VICTOR EROFEYEV

Fragment din
STALIN CEL BUN
(fragment)
(traducere din rusa de Iulian CIOCAN)

Sosise momentul marilor transformari. Plecam la Paris. Tata era de acord sa plece chiar si in calitate de prim secretar, dar Molotov din nou isi iesi din fire, considerand ca asta ar fi o retrogradare nejustificata, si porunci sa fie numit consilier. Indata ce Stalin fu expus in mausoleu alaturi de Lenin, am mers sa-l vad impreuna cu tata care avea invitatie speciala: deocamdata masele nu erau lasate sa intre. Mergeam cu pasi saltareti, lipsit de griji, de parca faceam o excursie distractiva, dar, coborand in subsolul de marmura, m-am prabusit la fundul fricii mele copilaresti. Stalin si Lenin erau primii morti pe care-i vedeam. Lenin era linistit, pe cand Stalin improsca moarte. Zacea acolo frumos si groaznic si mult timp dupa aceea l-am vazut in vis ba pe el, ba craniul cu oase de pe stalpul de langa vila. Am suferit un soc atat de puternic incat mai tarziu, in Paris, nu doream sa intru in cavoul lui Napoleon din Palatul Invalizilor, temandu-ma ca si el e expus intr-un sicriu deschis.
- Cum iti imaginezi in mod concret comunismul?
Tata nu raspunse imediat.
- Credeam ca e cea mai buna forma de organizare a vietii omenesti. Cea mai echitabila. La baza careia stau niste principii recunoscute de toti oamenii si chiar de religii.
Nu existau raporturi diplomatice intre tata si Dumnezeu. Tata nu intra niciodata in biserica, chiar daca aceasta era un monument al culturii. Imi amintesc cum statea langa pridvorul bisericii cu cupole scanteietoare din Peredelkino, era frig si smiorcaia, avea un palton cu guler de caracul si o caciula de caracul. Discuta cu prietenul lui, optimistul Guberman (faptul ca s-a sinucis strangulandu-se i-a uimit pe toti). De altfel, tata n-a fost un antisemit, nu si-a permis o singura data sa spuna despre evrei ceea ce rusului, de regula, ii merge la suflet. Mama a intrat in biserica din curiozitate impreuna cu prietena Elena Nikolaevna - Liolik (a murit si ea, in anii '70 si-a iesit din minti in Paris din cauza belsugului occidental, dupa care s-a tratat indelung), mama putea sa intre, tata nu - e teritoriul inamicului. In familia noastra era o fapta necuviincioasa si rusinoasa aceea sa vorbesti despre Dumnezeu. Dumnezeu insemna prejudecati, prostii. Pentru parintii mei cuvantul Dumnezeu se scria cu litere mici.
- Nu cumva vrei sa-mi spui ca crezi in Dumnezeu?! Mama lupta cu inversunare cu disidenta mea verbala, desi era nepoata unui preot care s-a ascuns intr-un sat uitat pentru a nu da de gol familia.
In anii perestroikai ateismul mamei mele imbatranite s-a atenuat, in schimb concluziona ca eu si Dumnezeu suntem incompatibili.
- Care principii? tata continua sa vorbeasca despre comunism. Grija fata de om. Omul intai de toate. Fratia. Prietenia. Asistenta medicala gratuita. Invatamantul gratuit. Omul poarta raspundere fata de colectiv pentru comportamentul sau si munca sa. Ne-au educat, aratandu-ne pumnul. Cel care se obisnuia cu depravarea stia ca va da socoteala colegilor la adunarea de partid.
Majoritatea cunoscutilor tatalui erau niste oameni extrem de rusinosi si nu se gandeau la desfrau. In tinerete, ajutorul lui Molotov, Boris Fiodorovici Podterob s-a pisat pe neobservate in pantaloni, in prezenta fetei careia ii fixase intalnire, doar pentru ca i-a fost rusine sa se duca la toaleta. Erau, fireste, exceptii. Prietenul apropiat al tatalui,  zvapaiatul si inteligentul Andrei Mihailovici Aleksandrov, care invatase pe de rost in germana "Faust" si care ulterior (devenise un ajutor influent al lui Brejnev) fu poreclit de americani Kissinger al Rusiei, atunci cand ne vizita, nu doar il cita pe Goethe, ci si pisca femeile de serviciu, ducand-o la disperare pe mama. Odata l-am descoperit pe Kissinger al Rusiei in sifonierul din camera mea, sarutandu-si patimas propria sotie. Binevoitori, mi-au facut din mana. Cu o pasiune si mai mare, el si sotia lui tanara ma tarau in dormitorul lor din prestigioasa casa de langa Telegraf - sa  vad o reproducere reusita a Danaei lui Rembrandt . Mirosea a posta .   
In cele din urma mi-au aratat doar fotografiile care-i infatisau goi, insirandu-le pe masa veche.
Tata a pus pret intotdeauna pe modestie si disciplina.
- Esecul nostru are o insemnatate mare pentru omenire, spuse tata. Pe plan filozofic, e o catastrofa mondiala. Prabusirea sperantei.
Altadata insa, in timp ce ne plimbam de-a lungul rauletului Istra de langa Moscova, era mult mai optimist, ca de cele mai multe ori:
- Ideile (comuniste) in sine sunt destul de bune. Experienta a aratat insa ca  ele nu pot fi valorificate in conditiile existente in Rusia. Tot asa astazi nu suntem inca pregatiti pentru democratie. Dar experienta n-a fost zadarnica. Mai tarziu omenirea poate reveni la comunism, profitand de nivelul moral mai inalt.
Odata, in perioada stalinista, bunica a fost inselata la socoteala in GUM . Se mira:
- Nu va temeti sa ma inselati chiar daca fiul meu lucreaza in Kremlin?
Casierita era gata sa-i dea tot castigul.

▲

I se poate da un nume lui Stalin, parafrazandu-se denumirea unei jucarii rusesti: Stalin-vstan'ka . Stalin e creatorul totalitarismului magic. Rusilor le plac enigmele. Stalin era o enigma. Stalin era inchis ermetic ca un submarin. E submarinul nostru galben. Niciodata n-a spus ce vrea in realitate. Si-a batut joc de toti si a murit neinteles.
Nesfarsitele carti liberale despre Stalin ni-l infatiseaza ca pe un tiran. Dar anume Occidentul i-a ajutat pe revolutionarii rusi sa se intremeze si sa invinga in razboiul civil, sa dezbine emigrantii rusi, i-a  unit pe Stalin si pe Hitler, iar mai tarziu i-a predat pe mai toti fugarii rusi. Vegetam intr-un spatiu liber, izolat de principiile morale ale occidentalilor. Trebuie sa ne intelegem pe noi insine si sa intelegem propriile principii. Am ajuns acolo unde n-a fost nimeni. E o lume neomeneasca. E corespunderea dintre lucrurile incompatibile. Intoarcerea noastra la valorile firesti este in fond ireala. Noi doar imitam bunul simt.
Cand am devenit mai mare, am inteles ca parerea Occidentului si a majoritatii intelectualilor rusi despre Stalin e diferita de cea a milioanelor de rusi. Ultimii nu cred ca Stalin e rau. Nu cred ca Stalin a torturat oameni. Poporul si-a insusit abuziv chipul imprumutat al unui Stalin bun, salvator al Rusiei si parinte al marii natiuni. Tatal meu era de partea poporului. Nu-l obijduiti pe Stalin!
Nu am si nu voi avea curand un alt Napoleon al taigalei, alti comunisti si o alta bunica.
Scot din cutia familiei fel de fel de figuri cu marci ovale stereotipe. Marca e evidenta si control general. Solipsismul e absenta traumatismului in copilarie. Dintr-un caz neinsemnat ma transformam in unica masura a lucrurilor. Iata-l pe Stalin, urmeaza Molotov, Beria, Mikoian si alti membri ai Biroului Politic, apoi celebrii straini: imi zambesc de Gaulle, Ribbentrop si Maurice Thorez, danseaza pentru mine coregraful Enver Hodja . In conformitate cu doctrinele lor sau in pofida acestora, ei exista doar pentru a-mi face placere. Dar tot ei, daca analizam in profunzime starea lucrurilor, sunt produsi de mine, adica sunt profund ireali. (Ca si acel hindus de la aeroportul Varanasi , cu mustati mai late decat fata sa ciupita de varsat si cu manutele slabute tinand o carabina de pe vremea lui Papura Voda, care facu un gest amenintator atunci cand m-am apropiat din greseala de cacatul uleios imprejmuit cu un gard de bambus. Ma uitam la el si nu puteam crede ca poate in mod real sa-mi faca rau).
S-a terminat totul nu asa cum trebuia. Pricepeam ritualurile solipsiste. Ma inchinam in fata idolilor solipsismului. M-am jurat sa nu-l inving pe tata in jocurile lui preferate, mai ales in tenis - nu mi-a fost de ajutor. Familia mea e un exemplu elocvent al fragilitatii vietii. Coaja s-a spart. Iesind din paranteze, hindusul - futu-i - impusca in aerul fierbinte. Marcile s-au imprastiat. Chiar si bunica se revolta impotriva rolului pe care i l-am atribuit. Mai longeviva decat Uniunea Sovietica, Anastasia Nikandrovna mi-a marturisit pe patul de moarte ca intotdeauna l-a considerat pe Lenin un "om rau".
- De ce nu mi-ai spus asta mai inainte? am intrebat-o.
- N-am vrut sa-ti stric viata, raspunse ragusit bunica, recurgand la intonatia teatrala.
Nu stia ca mi-am stricat viata fara ajutorul ei. Nu-i divulgam catastrofa familiala ca si cum era o boala urata. Nu stia ca in 1979, gone with the wind spre samizdat, l-am ucis involuntar pe tata d.p.d.v. politic (probabil, adeptii lui Freud se vor inviora aici).
Cu toate acestea, o veste buna: exista constiinta. In Rusia, trebuie sa traiesti mult ca sa ajungi la ceva. Dar constiinta doarme bustean. Zeul si comandantul ei este Negrisor-Hipnotizor. Ea viseaza ceva. Va urma. Nu este oare Rusia un somn al constiintei?

