Vlad POHILA

Cartea si lectura in URSS, intre mituri si (o) realitate

Curriculum vitae V.P.

Data, locul nasterii: 6.IV.1953, comuna Putinesti, sectorul Floresti, judetul Soroca.
Date personale: Vlad Pohila; parintii: Ion si Ileana Pohila (decedati); am cinci surori si trei frati. Pseudonime: Vl. Prisacaru, P. Vlad, Vl. P., V. Ionescu s.a. 

Studii: Sectia de ziaristica a Facultatii de Filologie, Universitatea de Stat din Chisinau (1970-1975); Cursurile superioare de muzeistica si studiul artelor de pe linga Oficiul de turism al URSS „Intourist” (1976); studii de doctorat – istoria limbii (scrierea si normele ortografice), la Institutul de limba si literatura al Academiei de Stiinte a Moldovei (1984-1987); Cursurile de limba, literatura, cultura si civilizatie romaneasca de la Baia Mare, Romania (2000).

Activitate profesionala:

1975-1981 - ghid si translator la Biroul de turism pentru tineret „Sputnik”;
1981-1984 – redactor la buletinul Noutati editoriale;
1987-1990 – secretar de redactie la revista Limba si literatura (ulterior – Revista de lingvistica si stiinta literara;
1989-1995 – redactor, secretar de redactie la revista Glasul (ulterior - Glasul natiunii);
1996-2001 – redactor, apoi redactor-sef (din 1998) al saptaminalului Mesagerul;
2001 – redactor superior la editura Litera;
2003-2003 – redactor-sef adjunct la revista Limba Romana;

ca redactor-stilizator am colaborat la mai multe edituri din Chisinau (circa 70 de carti redactate);
- specializare: cultura, arte, literatura, social-politic, cultivarea limbii, sociolingvistica

Carti tiparite:
            „Nume proprii din limbi straine in context moldovenesc” (1988);
            „Sa citim, sa scriem cu litere latine” (august 1989);
            „Grafia latina pentru toti” (1990);
            „Mic dictionar de nume proprii straine” (1998).
            „Dictionar al greselilor de limba” (coautor – 1998, cu alte editii [tronsoane] ulterioare)
Am tradus peste 20 de carti, inclusiv 10 carti de arta, 4 romane: Torentul negru de Leopold Buczkovski - din polona; Domnul Tine-mi Umbrela de Iordan Milev, din bulgara; Viata lui Omar Khayyam de fratii Sultanov (Tadjikistan) si Cine raspindeste anecdote de Lilli Promet (Estonia) - din rusa.
Am publiact proze scurte, in reviste literare din Chisinau (neadunate inca intr-o culegere).           

Cunoasterea limbilor straine: rusa, franceza, bulgara, sirbo-croata, polona, lituaniana.

Relatii:

Ca si alte imperii care s-au inaltat pina la cota de unde era cel mai bine sa se prabuseasca, Uniunea Sovietica si-a alimentat existenta (si) prin mituri. Daca s-ar apuca cineva sa le culeaga, ar face o colectie frumusica de mituri si legende sovietice... probabil mai putin consistenta decit cele ale Greciei antice, de exemplu; mai pala decit cartea cu mituri ale vechilor evrei, bunaoara... si totusi, totusi, totusi... Aceste mituri vizau cam toate aspectele vietii oamenilor sovietici: de la taria invincibila a Armatei Rosii si pina la calitatea rarisima a votcii produse la Moscova, a salamului de Leningrad, a tortului din Kiev etc., etc.
Intre acestea se situau miturile privind suprematia absoluta a cosmonauticii sovietice, fata de cea americana, sau unicitatea  baletului rusesc - de la Bolsoi Teatr (Moscova) si de la Teatrul „Kirov” (Leningrad, alias Sankt Petersburg). De fapt, sovieticii isi facusera o carte Guinness a lor, in care erau trecute recordurile, performantele URSS in absolut toate domeniile, evident, cu calificativele „cel mai...”, „cea mai...”, „cele mai...”. Pe acest fundal aparuse si bancul despre elefantul sovietic – cel mai grozav elefant din lume, urmat de elefantul bulgar, apoi de cel mongol, vietnamez... in functie de obedienta manifestata de conducatorii „tarilor socialiste fratesti”; romanii, sau polonezii (de iugoslavi nici nu amintim!), in asemenea topuri aveau sansele cele mai reduse. Trebuie mentionat ca aceasta falsa carte Guinness era scrupulos „elaborata”, pregatita: de exemplu, la Festivalul international de film din Moscova, Marele Premiu se acorda obligatoriu unei pelicule sovietice (de regula, ruseasca – productie „Mosfilm”, „Lenfilm”, mai rar, Casa de filme pentru copii si tineret „Maxim Gorki”, si mai rar Studioul ucrainean „Dovjenko”), Premiul I - unui film din „tarile socialiste-surori” si abia Premiul II si/sau Premiul III (daca nu vreun premiu de consolare!) se dadeau unor productii cinematografice „burgheze”. Pe aceleasi criterii se acordau premiile si la Festivalul international al interpretilor de muzica clasica „Ceaikovski”, la Festivalul interpretilor de balet, sau la Festivalul de muzica usoara de la Soci... dar si la campionate mondiale (organizate si gazduite de URSS) de fotbal, hochei sau tenis, de gimnastica, box, patinaj artistic...
