunii Sovietice. Puteau sa distruga. Dar ai nostri au reusit cu jumate de ora mai inainte. Aici era politica. Ca pe din fata se intalneau prezidentii, isi dau mana, se pupau, dar pe din dos…  Dusmanii aveau armamentele lor, ale blocului N.A.T.O., rusii ale lor, au luptat toata viata. Intr-adevar, da. Asa a fost politica.

A. V.: Va permiteau sa scrieti acasa ce vedeti in Afganistan?                                    

V. B.: Cum, ei ne permiteau, dar ne incurajau si ne spuneau ca sa nu ne distrugem parintii, sa le spunem altceva. Eu am spus ca-s in Mongolia: Mama, is in Mongolia, aici e bine, ne hraneste… Dar parintii au inteles, dupa adresa, de la vecinii care au fost in Afganistan.

A. V.: Fotografii cu tehnica va permiteau sa faceti?                  

V. B.: Foarte rar. Noi pe ascuns faceam.

A. V.: K.G.B.-isti erau?                           

V. B.: K.G.B.-isti erau. Mi s-a intamplat si mie o data cand m-am dus sa cumpar narcotice. Si K.G.B.-istii deja erau la punctul cela. Astia repede aflau, stiau. Eu cand m-am dus acolo am dat peste dansii. M-am priceput ca-s soldati de-ai nostri, dar pe urma mi-au spus baietii ca erau K.G.B.-isti. Ce-ti trebuie? Eu m-am priceput si am zis ca acolo trebuiau sa fie niste oameni care vand harbuji, am schimbat vorba deodata. Cine esti? Eu am spus alt nume, tot. M-am dus de acolo si gata. Am iesit din situatie. K.G.B.-isti erau peste tot.

A. V.: In ce relatii erati cu populatia pasnica?                                

V. B.: Diferite. Ziua eram prieteni, le dam ce aveam, mai schimbam. Noi aveam conserve pe care nu le mancam – le schimbam cu ei. Mie tare imi placea painea lor, era din faina cu tarate, foarte vitaminoasa si gustoasa. Ceaiul lor tare mi-a placut. In relatii bune eram, ii stimam, eu intelegeam ca-i tara lor. Mi-era mila de ei. Dar ordinul este ordin, n-aveai ce face.

A. V.: Nu v-au interzis sa povestiti cand v-ati intors?                                               

V. B.: Interzis nu a fost. Cand am venit din Afganistan deja era democratie, era Gorbaciov, mai aratau si la televizor ce se intampla acolo. Parintii mi-au scris ca m-au vazut cum lupt. Ca au vazut la televizor. Mie de asta mi-a parut rau.

A. V.: Ti-a influentat viata razboiul acesta?                          

V. B.: Eu as spune ca mi-a influentat viata pozitiv. Am inteles ca am avut un dar de la Dumnezeu ca sa scap, tuturor li s-a intamplat acolo ceva, eu am ramas viu. Nu inteleg din ce cauza Dumnezeu m-a pazit pe mine. Eram mai rau ca toti, eram codas, sotios. Uite ca Dumnezeu m-a scapat. Inseamna ca trebuie sa recunosc si sa spun si la altii – Dumnezeu este. Pretuiesc viata asa cum este, merita s-o traiesti. Multumeste lui Dumnezeu pentru ce ai. Paine, sare, mergi inainte, bucura-te, zambeste, saluta oamenii. Daca eram mort mai stam noi azi impreuna? Multumesc lui Dumnezeu ca suntem impreuna.

A. V.: Nu te gandeai la moarte in Afganistan?                                            

V. B.: Nu, niciodata. Cred ca lucrul asta m-a salvat. Orice nu s-ar fi intamplat – credeam ca-s in film. Toti se uita si se mira: ce fel de psihologie ai tu? Nu ma tem nici azi de moarte. Moartea nici nu exista. Este doar o trecere de la o viata la alta.

A. V.: De ce crezi ca multa informatie despre acest razboi a fost ascunsa?

V. B.: Da, cand eram in Ashabad ne spuneau ca noi ne facem datoria, era oleaca secret, pe urma s-a descoperit. Ne spuneau ca trebuie sa ajutam poporul afgan, care e sarac si sunt oameni care incurca populatiei. Ca atare ne spuneau ca nu bastinasii incurca Uniunii Sovietice sa faca regimul acela, ci altii, straini. Si am vazut oamenii bastinasi… E tara mea, fac ce vreau. Mie imi place obiceiul meu, traditia mea. Eu mi-o prelungesc. Femeile lor umbla in feregea, au obiceiurile lor, musulmani. La noi femeia trebuie sa fie descoperita. Ei nu vroiau asa. Pe urma am inteles, intr-adevar.
Asa era tactica rusilor. Daca eu stiam adevarul – puteau sa dezerteze mai multi, puteau sa distruga… Celula asta puternica putea sa se distruga mai repede, ca si Uniunea Sovietica, vezi ca s-a distrus? Asa si armata se putea distruge. Sa fi avut eu mintea mea de acuma, eu mai bine sa mor aici decat sa merg acolo. Ei au drepturile lor. Asta a fost politica.

A. V.: De ce nici acum nu se vorbeste nimic despre acel razboi?                                       

V. B.: Fiindca a fost o greseala, cine poate sa vorbeasca despre greseala proprie? E rusine. Cred ca oamenii de la conducere acum se rusineaza cand e vorba de acel razboi. Asa cred.

A. V.: Religia lor nu v-a influentat?                                                        

V. B.: Nu, religia lor chiar mi-a placut. Ne prindea noua bine. Daca a venit ora, fie el in lupta, fie oriunde – lasa arma si se roaga. Si noi ne mai odihneam. Cand aveau posturi mari – era liniste, bine. Puteai sa te plimbi si fara arma. Asta mi-a placut la ei, in rest – ei sunt musulmani, eu – crestin.
                          
(Antonesti, septembrie ’01)

E-mail: revista_tiuk@yahoo.com, revista.tiuk@gmail.com Redactia: M. & A. Vakulovski, Carmina Trambitas, D. Crudu,
© Copyright pentru grafica Dan Perjovschi; Webdesign & Webmaster Viorel Ciama
Site gazduit de http://reea.net