3

Nu mai am demult iluzii in ce priveste inteligenta scriitorilor. Sunt putini scriitori pe care ii consider destepti. Cei mai buni scriitori rusi - Gogol si Platonov - sufereau, se pare, de idiotie. Tolstoi si Dostoievski nu erau filozofi. Cehov - un agnostic care, din fericire, si-a interzis sa se gandeasca mult. Nici Nabokov nu era tare destept. Spunand ca poezia trebuie sa fie naiva, Puskin s-a apropiat de taina. Dintre scriitorii rusi contemporani, numai Bitov, probabil, da frau liber mintii. Imi amintesc ca m-a impresionat Philip Roth cu care mi s-a ivit prilejul sa cinez in Connecticut. Si Brodski mi-a lasat impresia ca e un om inteligent, dar isi etala, mai ales in ultimii ani, gradul de general al literaturii, incompatibil cu adevarata inteligenta. Asadar, nu sunt prea multi, dar se poate face comparatie. Am avut noroc, am cunoscut doi oameni a caror inteligenta e remarcabila: Alfred Snitke si Aleksei Fiodorovici Losev . Ultimul mi-a spus intr-o noapte, in casa lui din Arbatul vechi, ca intr-un spatiu unidimensional filozoful trebuie sa aiba o minte bidimensionala, in unul bidimensional - o minte tridimensionala. Mintea lui Losev era tetradimensionala.
Opera creata are menirea sa aminteasca de creare. Pentru a fi unul dintre cei care "reaminteste" trebuie sa fii ales, iar pentru a intelege aceasta predestinare al carui sens nu e foarte clar, dar e neindoios in corelatie cu impotrivirea entropiei, e nevoie de acea minte tetradimensionala care e gata sa cuprinda - d.p.d.v. al judecatii sanatoase - necuprinsul. In literatura, oricat de ciudat ar parea, necuprinsul se alcatuieste nu din fenomene cosmice, ci din amanunte/detalii. Iata de ce dadeau chix scriitorii care in autobiografiile lor povesteau cum s-au format ca scriitori. Le lipsea o dimensiune, ei multumindu-se cu inseninari ale mintii  si inspiratii subite. Vreau sa fac aproape imposibilul.

Prima scrisoare pe care am trimis-o bunicai din Paris cu valiza diplomatica:
13 septembrie 1955, Paris.

Draga bunica, buna ziua!
In Paris sunt multe automobile, dar nu sunt deloc icre negre. Mi-e dor  mult de tine (sic!). La noi deocamdata totul e bine. Luni tata mi-a cumparat o racheta de tenis cehoslovaca. Azi am jucat tenis cu tata. Imi reuseste cate ceva. Uneori imi fac lectiile. Scoala noastra e langa bois de boulogne. In clasa noastra sunt putini elevi. Numele invatatoarei mele e Kirila Vasilievna.
Cum e timpul in Moscova? In Paris a fost foarte cald, iar acum e un timp urat. Ce-i drept, ploua rar. Scrie-mi, te rog, o scrisoare.
Te sarut.
Nepotul tau Victor.

▲

Bois de boulogne nu e padure. Champs Elysees nu e campie. Am sosit cu trenul la Paris la sfarsitul lui august, dupa o transbordare la Praga. Consilierul Anikin ne-a intampinat la gare de l'Est unde ceata se amestecase cu aburii locomotivelor. Se uita cu neincredere la mama care purta o rochie eleganta neagra cu dungi albe si se inspaimanta cand ii vazu sandalele fara toc. Ne-au imbarcat cu tot cu valize in automobil si ne-au dus la ambasada.
Era o caldura tropicala in Paris. Mama nu contenea sa se mire:
- Toti poarta sorturi ca la plaja!
In automobil toti erau - nu se stie de ce - bine dispusi. Transpiraseram. Hainele ni se lipisera de corpuri. Aveam si eu - maimutoiul - dispozitie buna. Cand treceam - e usor de presupus - prin place de la Concorde, mama-mi intoarse capul in dreapta:
- Uite, Champs Elysees.
Aplecandu-ma, am scos capul pe fereastra. O strada lata strajuita de copaci, cu masini, ce ducea spre un arc nu prea mare, care se vedea in departare.
- Unde?
- Uite, chiar in fata ta!
Ma uitam tinta la strada si la arc, voiam foarte mult sa vad campiile, dar nu le vedeam, provocand nedumerirea mamei. Vedeam numai perdeaua cenusiu-deschisa a arsitei.
- Unde sunt? Unde?
- Nu suci capul!
- Nu-l sucesc.
- Ei, vezi?
- Da!
Sederea mea in Paris incepea cu gogosi. Usurata, mama ma lasa in pace. M-am gandit ca campiile pe care nu le vedeam incep dupa acel arc pentru ca strada urca la deal. Cum reusise mama sa le vada? Si pe tata - care-si tinea in maini palaria inutila pe scaunul din fata - al bucura "da"-ul meu fiindca dadu din cap si-l intreba cu un aer preocupat pe Anikin:
- Ce parere au despre noi?
Aceasta intrebare devenise o traditie; mai tarziu, in orice tara as fi fost, tata ma intreba cu sincera ingrijorare:
- Ce parere au despre noi?
(Intotdeauna voiam sa-i raspund sincer: nasoala. Nasoala in Japonia si Ucraina, nasoala in Polonia, Franta, Finlanda, Ungaria si SUA. Doar in Serbia nu era nasoala).
- E greu sa spui in cateva cuvinte, spuse zambind consilierul.
Champs Elysees. Imi imaginam campuri de cartofi, o intindere violeta nemarginita, de importanta vitala pentru tara in care abia sosisem, posibil centrul lumii franceze care se mandrea cu faptul ca traia din vanzarea cartofilor. Imi imaginam sute de truditori  ai campurilor, mergand pe strada cu sapaligi, satare si greble, trecand de arc pentru a se apuca imediat de lucru. Si astazi, cand merg pe Champs Elysees, ma gandesc ca poate dupa arc intr-adevar se intind campurile de cartofi.
▲

Tata tunde iarba la vila sa din localitatea Poluskino unde fiecare casa aminteste de tara in care a lucrat stapanul-diplomat. Unii si-au construit inca pe vremea sovieticilor casute trainice dupa model nemtesc, altii - casute asemanatoare celor din California, Bulgaria, Romania sau din scanduri, in stil scandinav. Parintii au construit o casa asemanatoare chalet -ului alpin. Lipsesc doar pagodele chinezesti si vilele in stil rusesc. Alta ar fi fost viata mea daca tata pleca nu in Franta, ci in alta tara.
Fiecare rus duce lipsa de caldura. Dar exista doua modalitati de a lupta cu geografia: sa-ti faci prieteni si sa bei vodca. In plus, au si rusii tropice: sauna cu draci inrositi la fata, cu manunchiuri de nuiele de mesteacan, transpirand pe scanduri langa pietrele incinse, si cu ingeri infasurati in cearsafuri albe, band bere rece dupa baia de aburi.
Avionul care zboara din America in Moscova via Polul Nord incepe sa aterizeze indata ce lasa in urma Oceanul Inghetat. Rusia e o frumoasa introienita in haine de blana, dar rusii refuza sa fie considerati nordici in ciuda noptilor albe ale Petersburgului si aurorelor boreale ale Murmanskului, Siberiei si taigalei. Finlanda si Norvegia sunt Nordul, cel mult Iakutia, pe cand Rusia e centrul spiritual al lumii dislocat spre cercul polar. Rusii de nevoie s-au pitit la Nord, salvandu-se de navalirile nomazilor de stepa de la inceputul Evului Mediu. Ei spera sa se intoarca in sanul cald al civilizatiei.
Am suferit un soc climateric. Mi-a placut clima pariziana. Imi placea decembrie pentru ca atunci infloreau trandafirii. Platanii si castanii s-au inradacinat in visurile mele pe vecie. Clima Parisului e molipsitoare. E o clima care te face lipsit de griji. Pustiul inzapezit al Rusiei e napadit de cimisirii gradinii Luxembourg, care se transforma in mirosul adolescentei mele, in cartea de vizita a neasemanarii mele.
Ori de cate ori trenul sovietic vechi de lung parcurs, in care calatoresc, trece prin Germania si Belgia remarc posomorala cerului, instabilitatea timpului, dar cum numai traversam frontiera franceza in cer se aude o detunatura imperceptibila, norii se imprastie, orizontul se largeste, cerul se inalta, plopii piramidali se fac mai vigurosi iar prin fereastra cupeului patrund razele soarelui.
Parisul se deosebeste de statiile balneare din Sud cu palmieri uniformi. Daca ma stabileam in Roma as fi devenit hedonist, in Berlin as fi fost excentric iar in New York - un cinovnic sovietic si doar Parisul putea fi a doua mea patrie.
De pe insulita putin populata a paradisului copilariei moscovite am fost dus in paradisul adevarat al lumii, glorificat si - la mijlocul anilor '50 - inca nesaracit de continut, autentic si viu. In Paris mai erau atunci multi albgardisti-taximetristi care vorbeau pasareste; era destul de riscant pentru sovietici sa mearga cu taximetrul. N-am inteles mai nimic dar am simtit mai totul. N-am dansat cu parizienii la bals populaires, n-am frecventat carciumile in care se canta muzica jaz, n-am ragusit aparand rock'n'roll-ul de peste mari si nici n-am fost in cafeneaua in care pilea Sartre. Dar m-am schimbat fara sa stiu asta. Se schimbau si parintii mei.