De multe ori, miturile sovietice – adica lista performantelor acumulate de oamenii sovietici – provocau surisul autorilor insisi. Bunaoara, orice om sovietic onest stia cit de greu era sa gasesti, sa cumperi, in comertul de stat, un kilogram de cirnati sau de cascaval. Sfidind acest adevar, statisticile sovietice demonstrau, an de an, fara drept de tagada, ca cetatenii URSS traiesc in belsug: „da, mai altfel, dar nu mai rau decit americanii, britanicii sau francezii!”
Miturile sovietice aveau, de  cele mai multe ori, priza la cetatenii de rind, ele le incalzeau sufletul, le inspirau elan, optimism, dorinta de a trai si a fauri in necuprinsa si minunata lor tara natala.
Si asa ceva se intimpla in conditiile in care nu toate miturile sovietice aveau un caracter afirmativ: existau si unele negative, sau, mai exact - negativiste. De pilda, se inocula neabatut ideea mitica potrivit careia tinerii sovietici – in majoritatea lor absoluta membri ai gloriosului Comsomol (=Uniunea Tineretului Comunist-Leninist) nu consumau, ferit-a Sfintul, droguri... Ca oamenilor sovietici le era straina dorinta de capatuire/imbogatire... La fel de straine le erau sovieticilor homosexualitatea, alte devieri si/sau perversiuni sexuale – macar si din simplul motiv ca, conform opiniei populare, „in URSS nu exista sex”. 
Unele mituri sovietice, pina la urma, au capatat contururi de fapt real, implinit, poate cel mai elocvent fiind cazul „invincibilei Armate Rosii”. Atunci cind fusese lansat mitul ei, ostasii bolsevismului tocmai sufereau infringeri una dupa alta – batuti de amiralul Kolceak, de generalul Denikin, de „panii polonezi”, dar si de ostiri cu totul tinere, ca cea estona sau cea letona; rusinoasa a fost si „campania de iarna” (sau „finlandeza”) a Armatei Rosii, in 1939-1940.  Parca in recompensa, scurt timp dupa semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, Armata Rosie a avut un mars cu adevarat triumfal in Polonia de Est, apoi in Tarile Baltice, in Basarabia si Nordul Bucovinei. Aceste „vizite ale lupului la stina”, lucru stiut, s-au soldat cu sacrificarea mieilor, adica cu anexarea, fara probleme, a teritoriilor respective. Si in razboiul cu tara fosta foarte prietena a URSS - Germania nazista, pe urma si cu Japonia imparatilor militaristi, mai ales in anii 1943-1945, Armata sovietica a repurtat victorii incontestabile. (Cu ce pret... cu pretul a cite milioane de vieti sacrificate adeseori aiurea... – e alt subiect, care depaseste cadrul preocuparilor noastre). Sub semnul invincibilitatii Armatei sovietice Moscova si-a impus cu brutalitate regimul pe jumatate din continentul european, iar acolo unde cineva isi manifesta nemultumirea, „sub auspiciile” generalilor sovietici se potoleau imediat spiritele „antipopulare” si „antirevolutionare” – mai sunt oameni vii care isi amintesc ca de un cosmar  de invadarea Ungariei, in 1956, sau a Ceho-Slovaciei, in 1968. Pe acest fundal victorios, se uita mai repede gustul amar al esecurilor din Cuba (retragerea rachetelor sovietice cu raza medie de actiune, din Caraibe, in 1962) ori invadarea, cu pierderi enorme, a Afganistanului, in deceniul 1979-1989. Oricum, si astazi, majoritatea rusilor – din Federatia Rusa, sau din fostele republici sovietice – cred sincer ca armata lor este cea mai puternica in lume, ca numai ostasii rusi, sub conducerea inteleapta si iscusita a comandantilor lor, pot da riposta nenumaratilor adversari, care si-au extins, iata, spatiul de manevre, pina la Kaliningrad (Konigsberg), Lvov (Lwow), Chisinau si alte paminturi „dintotdeauna rusesti” („iskonno russkie zemli”).   