▲

Imi amintesc ca prin ceata cum ei isi pun alte haine, ca la teatru. Totul incepe cu schimbatul hainelor. Gatul si mainile mamei brusc  se dezgolesc. Ea intinereste vazand cu ochii, parul i se onduleaza. In locul cocului - care o facea uimita si preocupata - poarta acum parul scurt. Fotografiile ei dinaintea perioadei pariziene aminteau de orientalitatea Rusiei si de scitii falcosi cu ochi semideschisi, dar in Paris aceasta orientalitate fusese estompata de trasaturile slavone delicate. Mama imbraca fuste galbene si albastre la moda, de forma unui clopot, bluze stramte. Dupa pardesiurile mohorate si rochiile monocrome cusute de fosila NEP-ului -  croitoreasa Polina Nikanorovna -, acestea par si mai pestrite, ca si campurile de langa Paris unde alerg, adunand impreuna cu mama si noua femeie de serviciu Klava (Marusei Puskina nu i-au permis sa plece la Paris: in copilarie s-a aflat langa Volokolamsk pe teritoriul ocupat de nemti) maci rosii cu seminte negre. Ne place mult sa rupem maci. Ii cerem tatei sa opreasca langa rigola masina, un uimitor "Peugeot-403" gri cu faruri galbene, semnalizatoare palpaitoare (unele masini din Paris aveau atunci semnalizatoare-aratatoare ce pareau niste aripi frante - impasul civilizatiei) si numar verde pentru diplomati cu cifre rosii care trezea curiozitatea francezilor, pe atunci inca foarte curiosi, ceea ce ne facea deosebiti chiar si in Paris. Numarul iti ofera posibilitati incredibile. Poti lasa masina de-a curmezisul drumului - politistii vor fi amabili ca si cum ai fi un rege. La limita, cu un asemenea numar poti dobori sau calca mortal un pieton fara sa o patesti, atata doar ca te vor trimite la Moscova. Discut despre aceste posibilitati cu copiii sovietici in curtea pietruita a ambasadei si ma cuprinde ameteala cand ma gandesc la puterea tatalui meu care nu poate fi pedepsit, fapt pe care, probabil, tata nu l-a aflat niciodata. Deocamdata insa sarim peste rigola si ne urcam pe versantul dealului dupa maci.
Tata isi imbraca pantalonii unduiosi la moda. In zilele de odihna - ca si francezii - el nu-si baga-n pantaloni camasa cu manecile scurte si gulerul descheiat. Se tunde altfel, lasandu-si mai mult par in parti, ca artistii francezi. Si-a cumparat deja ochelari mari intunecati. Si mama si-a cumparat ochelari de soare: moderni, cu forme usor ascutite si cu incrustatie, dar nu foarte stilati. Parintii isi schimba la unison ceasurile de mana: al mamei e de-a dreptul micut, lunguiet.
In Franta mama mirosea altfel decat la Moscova. Atunci cand venea sa-mi spuna "noapte buna", mainile si pielea fetei ii miroseau altfel. Noul miros continea un fel de instrainare nerusa abia perceptibila. Mama nu mai era corpolenta, nu mai semana atat de mult cu bunica. se garbovea mai putin si slabise simtitor, i se modifica mersul - devenise sprintena si usoara, disparea usor de langa mine. Nu zabovea cand venea sa-mi spuna "noapte buna", imi atingea mana in semn de consolare, incheia repede mult asteptata discutie nocturna - haide, dormi, - si sarea de pe canapeaua pe care dormeam in camera mare.
Era prima ei sedere indelungata in strainatate. Japonia n-o punem la socoteala. In timpul razboiului plecase in Japonia ca o patriota, refuzand sa lucreze in New York pe linia GRU in calitate de spioana incepatoare. In biroul atasatului militar, ea selecta din ziarele japoneze stirile ce prezentau interes pentru Serviciul de Informatii. Fata perseverenta invatase japoneza si a fost primul om sovietic care aflase (din "Buletinul guvernului") despre executia lui Rihard Zorge . Nu stia inca cine-i el, dar intelese - remarcand agitatia militarilor rusi ai ambasadei - ca s-a intamplat ceva grav. Vizavi de ambasada sovietica aparuse un panou cu inscriptia: "Toti strainii sunt spioni". Aceasta lipsa de tact o indigna pe mama. O indigna si lipsa de tact a japonezilor care, dupa baie, se plimbau prin Tokio cu chimonourile desfacute, aratandu-si organele genitale. Sotiile se tineau de ei cu greu.
Mai tarziu, la Moscova, ea a asistat la interogarea a doi colegi ai lui Zorge - sot (neamt) si sotie (rusoaica) - adusi dupa razboi in URSS dintr-o inchisoare japoneza. Rusoaica marturisise adevarul in inchisoarea japoneza si acum sotii asteptau sa fie executati. E usor sa-ti imaginezi cu ce ochi o priveau ei pe mama care, lucrand in continuare in GRU, le consemna marturiile. Insa, in loc sa fie executati, sotii au fost dusi in Germania de Est, unde peste multi ani au devenit eroi. Imediat dupa casatorie tata a transferat-o pe mama intr-un loc mai sigur - sectia presa a MAE.
In Paris mama nu trebuie sa se adaposteasca in buncarul ambasadei. E sotia consilierului cultural. I se cuvine sa se imbrace cu gust, sa ia parte la receptii si sa discute cu Louis Aragon si Yves Montand . Parintii isi procura tot felul de lucruri utile care seamana cu jucariile: mama face rost de un neseser rosu cu ate multicolore, foarfece  felurite si un degetar auriu, isi usuca parul cu foehnul; tata se barbiereste cu o masina de ras "Philips" cu rotite. Ii invidiez - vreau sa ma joc cu ele. La receptiile in cercurile oficiale tata poarta smoching si un papion alb. Are o colectie de butoni. Creste numarul cravatelor. Mama sta in fata oglinzii imbracata intr-o rochie lunga dantelata de culoare ros-aurie. Tata o grabeste: "E timpul sa plecam".
Atentie! Sunt fotografiati in palatul prezidential. Mama da putin capul pe spate, tatal meu monden priveste inainte. Niste superparinti.
Locuim in al saptelea arrondisement, intr-o casa luxoasa prin curtea careia trec in fuga niste soferi rusi imprastiati, ZIS-ul cu stegulet rosu e tras la scara, ambasadorul Vinogradov iese in pridvor iar parintii imi amintesc - ca nu cumva sa ma ratacesc pe strada -  adresa ambasadei; rue de Grene, 79. In gradina ambasadei alearga cainele negru al ambasadorului Cernomor care, de altfel, s-a dovedit a fi catea. In iaz – pestisorii de aur. In sufrageria noastra e un semineu adevarat cu o polita de marmura; ce-i drept, nu e functional.
Ma schimb vazand cu ochii. Imi schimb chiar si lenjeria de corp. In locul chilotilor dinamo, port niste chilotei albi cu slit sofisticat care seamana cu slipul – din cauza chiloteilor astia am s-o incasez ulterior in Moscova - si sort adevarat. Am un pulover albastru-inchis de bumbac, despre existenta caruia Moscova va afla abia in anii ’90, si o scurta cu buzunare suprapuse. Ies impreuna cu mama din ambasada, o luam la dreapta,  trecem de cateva case: si eu sunt tuns intr-o frizerie pariziana cu fotolii surprinzator de moi. Parintii se obisnuiesc cu stilul francez. Sunt tineri, zvelti, li se potriveste de minune. Dar cu toate ca ne imbracam cu gust, consideram ca a vorbi despre asta e de prost gust. Familia noastra detesta snobismul. Incetul cu incetul, parintii incep sa semene cu strainii.

▲

Cetateanul strain e dusman. Tata lucreaza pe teritoriul inamicilor. Populatia Parisului se compune in intregime din straini.  In tot orasul se vand ziare straine, interzise in Moscova, radioul ia in discutie teme interzise, in cinematografe ruleaza filme interzise, falfaie fioroasele steaguri straine. Diplomatii sovietici parasesc curtea ambasadei ca si cum ar pleca la razboi. Putini cred ca se vor intoarce vii si nevatamati. Ambasadorul Pavlov, predecesorul lui Vinogradov, raporta cu mandrie Moscovei ca in curs de un an n-a cheltuit nici un franc pentru primirea francezilor la ambasada.
Tata sosise in Franta in momentul in care caracterul nociv al strainilor se atenuase putin. Dandu-se drept turisti, strainii au dat navala in Moscova si Leningrad. Tata era unul dintre organizatorii acestor excursii. Venise in Paris pentru a traduce in viata lozinca sovietica "destinderea incordarii in lume". Dar tot ce slabea/dezmembra/submina Occidentul era considerat un lucru bun. Bineinteles, tata era un terorist diplomatic. El visa ca Franta sa fie condusa de comunisti, sa fie intemeiata Republica Socialista Franceza. Nu cred ca dorea sa-i lipseasca pe francezi de portocale si vin, nu cred ca voia ca francezii sa faca coada la "camembert" si lapte. Nu se gandea la asta. Imaginatia lui nu era atat de debordanta. Alti oameni, cei pe care nu-i iubea, trebuiau sa organizeze in Paris foametea, executiile si epurarile.
Tata e antiistoric.  Toate, impotriva carora a luptat, au invins. Toate, pentru care a luptat, s-au prabusit odata cu tara pe care o reprezenta. Cu o singura exceptie. Tata a fost consilierul care a contribuit la stabilirea legaturilor culturale. In Paris venisera muzicantii sovietici, circul sovietic si balerina Galina Ulanova. Francezii vuiesc satisfacuti. Salile-s arhipline. Emigrantii rusi plang la concerte. Sunt mai rai decat strainii. Eram odata cu parinti in Oostende, o statiune climaterica belgiana de la Marea Nordului. Conversam pasnic intr-o cafenea. Beau cacao. Brusc incepe scandalul. Niste oameni placuti, care se serveau in aceeasi cafenea, ii cer stapanului sa ne alunge pentru simplul fapt ca suntem din Moscova:
- Astia-s ucigasi sovietici!
N-a trebuit sa ne alunge stapanul, am fugit de buna voie. Nu mi-am baut  cacao pana la capat.
- Pe cine l-am ucis? l-am intrebat pe tata afara. Intre noi e un sant de milioane de vieti. Tata a deschis ecluzele culturale. Nu-i place totusi cultura pe care o considera o fundatura a politicii. Cultura e timpul liber, e muzeul vizitat duminica. Viseaza sa devina un consilier politic care, indrumat de ambasadorul Vinogradov, sa poata face rau in mod real Occidentului.
Aproape nu-l cunosc pe acel tata care purta dusmanie occidentalilor, facand uz de lexicul leninist al luptei de clasa, acel tata care pronunta cuvintele: provocare, campanie murdara, calomnie, complice, politicastru. El jubila de-a dreptul atunci cand Hrusciov, in timpul vizitei sale in Franta (1960), ii presa la Reims pe nacealnicii francezi sa rosteasca numele dusmanilor lor de moarte.
- Ei,cine a purtat razboi cu voi la Est?
- Am uitat.
- Sa va amintesc? Cum se numeau?
- Cine?
- Fascistii!
Isi framanta mainile. Tac fricosii nacealnicii francezi in frunte cu un ministru. Nu stiu la ce se gandeste tata. Fericit, imi povesteste cum un colaborator al ambasadei Germaniei de Vest incerca sa protesteze impotriva urii starnite de Hrusciov si delegatia lui din care tata nu facea parte, dar pe care o servea cinstit.
Cand insa ministrul-adjunct de Externe si nacealnicul tatei Semionov - fost comandant al Berlinului care in zilele de odihna purta sapca pentru a semana cu Lenin - il obliga pe tata sa-l citeasca seara pe Lenin pentru a gasi solutii adecvate evenimentelor curente, tata - in fotoliul sau galben adus din Paris, inconjurat de carti de culoare bordo cu profilul conducatorului pe coperte si cu creionul in mana - parea un elev incoltit.

▲

Stiu ca tata e Stalin cel Bun. Orice familie e o celula de partid. Tata e stapanul care poate iubi sau uri. Stalin considera ca toti rusii sunt copii, ei sunt, intr-adevar, niste copii. Nu l-am vazut pe tata beat niciodata. Betia moderata sau patima pentru whisky e boala cea mai raspandita a diplomatilor si sotiilor acestora din toate tarile, inclusiv, cele musulmane, care sfarseste de regula cu alcoolismul de dupa pensionare. Tatei ii placea vodca ruseasca, dar n-a baut niciodata ca rusii, ca sa se imbete. Putea sa ascunda uneori in dulap o litra si sa bea fara sa-l vada mama care -  traumatizata in copilarie de parintele-alcoolic - urmarea cat alcool se consuma in familie, dar niciodata nu depasea limitele bunei-cuviinte. E greu sa-ti imaginezi ca e beat turta si boraste. Nu o data am imbratisat cu ochi tulburi scaunul closetului, varsandu-mi matele, - el nicicand. Nu l-am auzit vreodata sa injure. Nu intrebuinta nici macar cuvantul cacat iar cuvantul rahat il rostea rar. Mi-e greu sa cred ca i-a invatat cuvinte licentioase pe marinarii scotieni.
Ce-i drept, tata toata viata a spus sófer in loc de sofer si frúmos in loc de frumós (de frúmos, care s-a lipit de mine in copilarie, n-am putut sa ma descotorosesc mult timp). Dar parintilor le repugna mitocania rusilor, ei nu frecventau carciumile rusesti. Doar in Franta au descoperit ca exista restaurante.