Au fost si cazuri de „materializare” a mitului prin rasturnarea, negarea versiunii oficiale – fie de catre autoritatile sovietice insesi, fie prin iesirea la suprafata a adevarurilor anterior frumos ambalate in stofa mitica. Altfel zis, o demitizare oficiala uneori genera mituri noi, cu nimic mai prejos legendelor originare. Un exemplu, in acest sens, avea in vedere o materie extrem de subtire, cu substrat cumva freudist. Va amintiti, nu-i asa? - in URSS „nu exista sex”. Dar iata ca, inca pe timpul lui Brejnev (mai exact, pe la mijlocul anii ’70 ai sec. XX, caci Brejnev a avut o domnie lunga), Les Nouvelles de Moscou, ziarul non-oficial al Kremlinului pentru strainatate (avea versiuni si in engleza, spaniola, araba, apoi si in rusa), a dat de inteles ca in anumite sfere aferente „establishment”-ului sovietic exista, totusi, sex, si inca un sex de anvergura lui Rasputin, poate chiar si in stilul acestui mojic agramat, dar si mascul libidinos. (Tot pe atunci, ca un facut! faimosul grup Boney M, readuse in actualitate personalitatea misterioasa a lui Rasputin – slagarul in cauza, interzis pentru difuzare la posturile de radio si/sau TV din URSS, facea cap de lista in topul preferintelor de la discotecile de atunci – fie ele semiclandestine, in casele oamenilor, fie in cercurile de fruntasi ai Comsomolului, cind acestia se relaxau dupa o saptamina de grea munca ideologica...). Ei bine, atunci apare pe rampa diplomatul rus Serghei Kauzov... Acesta, in citeva nopti furtunoase o innebuneste pe fiica miliardarului grec Onassis, dupa care tinerii amorezi isi oficiaza, acasa la mire, relatia conjugala, plimbindu-se la brat pe splaiul riului Moscova – vis-a-vis de Kremlin, chiar in fata Ambasadei Marii Britanii la Moscova. Mai intii The Guardian si Daily Telegraph, apoi Le Figaro si Le Monde, Il Corriere della Sera, Frankfurter Algemeine Zeitung, in fine - The New York Times, Washington Post si chiar Asahi Shimbun si Ediot Ahoronot etc., savureaza indelung subiectul aparitiei in Rusia a unei replici contemporane a lui Rasputin. Acestor organe de presa nu le scapa insa nici urmatorul amanunt: datorita sexualitatii iesite din comun a lui Seghei Kauzov, URSS pune mina pe darul de nunta al socrilor mici Onassis: o insula in Marea Egee, care devine curind o importanta consolare pentru generalii si amiralii sovietici, in confruntarea lor, pe viata si pe moarte, cu militarismul american.
Cit despre consumul de droguri, bisnita cu valuta forte, placeri homosexuale si alte rele pur burgheze, cind Gorbaciov a lansat programul sau de desperate reforme (perestroika si glasnost), s-a dovedit ca astea erau in floare pe toate intinderile URSS-ului; ispitei drogurilor sau iubirii homosexuale se dedau chiar si unii lucratori ai Comitetului Central (CC) .- si nu numai de la CC al Comsomolului (tinerii comunisti fiind mai predispusi la insolit, nu-i asa?), dar si in CC-ul Partidului Comunist al URSS, organism supranumit in Vest, dar si in popor, „al gerontocratilor”. Efectul acestor dezvaluiri/demitizari a fost atit de socant, incit oamenii sovietici au reactionat ca in bancul cela cu Bula cind a vazut prima data o girafa: „Asa ceva nu se poate sa fie in realitate!”, raminind la convingerea ca totul „e uneltiri ale imperialistilor”, pure „provocatii” pentru a compromite autoritatea nepatata a conducerii de partid si de stat din URSS.
 Unele mituri sovietice erau destul de suspecte, daca nu urite, daca nu de cosmar...  Vom aminti, in context, doar citeva din astea: cel despre iminenta victoriei comunismului in intreaga lume; cel despre standardul sovietic de viata („modul de trai sovietic”) ca model demn de urmat pentru  intreaga omenire; in fine, mitul despre imortalitatea lui Lenin, apoi si a lui Stalin... In aceasta ultima ordine de idei, doctrina sovietica a anticipat, cu multa inspiratie, Toamna Patriarhului, adusa  de Gabriel Garcia Marquez la judecata publicului cititor din lume abia in 1974; de aceea nu e prea clar ce a fost pentru Ceausescu sau pentru Kim Il Sung /Kim Ir Sen/ model incontestabil: idolatria sovietica sau poate, totusi, romanul lui Marquez? (Pentru „imortalitatea” lui Fidel Castro se pare ca primordial ramine mai curind „modelul Marquez”, la mijloc fiind si anumite afinitati de perceptie, specific latino-americane). 