▲

Parisul inseamna mancare. E imbibat de mirosul mancarurilor. Francezii numai asta si fac - mananca. In strada sed la masa. Merg si mananca. Stau culcati si mananca. Mancarea franceza patrunde pe nesimtite in viata noastra de zi cu zi. E mai complicata treaba cu mancarea decat cea cu imbracamintea. Tata e un conservator cum rara intalnesti in ce priveste mancarea. Coltunasii cu carne sunt si astazi pentru el un saturn cosmic al dorintelor. S-au invartit ca saturnul in jurul meu toata copilaria: o mancare rituala in ziua de nastere a tatalui - 9 octombrie, pe care o gatea Klava. Din tinerete Klava era o rusoaica cucernica, de o bunatate debordanta, o femeie retrasa, pentru care nu existau sistemele politice, dezinteresata si devotata familiei noastre, cu aptitudini culinare deosebite. Coltunasii Klavei ieseau dantelati, micuti, tot unul si unul. Aluatul era taiat in cerculete cu piciorul paharelului. Klava aranja cerculetele pe tave de lemn, presarate din abundenta cu faina, pentru ca sa nu se lipeasca coltunasii. Cand coltunasii - fierti intr-o cratita mare - se ridicau incet la suprafata venea momentul sacru al degustarii. Klava aducea un singur coltunas, scos din cratita cu un polonic special cu gauri micute. Tata il ungea cu unt, sufla ca sa nu se friga, si-l punea in gura.
- Ei, cum sunt? Klava avea emotii.
- Sunt gata, tata plescaia.
Vodca era turnata in paharelele care contribuisera la aparitia coltunasilor. Vodca curgea garla - exceptie datorata coltunasilor - dar nimeni nu se imbata. Imbinarea coltunasilor cu vodca asigura triumful invincibilului spirit rus, triumf comparabil cu cel al "Katiuselor" si baletului Teatrului Mare. Cu incuviintarea parintilor, am inceput sa beau vodca mai tarziu, la Moscova, ca aperitiv pentru coltunasi. La cina, mancam cu tata nu mai putin de o suta de coltunasi cu carne. Coltunasii intruchipau ideea lui Platonov despre eternitatea familiei: era greu de presupus ca lucrul manual al Klavei se va sfarsi vreodata. Coltunasii garantau ca nici un membru al familiei nu imbatraneste si, prin urmare, nu va muri. Nimeni nu indraznea sa-i numeasca familiar "coltunasei". Mamei nu-i placeau coltunasii. Dupa ce mancam coltunasi, gafaiam indelung si beam ceai cu lamaie. La desert nici nu ne uitam, singura exceptie fiind tarta cu lamaie a carei reteta mama o aflase in Paris.
Crenvurstii cumparati in magazinele pariziene tineau, ca si coltunasii, de acelasi atavism moscovit, desi nu aveau insemnatatea ritualica - nu erau atat de gustosi ca cei lactati de la Kremlin, in schimb - picanti, suspect de rosietici ca insisi francezii.
Metamorfoza incepu de la vin. Prabusindu-se, fara sa banuiasca, pana la perioada de dinaintea revolutiei, parintii se apropiau de protipendada: au dat de gustul vinurilor franceze care au devenit ulterior un etalon al familiei. Tata cumpara pentru familie vin sec din magazinele "Nicolas" care - pentru ca a venit vorba de el - in Moscova acelor ani era considerat un fleac, o acreala. Calea de la portwein-ul dulce de Crimeea, madeira si xeres la bordeaux si vinul de Burgundia a insemnat cea mai vizibila indepartare de pozitia sovietica. In zilele de odihna parintii - niste neofiti bahici - ma ispiteau si pe mine, diluandu-mi la inceput vinul cu apa. E o cuminecatura.
Odata cu vinul erau puse pe masa cascavalurile moi franceze. La inceput aparusera cele cu miros atenuat: "Camember"  si "Caprice des Dieux". Spre deosebire de cascavalurile galbene moscovite, acestea puteau fi mancate cu coaja in ciuda tuturor obisnuintelor. Apoi pe masa noastra incepura sa-si faca loc cascavalurile cu miros pronuntat-agresiv care-i sperie pe rusi, placut-incitant in frigider, de felul Pont l'évêgue".
In familia noastra razboiul celor doua sisteme gastronomice puternice se compunea din atacuri, aparare si contraatacuri. In bucatarie se frige biftecul in sange. In tandem cu vinul rosu, el inlatura parjoalele Klavei. Masina de tocat carne tace dar pe neasteptate la flancul stang apar niste posmagi negri. Nu rezistam la asaltul lor. Posmagii negri nu ne aduc aminte de ocna, ci activeaza nostalgia pentru painea Borodino. Intreaga familie ii duce dorul. Bunica ne trimitea ocazional din Moscova saculete albe cu posmagi negri, cusute bine la gura si cu indicatia violeta scrisa cu creion chimic "Lui V.I. Erofeev". Ii sugem umbland prin casa, posmagii se faramiteaza in buzunarele noastre. In schimb bagheta crocanta - care traieste, ca si fluturele, numai o zi - incepe lupta cu franzela moscovita taiata felii de 12,50 pe care o inlatura si doar colacii moscoviti - aceste posete presarate cu faina - isi pastreaza la distanta superioritatea. Peste un ceas la masa e adusa prima salata - jos "Stolicnaia" cu maioneza! - anume acea salata de rosii si ciuperci de gunoi crude, cu ulei de masline si otet de vin, pe care Moscova si astazi n-o baga in seama. Impotriva francezilor lupta castravetii murati, cartofii fierti faramiciosi, rascovii marinati, varza murata si somonul putin sarat - sau poate nu esti rus? - zacusca da peste cap planul lui Napoleon, salata de crabi cu castraveciori si mazare e la inaltimea ceruta. Borodino: carnea purcelului de lapte lupta cu pieptisorul de rata. Uau! Acest capitol trebuie scris pe nemancate pentru ca razboiul sa fie autentic, cinstit si drept. Totusi, victoria cea mai importanta a bucatariei franceze in casa noastra a fost repurtata de  pommes frites . Pentru pregatirea acestei mancari cumparasem un vas special care a dat nastere unui neologism familial: "fritnita" (mai tarziu limba rusa i-a dat un alt nume - "fritiurnita") .  Taiem cartofii felii lungi inspumate, le punem  pe plasa, iar plasa o cufundam in uleiul vegetal care fierbe. Toata casa miroase a pommes frites. Biftecul, pommes frites si bordeaux sfideaza chiar si coltunasii cu carne. Cartofii prajiti ruseste, care mereu se ard in tigaie, trec pe planul al doilea. Anticipez ceea ce va fi peste patruzeci de ani. Mama cumpara un obiect de gospodarie pentru pasarea prazului. O supa noua apare in casa noastra: poireau-pomme de terre. Cu friganele micute si smantana. Am explicat recent in emisiunea "Savoare" cum trebuie gatita dar, se pare,  tara nu m-a sustinut.
Mama merge si mai departe. Gusta totul. Mananca melci din Alsacia si supa din ceapa clasica (a nu se confunda cu supa din praz), ii plac stridiile, grozav ii mai place pestele si mai ales sarea de lamaie. Tata nu mananca stridii. Stie, ca si Sobakevici, ce inseamna ele. Mama il depaseste pe tata in dragostea pentru bucataria franceza, liberalismul ei gastronomic nu are limite, exceptand broastele. Zice ca ele au un miros neplacut, ca sunt ceva mediu intre carnea de gaina si peste si ca "ii vine a rade" (expresia ei preferata) cand aude ca pulpele lor sunt moi si suculente, dar e posibil sa fie la mijloc greata specifica rusilor. Anume de broaste se impiedica galomanii rusi.
Ii inteleg pe compatriotii mei subalimentati si nedezmierdati care vor zbiera furiosi: dute-n cur (nici acest cuvant, de altfel, tata nu-l folosea) cu broastele tale! Ei ma urasc din tot sufletul. Rostul vietilor lor ratate, caruia i-au ramas fideli, nu are nimic de-a face cu broastele si poireau-pomme de terre. Au gasit o scuza si o explicatie pentru toate. Ma bucur ca le-a reusit. Incerc sa ma tin la distanta de ei. Am cetatenie dubla in cultura. E constituita din semiotica vietii de zi cu zi si amanuntele neobservate pe care le am in sange. Anume aceasta cetatenie dubla imi permite sa spun ca Rusia nu apartine Europei: natura ei e alta, e deseori ostila Europei.
Sute de oameni sovietici stau in ambasada, in reprezentanta comerciala, in consulat si in alte institutii sovietice. Si ei se plimba prin Paris si chiar isi cumpara cate ceva. Doar ca scopul lor principal e sa acumuleze bani. Sa economiseasca bani de fiecare data. Reamintindu-mi ziua de ieri, ma intreb: de ce anume parintii mei sau metamorfozat, au asimilat Europa, iar ceilalti, in marea lor majoritate, au ramas cum au fost inainte, imbracandu-se la fel ca in Moscova, asteptand sa fie tunsi la rand pe taburetul din bucatarie, fumand pacatoasele tigari sovietice (tata - care inca fuma mult atunci - a trecut imediat la "taba de troup" - tutun tare galic)? Cum se explica predispozitia parintilor pentru schimbare?
Multi ani mai tarziu, multora le placea sa-mi repete doua lucruri: revolta mea e consecinta iubirii (materne) insuficiente iar felul meu de a vedea lumea isi are radacinile in copilaria pariziana. Prima supozitie e aiureala: istericalele mamei alimentate de teama ca sunt bleg mi-au dezmortit aptitudinile, mi-au distrus lenevia. Uimitoarea capacitate a mamei, ce se dezvolta cu trecerea timpului, de a le spune apropiatilor (si nu numai) verde in ochi soca nurorile, dar din mine a facut om. A doua - e purul adevar ce are totusi o nuanta individuala. In ceea ce priveste copiii, eram destul de multi in scoala sovietica de langa bois de boulogne. Dar nimeni n-a fost contaminat de Paris in masura in care am fost contaminat eu. Ulterior nu i-am mai intalnit nicaieri pe acesti mici parizieni sovietici, iar pe cei doi-trei, pe care totusi i-am intalnit, nu-i pot banui de tradare de patrie. Parintii mei s-au metamorfozat in Paris dar eu, se pare, i-am depasit. In Paris mi-am tradat patria pentru totdeauna. Nu mi-am tradat copilaria moscovita care exista doar pentru mine, ci tara in care intotdeauna m-am simtit strain, in ciuda straduintelor de la inceput. Mi-am tradat patria cu usurinta, fara sa-mi dau seama.

▲

Nici astazi nu pot intelege cum s-a intamplat asta. La drept vorbind, nu ma prea interesa Franta. Traiam chiar la periferia Frantei dar ea a pus stapanire pe mine, m-a inundat. In calitate de consilier cultural, tata avea posibilitatea sa calatoreasca de unul singur prin tara. Am fost in Cannes, la festivalul de filme. Trageam la hotelurile mici frantuzesti. La micul dejun mancam croissant, confiture de caise sau capsuni, beam cafe au lait. Era de ajuns.
La Paris invatam intr-o scoala primara sovietica. Un loc neformal ciudat unde intr-o camera invatau clasele intai si trei iar in cealalta camera - clasele doi si patru. Odata ne-a vizitat scriitorul Valentin Kataev fata caruia parea decupata dintr-o sarja amicala (pe atunci caricaturistilor le placea sa le faca scriitorilor asemenea sarje). Probabil, l-au obligat sa vina. Elevii larmuiau si doar eu, sprijinindu-mi cu pumnul tampla, il ascultam cu atentie. Autorul volumului "Fiul regimentului" povesti despre ceva ce semana cu o pisica neagra si lunga.
- Numai ca n-o sa intelegeti asta.
Am retinut pisica si cuvintele "n-o sa intelegeti", restul am uitat. Era primul scriitor care patrundea intamplator in viata mea impreuna cu pisica aia neagra si lunga. Cele doua invatatoare s-au ocupat o jumatate de lectie de cei mici si alta jumatate - de cei mari. Note rele nu dadeau defel.  Kirila Vasilievna era nu doar invatatoare ci si directoare. O iubeam in taina.  Si pe o fetita mai mare cu un an decat mine, al carei nume nu-l stiam, o iubeam in taina. Cand fetita a plecat, m-am indragostit in taina in alta tot mai mare cu un an si al carei nume tot nu-l stiam. Autobuzul care transporta elevii venea chiar in curtea ambasadei de pe rue de Grene.
- Ati scos cravatele? intreba soferul.
Aveam cravate rosii dar ne obligau sa le scoatem atunci cand autobuzul traversa tot Parisul pentru a ne duce la scoala: ambasada se temea sa nu fie provocati copiii sovietici. Am avut mai intai o cravata neadevarata de culoare ros-inchisa pe care Klava mi-a cusut-o din materie frantuzeasca si care semana mai curand cu cravata de cow-boy. De aceea, faptul ca bunica mi-a trimis din Moscova o cravata adevarata a fost o sarbatoare, iar eu n-am pretuit niciodata atat de mult cravata de pionier ca in Paris. Ne-au educat pionieri, dar ne descompuneam putin din punct de vedere ideologic, si atunci cand trecem pe Champs Elysees priveam incantati la masinile mari americane cu "colti". E vorba de bumper-e: eram convinsi ca in momentul avarierii coltii se miscau inainte si perforau masina inamica.
Copiii se jucau in curtea ambasadei. Aproape ca nu comunicau cu francezii. Uneori ma duceam cu mama la  Tuileries, desi era cam plictisitor acolo, n-aveai cu ce te ocupa, poate doar sa mananci o inghetata, in schimb in gradina  Luxembourg ore intregi dam drumul pe apa iazului unor barcute cu vele inchiriate. Mama se aseza pe un scaun verde "dantelat" foarte greu care - pentru a fi pus la locul cuvenit - trebuia tarat pe pietrisul scrasnitor. Trebuia sa platesti atunci pentru acele scaune de metal; batranelele cu tinere de minte adunau maruntisul intr-o strachina, luam numai un scaun, eu n-aveam nevoie de scaun: aplecat peste parapetul jos din piatra, urmaream barcuta. Ceasul de pe fatada palatului Luxembourg se grabea intotdeauna, timpul zbura repede, acompaniat de suieratul vantului si fosnetul frunzelor brun-roscate ale castanilor inalti si tunsi scurt, dand jos statuile reginelor franceze care ma urmareau de la distanta - soarele incepea sa apuna cat ai clipi din ochi, mama inchidea cartea, impaturea ziarul, baga revista in geanta: e timpul sa plecam. Acest lapsus temporal, cand esti captivat de indeletnicirea preferata si uiti de toate, era comunicarea mea cu eternitatea copilariei, alcatuita din fantezii nesfarsite. Copiilor diplomatilor li se interzicea in anii aceia sa frecventeze scoala franceza. Puteau umbla numai copiii ziaristilor. Am invatat franceza cu o batranica armeana careia - surprinzator - i se permitea sa intre cel putin in vestiarul ambasadei, cu toate ca era emigranta. Luam lectii intr-o camera pustie si mica (pentru convorbiri, probabil) de langa intrare, ea aducea niste carti frantuzesti pentru copii ale caror ilustratii ma frapau. Ceva exagerat li se  intampla copiilor de pe acele ilustratii: alergau cu atata inversunare, cadeau cu atata aplomb (fustele fetitelor se ridicau si li se vedeau chiloteii albi), varsau siroaie de lacrimi atat de impresionant, fara a se menaja, incat copiii din cartile rusesti mi se pareau cuminciori, facuti din zapada. Cum insa armeanca mi-a dat putine lectii, nu stiu, spre deosebire de fratele mai mic, franceza atat de bine ca limba materna. Din franceza copilariei mele a ramas doar un cuvant tainic. Care l-a facut de rusine intamplator pe Dubinin, traducatorul lui Hrusciov. Afland ca invat franceza, acesta imi spuse:
- Zi ceva.
Era subalternul lui tata si manifesta o atentie deosebita fata de mine.
 - Cocsinelle, ma rusinai.
- Ce?
- Cocsinelle, ma rusinai si mai tare. Eram plin de sfiala patologica cum si castravetele e plin de apa.
Am vazut cum zapaceala increteste fruntea inalta a viitorului ambasador rus in Franta care in 1991 va sustine fara rezerve, cu vadita usurare, puciul impotriva lui Gorbaciov.
- Buburuza, am balmajit.

▲

In fiecare duminica, acolo unde incepea Champs Elysees, isi relua activitatea sub tende RANOCINAI MAROC. RANOCINAI MAROC era cel mai important lucru. In realitate era marocinai ranoc dar, din cauza emotiei, incurcam cuvintele. Mama imi dadea in fiecare saptamana cate o moneda de o suta franci  pentru cumparaturi -  o nimica toata. Aceasta moneda era regulatorul purtarii mele. Nu-mi dadeau bani daca ma purtam urat. Puteam sa-mi cumpar, strangandu-i, soldati de plumb sau masinute "dinky toys" sau marci postale. Fireste, voiam totul.
Sunt un diletant in ceea ce priveste marcile postale, marturiile mele n-au nici o legatura cu filatelia. Ma duceam cu parintii sa-mi cumpar timbre. In functie de pret, acestea se vindeau ba in plicuri mari transparente (care contineau in fond marci mate franceze cu Mariana tinand steagul, alteori marci germane, belgiene, olandeze si spaniole cu profilul lui Franco, care sarea-n ochi, desenat cu linii grase, si arareori marci rusesti de dinaintea revolutiei cu vulturi cu doua capete), ba in plicuri mici, adunate in colectii. Marcile scumpe erau cumparate cu bucata si erau inaccesibile pentru mine. Puteam sa cumpar multe timbre ieftine deodata - parintii ma indemnau cu prudenta sa fac asta - si apoi sa le lipesc toata ziua cu rabdarea mostenita de la bunicul - contabil la Caile Ferate si de la mama mamei Serafima Mihailovna - socotitoare din Novgorod. Puteai cumpara cateva timbre cu imagini din coloniile engleze ca sa ti se taie rasuflarea de fericire. Ma dadeam in vant dupa marcile coloniilor engleze cu chipurile regelui si noii regine Elisabeta II cu coroana pe cap. O oarecare insula Sfanta Elena ma facea sa cad in extaz total, imi pierea darul vorbirii pe care de altfel nici nu-l prea stapaneam. Nu mai putin imi placeau coloniile portugheze, pestii, fluturii si mamiferele Angolei si Mozambicului. Si astazi ma gandesc la aceste tari ca la niste marci viu colorate ce au invins napastele socialiste. Imi placea varietatea de timbre a tarilor pitice: San-Marino, unde ulterior am fost in trecere doar pentru ca am colectionat marcile postale ale acesteia, Monaco, Liechtenstein, Andorra. Ma atrageau in cursa lucrurile simple: timbrele triunghiulare din Mongolia si timbrele fara zimtisori care-mi pareau mai apropiate de epoca dinozaurilor. Parintii imi cumparasera cataloage si albume pentru marci postale. Cautam intr-un catalog minutios in doua volume, cules cu petit, timbrele cumparate si trageam o linie orizontala cu creionul albastru sub descrierile lor: cumparat. Gandul de a cumpara toate timbrele din lume mi se parea realizabil. In fond, cumparam lumea si absenta sau prezenta stampilei postale pe timbru nu ma prea nelinistea. Timbrele cele mai bune le pastram in albume (uneori ele se desprindeau), alea mai proaste traiau in clasoare, in curatenie dar in inghesuiala, ca si pasagerii unui vagon de clasa a doua.
Colectionarea timbrelor a avut si un efect pozitiv care ii bucura pe parinti. Am indragit pentru totdeauna lumea pe care am cunoscut-o prin intermediul timbrelor. Comuniunea cu lumea ma transforma intr-un mic cosmopolit care aprecia obiectiv lumea,  intr-un tanar comparatist a carui orientare politica se estompa.  Timbrele sovietice - pe care bunica mi le trimitea din Moscova - imi provocau sentimente amestecate. Voiam sa-mi placa, aveam, fireste, o atitudine binevoitoare fata de ele, tot asa cum si americanii sunt binevoitori cu oaspetii lor: le trec cu vederea metehnele, isi formeaza o parere foarte buna despre ei si doar ulterior se dezamagesc incet-incet. Timbrele sovietice infatisau o lume familiara a literelor si semnelor monetare: ma bucurau rublele si copeicile. Si mai mult imi placea faptul ca recunosc oameni, locuri si evenimente: Puskin, Ceaikovski, Cikalov, Piata Rosie, luarea cu asalt al Palatului de Iarna - e excelent. Dar in cele din urma intrezareai in ele seriozitatea, maturitatea, stinghereala, caracterul secundar si oboseala. Niste timbre povatuitoare de care trebuie sa tii seama. Cele mici erau prea sterse. Cele jubiliare, cu portretele fruntasilor, erau niste reproduceri fade.  Nici nu puteau fi comparate cu timbrele ce infatisau fluturii coloniilor portugheze, mult mai interesante chiar decat timbrele sumbre ale Portugaliei
Ranocinai maroc de langa Champs Elysses devenise magnetul meu frantuzesc. Cate nascoceam ca sa-i ademenesc pe parinti acolo. Baietelul cu basca albastra inceta sa existe. Se transforma in pasiune pura. Imi placeau caruselele/spectacolele de circ frantuzesti, imi placea tragerea la tinta si chiar impuscam atat de bine, incat stapanii salii de tir erau nemultumiti de faptul ca obtin multe premii. Dar ranocinai maroc nu-mi placea, nici nu ma dadeam in vant dupa el, ci il adoram. Era religia copilariei mele. Palid si absent nu-mi puteam lua ochii de la tejghele si standuri.  Marcile postale erau pentru mine sexualitate, creatie, erau totul. De atunci viata mea s-a transformat intr-o succesiune de magneti. Revenind in Paris in calitate de student, am inceput sa frecventez librariile rusesti cu aceeasi manie. Libraria YMCA-pres,  care vindea o extraordinara literatura antisovietica si vizavi de care, ma infricosau unii, KGB-ul inchiriase un apartament pentru a afla cine sunt cumparatorii, am visat-o ani in sir: mergeam spre ea, mergeam si iar mergeam. Ranocinai maroc mi-a scos la iveala mania innascuta. Reducand cultura la aspectul strict politic, tata incepu cu atata ravna sa lupte cu Occidentul in Paris incat serviciile secrete franceze l-au supranumit "spion". Ambasadorul Frantei Froman Meris - partenerul de atunci al tatalui din Quets d'Orsey - imi spunea cu antipatie dupa multi ani ca tata era un diplomat dur, incapatanat.
Parisul era luminat atunci de "stele" cu renume mondial - pe tata il ducea capul sa prieteneasca cu oamenii  necesari. Turneul lui Yves Montand din Moscova - care a avut loc in 1956 dupa evenimentele din Ungaria si care a provocat indignarea multor francezi -  e pe constiinta lui. Tata il cunostea destul de bine pe Picasso si chiar il vizita pe Coasta de Azur, dar si mai mult se mandrea cu faptul ca impiedicase distrugerea bustului de granit al lui Lenin creat de un sculptor francez necunoscut; conducatorul revolutiei s-a prafuit apoi mult timp in "ungherasul rosu" al ambasadei. Americanii erau cei mai mari dusmani ai tatalui. Intr-o calatorie de placere cu vaporasul pe Sena, vecinii nostri de punte s-au dovedit a fi niste flacai petrecareti in camasi pestrite, cu paharele de bere in maini, care vorbeau cu voce tare englezeste.
- Fii atent! Sunt niste soldati americani imbracati in haine obisnuite, ma avertiza cu severitate tata.
Aveam noua ani si priveam ingrozit la dusmanii aflati in permisie.
Cu toate acestea, tata iubea prea mult viata ca sa nu observe sarmul Parisului cu zile insorite si cetoase. Avea o delicatete innascuta care nu se prea lega cu ideologia. Cel putin, in familia noastra nu era un regim totalitar. Asta, in fond, l-a si distrus pe tata.