Au fost insa si mituri sovietice destul de simpatice... tocmai la unul dintre acestea vroiam sa ajungem... (iertata sa ne fie anticiparea lui, recunoastem: cam lunga...). Ne referim acum la mitul despre oamenii sovietici ca cei mai avizi cititori din lume. In pavilionul „Presa” din cadrul Expozitiei realizarilor economiei nationale (EREN) a URSS, din Moscova, si la replicile acesteia, din capitalele celor 14 republici unionale, puteai citi – nu se putea sa nu citesti, caci era scris cu litere de citeva schioape! – sloganul „SSSR – samaia citaiusceaia strana mira!”, cu variatiunea, unica, „Sovietski narod – samii citaiusci narod v mire!”, care s-ar traduce, cu o prudenta aproximatie, astfel: „URSS este cea mai cititoare tara din lume!”, respectiv, „Poporul sovietic este cel mai cititor popor din lume!”. Pentru strainii care vizitau metropolele sovietice, Moscova si Leningrad (Petersburg), sloganul, respectiv, mitul, isi afla confirmare imediata: cam fiecare al treilea calator cu metroul sau alt mijloc de transport citea o carte, un ziar sau o revista;  nu mai putin citeau si oamenii sovietici care stateau la cozi, iar cozi erau peste tot – de la  veceurile publice pina la vizitarea mausoleului lui Lenin sau a Muzeului Ermitaj... Si la librarii puteai vedea cozi imense, nu mai mici decit la mezeluri - in toti anii de putere sovietica, sau la votca - in anii cind conducerea sovietica dadea decrete in sprijinul prohibitiei, numite mai simplu „legi antialcoolice/impotriva bautului” – Mihail Gorbaciov a excelat in acest sens.
Chiar daca nu am prea stat la cozi in metropolele sovietice, am fost si eu unul dintre numerosii oameni sovietici care citeau in transportul in comun – distantele sunt in Rusia mari si extenuante... Pe urma, ce-i drept, vrind-nevrind, am perpetuat aceasta practica, „moscovita”, „ruseasca”, si acasa, in Basarabia. Asadar, eu insumi as da contururi realiste mitului conform caruia oamenii sovietici erau cei mai avizi cititori din lume. Mai greu e cu deslusirea acestui fenomen. Scurt pe doi, explicatia/motivatia cea mai la indemina oricui ar fi ca in URSS erau limitate (iar unele, chiar prohibite sau oficial contraindicate) posibilitatile omului de rind de a se distra, de a se relaxa (daca e sa tratam lectura ca o recreare), sau sansele de a se informa mai amanuntit si mai corect despre lumea din jur. Si ce poate face alta scatiul in colivie – decit sa ciripeasca? Cit despre calitatea ciripitului... adica a lecturilor... gresesc amarnic acei (straini, sau urmasi ai oamenilor sovietici) care isi imagineaza ca rusii se rupeau citindu-i in metrou sau la cozi pe Lermontov, Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Cehov ori pe Esenin, Bulgakov, Ahmatova, Tvetaeva, Bunin, Pasternak, Evtusenko, Voznesenski... „Se consumau”, cu precadere, romane politiste sau de aventuri – fie de vreun Iulian Semionov (romane gen 17 clipe ale primaverii, dupa care s-a facut un prim serial TV, de mare succes in URSS si chiar in intreaga lume comunista), fie de bulgarul Bogomil Rainov, fie de vreun autor polonez sau ceh, in genere, cei mai multi dati uitarii, astazi, in patriile lor... Agatha Christie, Georges Simenon, sir Arthur Conan-Doyle constituiau un „desert” mult prea delicios si deficitar, servit doar de „cei alesi” si, practic, inaccesibil, „maselor largi de oameni sovietici”. Aici gasim si explicatia ca un Petre Salcudeanu sau o Rodica Ojog-Brasoveanu erau mai cunoscuti in URSS decit Liviu Rebreanu sau Tudor Arghezi, ba chiar si decit Eminescu sau Caragiale. Altele erau necunoscutele acestei ecuatii in republicile baltice, or si acesta e deja un subiect distinct, cum aparte, diferite de starea de lucruri „general-sovietica” erau cam toate in acest spatiu, numit acum cu maxima claritate: Lituania, Letonia, Estonia – unicele foste colonii ale Rusiei, devenite formatiuni statale/tari cu adevarat independente de Rusia, acceptate in Uniunea Europeana si in NATO.   