▲

Eram un zeu al razboiului. Ma jucam de-a soldatii cu atata insufletire incat, probabil, era prima manifestare a muzei care nu-si gasise o aplicare mai vrednica in copilaria mea, departe de circumstantele familiale in care din pruncie copilul e declarat inzestrat prin ereditate si nu e scapat din ochi pentru ca sa fie proclamat ulterior un geniu tanar. Muza mea militara si-a facut aparitia in apartamentul parizian, sub masa rotunda din sufragerie. Doua armate porneau la atac una contra alteia si soarta lor depindea de  radiera catapultata de degetul meu mare sau de un creion. Eram un protagonist neutru al hazardului. Admiteam victoria ambelor parti.
Soldatii rusi de atunci, cumparati in Moscova, stateau in pozitie de drepti. Erau grosolani, stereotipi, aveau acelasi suport rotund. Se deosebea doar stegarul cu drapel rosu dar si acestuia i se cojea repede vopseaua verde a uniformei; i se vedea goliciunea metalica cenusie.
In Franta puteai cumpara tot felul de militari. Cum corectitudinea politica nu exista atunci, puteai sa te joci de-a cow-boy-ii si indienii. Erau facuti din aceeasi masa plastica, dar se deosebeau din punct de vedere moral. Indienii aveau  nasuri acviline, arcuri si tomahawk-uri. Fetele lor pestrite erau schimonosite de ura. In mod evident, erau dusmani. In schimb cow-boy-ii in camasi rosii, cu lasouri, revolvere sau pusti, erau flacai cutezatori si zambareti. Unii dintre ei mai si galopau cu indemanare. Parintii n-aveau nimic impotriva cow-boy-ilor  si indienilor, mie insa acesti nu-mi conveneau: victoria era predeterminata de aspectul estetic.
Ma lasau rece soldatii lui Napoleon, facuti cu pricepere. Nu eram copt pentru istorie, trecutul nu ma tenta. Aveam nevoie de tancuri, nu de tunuri de tip vechi cu ghiulele. Imi placeau soldatii francezi contemporani cu mine. Erau iuti, din masa plastica, pielea lor parea adevarata, dar cam usurei si nu era o problema sa-i dai jos din picioare cu radiera. Imi amintesc aievea de comandantul francez de metal (pe care-l consideram capitan) in uniforma kaki si cu casca pe o parte a careia era desenat tricolorul francez. El se avanta-n lupta, intinzand mana dreapta care tine pistolul. Are niste sprancene negre mari, poate chiar foarte mari, care ma intimideaza putin. In rest, e icoana luptatorului. Vin dupa el soldati mai modesti dar care au mitraliere, aruncatoare de grenade, tehnica de lupta de tot felul, inclusiv jeep-uri. Neghiobii sovietici castiga prin numar, moartea lor nu are insemnatate. Armata franceza in frunte cu capitanul, da dovada de maleabilitate.
Aruncam cu radiera ba in unii, ba in altii - iar ei porneau la atac, ascunzandu-se dupa picioarele scaunelor. Soldatul care cadea era considerat mort, cel care nu cadea "pana la capat", sprijinindu-se de tehnica de lupta sau de camarazii de arme, era ranit. Ranitul se refacea dupa trei impuscari si iarasi pornea la atac. Ma jucam de-a razboiul toata ziulica, cu uitare de sine, ca si cum imi repetam predestinarea, uitand sa-mi fac lectiile, sa cinez si sa dorm, visand doar la un singur lucru: sa nu ma deranjeze parintii. Uneori razboiul avea nevoie de un numar mare de soldati si figurile de sah erau bune pe post de trupe de intarire. Despartite in albe si negre, ele se avantau in lupta cu soldatii, prevestind razboiul stelelor.
Trageam ca sa lovesc tinta, nu trisam ca si atunci cand jucam sah de unul singur, dar uneori, cand capitanul meu preferat cadea, recurgeam la smecherie, prefacandu-ma ca el doar cazuse pe mana si, prin urmare, era ranit. Tineam la drapelul armatei sovietice, dar in adancul sufletului tineam totusi la francezi. N-as fi gasit limba comuna cu soldatii francezi daca acestia ar fi avut o infatisare mai putin atragatoare. Daca Franta n-ar fi avut atatea bunatati, daca n-ar fi fost atat de inmiresmata si primitoare, as fi devenit om sovietic.

▲

Cand se apuca sa-si scrie autobiografia, scriitorul rus - care emana un invincibil miros statut - are un singur scop: sa se prezinte ca  pe o stea din varful bradului de Craciun. Ceilalti scriitori sunt doar niste jucarii suplimentare ce atarna pe crengile de mai jos, apoi cad fara sa se sparga si sar cu obraznicie pe podea.
Spre deosebire de alte tari care se vor originale, Rusia e incredintata de faptul ca este nu doar exponenta unor valori unice, ci si o mare putere care raspandeste lumina adevarului absolut in lume. Exact ca si Rusia e scriitorul rus care se piteste pana la un timp, dar cum numai ajunge in arena gloriei se transforma din fluture in dinozaur si se proclama tar al animalelor.
- Nu-i recunosc nici pe filozofii Occidentului si nici pe inteleptii Orientului, spune scriitorul rus. Eu apartin Dumnezeului rusilor.
Dumnezeul rusilor transforma autobiografia scriitorului intr-un cerc fatal de provenienta divina. Dar cercul strange prea tare capul. Ori rabzi, ori strigi. Scriitorul rus nu e niciodata linistit, senin. E surescitat. Nu-i este dat sa patrunda in lumea contradictorie a hazardului si legitatii, sa le auda ritmul muzical. Nu insuseste hazardul. Se agita. Haosul de ingroasa, deseneaza un nor a carui forma aminteste de un delfin sau de un urs, depinde de receptor, apoi iarasi se transforma intr-o ceata amorfa. Iar originalitatea Rusiei - daca aceasta exista - rezida nu in aburii de basamac, ci in felul cum sunt interpretate libertatea si absurdul, legea si fericirea - aluzii fine la partea ascunsa a vietii.