Afiliat mitului despre fascinatia pentru lectura a popoarelor din Uniunea Sovietica era si mitul despre emotionantul obicei al oamenilor sovietici de a darui carti. La intrare in orice librarie sau inauntrul lor nu putea sa nu-si atraga atentia o lozinca scrisa cu vopsea alba pe stofa de culoare rosie: „Kniga – lucsi podarok!”, care la Chisinau uneori se traducea mot-a-mot, evident, cu elipsa verbului: „Cartea – cel mai bun cadou!”. Dragul nostru Chisinau, care poate suplini, in multe privinte, un muzeu in aer liber al regimului sovietic, ramine si acum fidel acestui slogan: respectiva lozinca, in limba rusa, poate fi citita in una din cele mai mari librarii, specializata in comercializarea cartii ruse, si care se gaseste in Piata Garii, pe dreapta, cum iesi spre oras, in strada Iuri Gagarin.
Nu as vrea in nici un caz sa o fac pe circotasul – macar si pentru a nu fi in contrasens cu tulburatorul elan al dlui Vasile Ernu, provocat de enorma-i satisfactie de a se fi nascut si trait in URSS. Insa, preocupat de aceasta tema – marea pasiune a oamenilor sovietici pentru lectura, ca si generozitatea lor in a dona carti -, studiez aproape continuu subiectul, poate cu deosebire dupa destramarea URSS-ului, cind si in Rusia, si la noi, in R. Moldova, a inceput a se spune lucrurilor mai pe nume. Mica mea arhiva contine, in acest sens, multe materiale-dovezi ca in URSS se citea masiv, enorm, poate si eficient, cu un anumit impact; insa detin nu mai putine argumente potrivnice acestei opinii. Voi cita, din categoria discutabila, inca, a argumentelor „contra” doar citeva cazuri, de ultima ora. Primul exemplu l-am cules din Komsomolskaia pravda - o publicatie de mare tiraj din Moscova, ziar rusesc din toate punctele de vedere (inclusiv, cum poate ati intuit – contaminat de ideile mesianice, ale suprematiei rusilor in raport cu celelalte popoare ex-sovietice, din „strainatatea imediata”, ba chiar si fata de unele popoare din „strainatatea indepartata”). Iata ce scrie, la inceputul lunii octombrie a.c. acest ziar, in genere fascinat de tot ce tine de imperiul sovietic si in special de -  citez, in traducere - „mareata, netrecatoarea civilizatie rusa”: „In redactia noastra continua sa lucreze multi oameni naivi - noi credem sincer, si astazi, ca tara noastra este tara celor mai avizi cititori...”.  Apreciind la justa-i valoare sinceritatea colegilor de breasla rusi, precizam ca naivitatea lor este confirmata si de o resursa electronica rusa la care vom face trimitere. Veridicitatea cifrelor si afirmatiilor preluate de noi poate fi verificata pe site-ul: rus.delfi.lv/news/entertainment/books/article.php?id=15664845.
Un ochi atent, antrenat in materie de net, va retine, desigur, in aceasta adresa electronica, elementul lv – abrevierea internationala pentru Letonia (numita Latvia – ca in original, si in rusa, si in engleza). Nu va nelinistiti, insa, nu e la mijloc vreo uneltire a nationalistilor letoni! Elementul din fata lui lv – Delfi – indica denumirea unui portal „balto-rus”, cu multe pagini marcate de mari rezerve fata de popoarele baltice si de totala exaltare pentru tot ce e rusesc. In plus, materialului faptic este preluat de catre „letoni” dintr-o stire de pe portalul NEWSru.com. La rindu-i, stirea este inspirata de rezultatele unui sondaj efectuat de Fundatia Obscestvennoe mnenie (Opinia publica) din Moscova. Daca e sa credem – dar nu avem cum sa nu credem! - in sinceritatea participantilor la acest sondaj, efectuat in 100 de localitati din 44 republici si gubernii din Rusia, 37 la suta din rusi nu citesc in general nimic, iar 50 la suta nu au citit in ultimii ani nici o carte de literatura artistica, 60 la suta nu cumpara carti pentru ca nu vad de ce ar procura asemenea marfa, dar 9 la suta frecventeaza bibliotecile, unde citesc tot ce le pofteste inima. Numai fiecare al cincilea rus (20 la suta din cei intervievati) cumpara carti, ceva mai multi rusi (23 la suta) se considera cititori activi. 60 la suta nu daruiesc carti si tot cam atitia nici nu au primit cadouri „in forma de carte”. Totusi, fiecare al treilea rus recunoaste ca o carte este un cadou bun si, cind au ocazia, doneaza celor dragi carti...     
De fapt, tocmai aici vroiam sa ajungem. Iata un subiect care merita toata atentia noastra: arta de a darui carti, capacitatea de a primi si a pastra asemenea cadouri... Daca mai aveti putina rabdare, cititi rindurile de mai jos, de dupa asterisc, caci in ele am incercat sa prezentam o realitate proprie, subiectiva, sa descriem citeva episoade din experienta personala in ceea ce priveste relatia carti-cadouri – cadouri-carti. Materialul s-ar inscrie, credem, pe linia genericului lansat de TIUK!..., deoarece peripetiile cu felul de a darui si de a primi carti vizeaza aproape ca exclusiv perioada cind purtam in buzunarul de la piept documentul de identitate ce confirma calitatea mea de cetatean al URSS.  Era, desigur, de culoare rosie si, desi se numea pasaport (in rusa - pasport), avea modestul rol de  buletin de identitate, caci pentru a merge dincolo de hotarele tarii sovietice trebuia sa obtii alt document, si acela pasport, si acela rosu, dar care implica cu totul alte senzatii...
Octombrie 2006

***
Probabil ca la noi se cunosc multe despre Georgia, inclusiv despre unele datini deosebit de pitoresti ale stravechiului si bravului ei popor - georgienii sau gruzinii. Nu cred insa ca-s prea multi cei care stiu despre un obicei foarte vechi al georgienilor: de a dona tinerilor ce se casatoresc, in ziua nuntii, pe linga multe altele, desigur, si doua carti: o Biblie (Sfinta Scriptura) si un volum cu poemul national Viteazul in piele de tigru, scris de Sota Rustaveli (1166 – inceputul sec. XIII). Am asistat personal, cu vreun sfert de veac in urma, la inminarea unui asemenea incredibil dar de nunta, intr-o toamna luminoasa, si luminoase erau toate: si mahalaua ceea a orasului Tbilisi, capitala Georgiei, unde se producea evenimentul, si casa, si masa, si fetele tinarului cuplu, ale parintilor lor, ale tuturor mesenilor... Ritualul m-a emotionat extrem de mult si atunci m-am gindit o data in plus, si poate cel mai mult la ponderea ce o are sau o poate avea cartea in viata omului si in viata unui popor intreg, atunci cind acestia – oamenii, popoarele  -  simt ponderea, rostul cartii.
La inceput intuitiv, apoi constient, am pus mereu cel mai mare pret pe carte si ca un cadou, fie el primit, fie oferit, la cele mai diferite ocazii, inclusiv – potrivit frumoasei traditii georgiene la care m-am referit deja – la nunti, cumetrii sau la alte evenimente din calendarul vietii familiale si a omului in genere.
Unul dintre cele mai neuitate cadouri din cite am primit eu a fost un set de cartulii cu poezie romaneasca moderna, pe care mi l-a daruit Hermann Weissmann, un faimos profesor de istorie, limba si literatura din scoala generala in care am invatat - comuna Putinesti, judetul Soroca (pe atunci, ca si acum - raionul Floresti). Scoala noastra era pe atunci relativ mare – functionau cite trei - patru clase paralele si nu am avut norocul sa-mi predea si mie acest profesor iesit din comun, care se autonumea „iesean trup si suflet” – facuse in orasul natal, la Universitatea din Iasi, Facultatea de Drept, dar a trebuit sa paraseasca tirgul copilariei si tineretii, ca sa vina in Basarabia ocupata de sovietici, pentru a-si vedea implinite ideile de stinga... Cu regret, nu si le-a vazut realizate, ideile, dar cu certitudine a ramas in amintirea multor putinesteni prin inteligenta sa sclipitoare si prin biblioteca sa de exceptie, mai mult romaneasca si frantuzeasca, el fiind dintre evreii care nu apucase a invata rusa in toate subtilitatile ei, ca sa-si apropie si scriitorii rusi la fel ca pe cei romani sau francezi, cu care crescuse. Am fost dintre elevii favorizati de a imprumuta carti din miraculoasa biblioteca a „ovreului iesean din Putinesti”... In anul cind absolvisem scoala profesorul Hermann Weissmann tocmai s-a pensionat, ocazie cu care am scris la ziarul raional un articolas despre el. Si iata cu aceasta tripla ocazie: aparitia unui articolas omagial in gazeta Drapelul rosu (sic!), pensionarea sa, care a insemnat plecarea pentru totdeauna din sat, la Soroca,  si intrarea mea la Universitatea din Chisinau, - am avut parte de acel dar fantastic... cu o emotionanta mentiune facuta de profesor: „Am observat cu cita dragoste te uitai la unele carti... Iata ca a venit timpul ca eu sa ma despart de ele, iar tu sa le citesti ca pe ale tale... Nu spui nimanui de la cine-s... si ai face foarte bine sa nu le iei cu tine la Chisinau... - e un oras frumos, dar cam potrivnic unor lucruri frumoase! Chisinaul nu ti-i Iasul!... poate vei ajunge si te vei convinge de ceea ce iti spun eu acum, tinere!”
Am inteles perfect ce mi-a spus profesorul Weissmann... peste ani m-am convins de justetea spuselor sale. Pastrez in suflet o nedefinita recunostinta pentru acel cadou... nu si cartile celea, din pacate, care s-au ros fiind citite si rascitite de mine, apoi de colegi, prieteni, rude mai tinere...  Dar imi razbate si astazi in fata ochilor modesta lor aratare - erau din colectia Biblioteca pentru toti, seria „post-stalinista”, cind in Romania, ca si in URSS, nu se prea punea pret pe aspectul grafic al cartii. Totusi, cel mai mult imi staruie in memorie – si imi va starui, cum se zice,  cit oi fi si oi trai! - continutul lor de-a dreptul maret. Din acest cadou de zile mari „m-am imbolnavit” -  grav si definitiv - de splendorile poeziei noastre: Macedonski, Topirceanu, Minulescu, Goga, dar si Ion Pillat! Ion Barbu! Panait Cerna! si inca atitia altii!
De fapt, cred ca atunci, cind am primit cartile din partea acelui profesor de neuitat pentru Putinestii mei, atunci m-am gindit mai atent prima data, la minunea de a ti se darui o carte si, respectiv, de a dona o carte.
Ulterior, viata m-a pus in contact cu numerosi oameni iubitori de lecturi si de carti, din multe, poate chiar din foarte multe tari ale lumii.
Am primit cadou zeci si sute de carti... de obicei, cu dedicatii, multe cu autografele autorilor. Lipsa indelungata a unui domiciliu permanent, la Chisinau, trecerea din gazda in gazda, m-a determinat sa abandonez atitea lucruri dragi... insa cartile cu dedicatii le-am pastrat in pofida oricaror vicisitudini. Aceasta colectie a mea - ca, de altfel, a oricarui alt bibliofil, cred – ar merita un articol sau chiar un studiu aparte! si pe care, cine stie, poate il voi realiza cu o proxima ocazie. La rindu-mi, am daruit cu maxima placere sute, ba foarte posibil – mii de carti. In anii ’70-’80, cind am avut sansa de a lucra in marele orase rusesti Moscova si Leningrad (Petersburg), ele fiind si incontestabile centre de autentica cultura, eram un vizitator fidel (si uneori zilnic!) al librariilor gen Drujba (= „Prietenie”; cea din Leningrad, cum sta bine unei urbe iesite din comun, se numea mai altfel – Mir, in sensul de „Univers” „Toata lumea”). De cele mai multe ori, cu gindul la prietenii si colegii din Chisinau, care nu aveau posibilitatea de a merge prea des „in centru” (adica la Moscova, in Leningrad), cumparam unele carti in citeva exemplare. Imi amintesc cum facusem rost de un roman pe care l-am „devorat” in  chiar ziua-noaptea achizitiei... mi-a placut grozav si am decis ca trebuie sa-l citeasca si altii. Am cumparat inca 20 de exemplare, pe care le-am expediat prin posta, bine ca la Moscova, Oficiul Postal central se afla la citiva metri de  (fosta deja!, probabil! librarie) Drujba... In urmatoarele saptamini, primind de la Chisinau reactii pline de incintare, a trebuit sa mai cumpar un lot... Acel roman se numea Galeria cu vita salbatica, iar autorul lui – Constantin Toiu... Imi pare sincer rau ca nu am avut ocazia sa-i spun acestui talentat prozator ca i-am fost un dezinteresat propagator al operei sale in URSS!
Un „capitol aparte” il formeaza in biografia mea de bibliofil cartile romanesti in alte limbi – in rusa, in franceza (editate la Chisinau, dar si la Bucuresti), apoi in germana, engleza, bulgara, polona... Gratie lor  am putut convinge multi prieteni din strainatate ca avem o literatura bogata, cu autori si cu opere rezistente, daca nu de exceptie. Nu am facut niciodata o contabilizare a cartilor pe care le-am trimis cadou in lumea larga... totusi, scriind acest articol, am luat o pauza pentru a incerca o cit de aproximativa evaluare. Poate cineva nu va crede... am putut stabili ca am daruit carti - preponderent romanesti si rusesti (evident, inclusiv de autori de la Chisinau) – in circa 30 de case de pe patru continente!
Un destinatar de seama mi-a fost poetul leton Leons Briedis, din Riga, tot el un excelent traducator din poezia romana si un bibliofil incurabil: biblioteca lui personala, dintr-un cartier nou al Rigai, are un fond romanesc demn de o biblioteca publica.
In 2005, a candidat la functia de presedinte al Romaniei o romanca din SUA, Lia Roberts. Inainte de a se marita la Las Vegas, se numea Aurelia Lia Sandu si era o simpatica bucuresteana. Parasind tara „nemotivat” (asa se considera pe atunci, in comunism, casatoria cu un „capitalist”, cu atit mai mult cu un milionar american!), nu i s-a permis sa-si ia si biblioteca. Oare mai tine minte Lia Roberts ca atunci, prin 1979-1981 tocmai subsemnatul i-a alinat dorul de Eminescu, de Blaga, de Stanescu?... trimitindu-i de la Chisinau citeva colete cu carti editate la Bucuresti, dar cumparate la Moscova, Leningrad, Kiev, Odesa, Cernauti si chiar... de la Novosibirsk, din Siberia, unde am insotit, in calitate de translator, grupul din care facea si ea parte (inainte de norocosul ei maritis!)?
Lilli Promet a fost si sper ca mai ramine o personalitate marcanta a literaturii estone: ah, ce ravagii facea printre milioanele de cititori din URSS si din alte tari! romanul ei Primavera!  Mai ales printre cei care nu puteau accepta regimurile totalitare, doctrinele comuniste! Ei bine, tocmai distinsa doamna Lilli Promet avea un interes, ba chiar o feblete pentru noi, pentru cultura si literatura romaneasca, nu in zadar a scris ea, impreuna cu sotul, scriitorul Ralf Parve, imediat dupa devastatorul seism din 1977, un eseu intitulat incredibil, pentru noi: „De ce iubim noi Romania”. Le-am trimis acestor estoni extremi de simpatici si rafinati tot ce am considerat mai de valoare din literatura romana (repet: inclusiv de la Chisinau), traduceri in limbile pe care ei le stiau: germana si rusa. Am cunoscut asemenea simpatizanti, extrem de sensibili ai culturii si literaturii noastre si la Tbilisi (Georgia), si la Vilnius (Lituania), si la Erevan (Armenia), diferiti intelectuali de marca din Polonia, Bulgaria, ex-Iugoslavia, Cehia, Slovacia, Finlanda, Norvegia, Suedia, Brazilia, Mexic, S.U.A., Algeria, Coreea de Sud, Japonia, Israel, Australia, Belgia, Franta...
Am pus Franta cea atit de draga mie si noua in genere la capatul acestei liste si imi dau seama ca am comis o mare nedreptate. Pentru ca, in temei, tocmai un suflet din inima Parisului a constituit imboldul principal pentru a scrie aceste rinduri. Dna Bernadette Thizy, profesoara de sociologie la Paris-IV (un fel de filiala a faimoasei Sorbona), a fost, este, o sincera admiratoare a culturii romanesti... Totul a inceput de la albastrul Manastirii Voronet, pe care dinsa o vizitase atunci cind noi puteam numai sa visam la asa ceva... De la Voronet a mers la Putna, unde a auzit de la  un calugar ca Romania se termina de fapt in Basarabia si in Nordul Bucovinei, incorporate URSS-ului. Astfel a venit la Chisinau - o data, apoi de inca vreo trei ori, pina la urma a ajuns si la Cernauti, si la Cetatea Alba... In ultimul timp, Babette, cum ii spun prietenii, nu se simte tocmai bine. Nu stiu ce maladie o deranjeaza, habar nu am ce tratament administreaza – din simplul motiv ca nu vorbim pe acest subiect, chiar daca ne scriem de vreo trei decenii, cu o anumita regularitate. Intr-unul din mesajele de ultima ora, profesoara de la Paris mi-a  scris din nou ca nu se simte prea bine, dar iata ca a recitit niste basme romanesti si parca i s-a facut mai usor... Aceste Basme „cu efect tamaduitor” au vazut lumina tiparului la Chisinau – da, in traducere franceza -, prin 1978, daca nu ma insel. Nu mai tin minte pentru ca i-am trimis cartea cu pricina la Paris, prin posta sovietica... Il etait un fois... A fost odata...
Asadar concluzia e una, unica: donati carti! Oricind, oriunde, oricui iubeste lectura si cartea. Iar cine daruieste – la rindu-i, primeste.