▲

Clovnii, balerinele, scriitorii, pictorii, muzicantii si actorii sovietici care vin in Paris sunt clientii tatalui. Tata e un cerber. Cu o singura telegrama cifrata trimisa la Moscova, care semnaleaza atitudinea neloiala, tata poate strca viata artistului si anula calatoriile in strainatate ale acestuia. E o persoana importanta si periculoasa. Oamenii se gudura pe langa el, vor sa-i fie prieteni.
Tata credea ca prietenia lor e sincera si unii, ca de pilda Leonid Kogan, i-au devenit intr-adevar prieteni si interlocutori. Impreuna cu Kogan, tata s-a dus sa cumpere o vioara unica, iar referinta sa amanuntita la faptul cat de atent asculta scripcarul vibratiile coardelor ma face sa cred ca intr-un moment anume el era gata sa recunoasca: nu doar politica conduce lumea. Dar Molotov nu intamplator se pare, considera ca fiecare om de arta e susceptibil de putreziciune si ca prietenia cu ei e periculoasa. Cerberul trebuie imbunat ca sa te poti furisa in lumea ta scumpa pe care marii muzicieni sovietici o iubeau mai mult decat propria patrie si, fireste, mai mult decat propriul stat, chiar daca nu recunosteau asta. Aveau pasiuni incomparabile: tata - pasiunea pentru tenis, aparuta inainte sa vina la Paris, iar ei - pasiunea pentru muzica si, bineinteles, jucau cu el, profitau de el, afland si unele taine ale puterii baricadate.
In 1992, cand pregateam cu Rostropovici in Amsterdam reprezentarea scenica a operei "Viata cu un idiot" de Snitke, acesta l-a laudat pe tata, a zis ca e incantat de el ca om, ca se deosebeste de lepadaturile sovietice. Imi era placut sa ascult cuvintele magulitoare, i-am telefonat tatei la Moscova, i-am transmis complimente de la Rostropovici, el se mandrea cu aceste complimente. Salutarile lui Rostropovici erau pentru el o marturie a succesului pe care il avea in viata. Spre deosebire de mama, tata nu se prea pricepea la muzica, nu l-am vazut niciodata sa audieze un disc de muzica clasica, in cel mai bun caz muzica era pentru el un fundal al vietii, dar prietenia cu Rostropovici ii alimenta vanitatea.
I-am invitat pe parinti la premiera operei. Nu stiu ce credeau ei in realitate despre aceasta opera, dar cum in final regina Olandei a aplaudat in picioare, reactia lor era usor de ghicit. In timpul banchetului tata se ciocni de Rostropovici si ei, nu departe de mine s-au sarutat cu foc, au schimbat cateva replici entuziaste. Rostropovici zbura mai departe, facu ocolul salii, sarutandu-i pe toti la rand, se ciocni de mine:
- Ei, unde-i taica-tau? Vreau sa-l vad!
- Tu doar te-ai sarutat cu el!
- Cand?
- Adineauri!
Rostropovici se incrunta incercand sa-si aminteasca, dar nu-si aminti si peste o secunda isi lua talpasita. Dimineata tata mi-a vorbit despre intalnirea lui calduroasa cu Rostropovici.
Pe artistii sovietici tata ii ferea de pacatuire, pe cei francezi ii ispitea. Parintii savurau prietenia cu Montand si Signoret . Fotografiile lor comune, facute la vila actorilor intr-o zi insorita calda,  erau parte a fondului de aur al amintirilor parintilor. Prietenia cu Montand  a avut un sfarsit ciudat. Tata considera o victorie personala faptul ca l-a convins sa plece la Moscova dupa evenimentele din Ungaria. Ceea ce a urmat poate fi interpretat in moduri diferite. Era adorat la Moscova si fu intampinat pe masura. Pentru moscovitii carora li s-a tocat la cap si care nu prea intelesesera ce e cu revolutia maghiara, venirea lui era o dovada a dezghetului poststalinist, nu un tertip ideologic al sovieticilor. In mod obiectiv; Montand a contribuit la liberalizarea Rusiei. Dar concertul lui se transformase intr-o demonstratie politica pentru ca venise Hrusciov cu suita. Montand s-a intors in Franta, simtindu-se inselat. Multi ani parintii mi-au spus cu indignare ca Montand e boicotat, ca nu mai este invitat la radio si nu i se mai lanseaza discuri, fiind astfel pedepsit, si ca el - aproape comunist in ceea ce priveste conceptiile - a trebuit, ca si  Salamov in "Literaturnaia gazeta", sa se justifice in mod jalnic in publicatia de dreapta "Figaro". Prietenia cu parintii a degenerat brusc dupa intoarcerea in Franta.
Simone Signoret - dupa invadarea Cehoslovaciei - a scris o carte titlul careia continea numele tatalui: "La revedere, Volodia". Probabil, acesta simboliza despartirea ei de comunisti. Montand deveni antisovietic, interpreta un rol in filmul "Marturisire". Pe vremea lui Gorbaciov veni la premiera acestui film in Moscova. Tata se duse la reprezentatie ca sa se intalneasca cu vechiul prieten. Montand l-a observat dupa premiera. Spre deosebire de Rostropovici, francezul l-a recunoscut si, probabil, e clar de ce. Imbatranisera ambii dar inca se tineau darz, desi aveau ochi spalaciti. Rusia se schimbase si ea. Inconjurat de o multime de oameni, Montand ii facu semn cu mana si spuse cu voce tare: à bientôt! à bientôt! , dar nu se apropie, nu-l invita la banchet, nu-l imbratisa si nu-l saruta. Tata se intoarse acasa jenat. Tema prieteniei cu Montand a fost scoasa prudent din repertoriul familial.
▲

Cand ma aflu in Paris intru in Notre-Dame s-aprind  doua lumanari in sanatatea parintilor si - ca o negustoreasa de sapte puduri - il rog pe Dumnezeu sa le dea sanatate. Avatarurile istoriei i-au indepartat de Tine, dar sunt batraiori si au nevoie de intelegere, caldura sufleteasca si bunatatea ta. Merg pe chei pe langa tarabele  buchinistilor pe care-s expuse revistele anilor '50, copertele scandaloase ale acelor ani par acum un liman si brusc am impresia ca totul se repeta. Familia noastra a fost corupta de impresionisti (acestia ii placeau mamei inca in anii '30 la Moscova). Nu intamplator criticul de arta Kemenov a luptat cu ei pana la ultima suflare. El considera, pe buna dreptate probabil, ca impresionistii, "dinamiteaza" ideea adevarului obiectiv, distrug tesatura sensului, glorifica hazardul. Kemenov era atunci reprezentant al UNESCO in Paris, ii placea Benua iar in timpul plimbarilor cu parintii mei prefera jocul de-a "orasele":
- Kaluga!
- Alma-Ata!
- Krasnoiarsk!
- Klizmostroi! spuse Kemenov.
Toti, inclusiv eu, au inceput a rade cu hohote, dar parintii nu l-au mai invitat: era viclean si putea afla de pasiunea ascunsa a mamei pentru Manet . Inca inainte sa-l descopar pe tanarul Maiakovski - primul (si ultimul) meu idol, portretul caruia atarna in camera mea deasupra usii si care, legal in aparenta, era in esenta  un idol profund subversiv - impresionistii, Van Gogh, Gaugain, Modigliani, toti acestia erau pentru mine niste ispite. Fara ei, as fi ales mai curand Institutul relatiilor internationale, as fi visat sa devin ministru al afacerilor externe si poate as fi reusit. Dar acesti artisti m-au derutat, mi-au spalat creierii, mi-au deschis calea in prapastie. Apoi au cazut pe capul meu cubistii, abstractionistii, suprarealistii. Pe impresionisti i-am descoperit de timpuriu datorita mamei. Nu trebui sa-i citesti si sa-i insusesti: te cucereau de la prima vedere. Ei rimau cu macii mei de langa Paris, cu Sena mea, cu Marna mea, cu castanii si platanii mei.

▲

Cu cat inaintez mai mult in scrierea acestei carti, cu atat inteleg mai putin contradictiile ascunse si evidente ale parintilor. Iata cine e in realitate OZN-ul vietii mele. Analiza parintilor seamana cu incestul mintal.
Indiferent de demonii care-mi sfasiau inima (vorba mamei), gaseam intotdeauna zeci de justificari ca sa nu rascolesc dedesubturile. Nu-mi cunosc bine parintii si asta ma face destul de multumit. De unde sa stiu de ce s-au lasat atat de usor ademeniti de Europa, de aceasta anume pe ei si-a lasat amprenta?
Nu numai prin mancare si haine, ci si prin gustul de viata i-a cucerit putin cate putin Europa. Tata uita de sah si incepu sa joace tenis. Cumpara rachete "Dunlop" si "Slezenger", se aproviziona cu mingi scamoase, isi procura sorturi albi si un tricou alb pe care era imprimat un crocodil micut. Nu mai putin importanta a fost cumpararea unei camere de luat vederi. La inceput a fost o motivatie de natura strict turistica, care corespundea dezghetului, dar apoi, fireste, trebuia sa vina momentul autocunoasterii. Camera te impunea sa alegi: ce anume si de ce filmezi?
Filmul de amator e un razboi cu moartea. Si astazi parintii  au o sumedenie de bobine cu pelicula ingusta. Demult n-am privit aceste filme (s-a stricat proiectorul vechi), dar multi ani a fost asa: dupa ce  pranzea cu oaspetii, tata aducea in sufragerie un ecran pliant argintiu, fixa bobinele in proiector si incepeau minutele rituale cu tacanitul prezentarii unor filme de amator despre castelele din valea Loirei, din Fontainebleau si alte cladiri franceze inconjurate de peluze verzi. In Rusia tata nu filma niciodata. Neindemanatic, palid la fata, cu basca franceza si zambind cu stangacie, eram un personaj  ubicuu  al acestor filme. Spre deosebire de chipurile statornice ale cunoscutilor parintilor, eu eram de fiecare data altul - un obiect evanescent ca si scrisul meu cu zeci de nuante, abandonat demult din cauza computerului. Tata cumpara o masuta de montaj cu un mic ecran si se mocosea serile: taia, lipea. La inceput filmele erau alb-negre, cu plan mijlociu si plan din spate. Aproape ca absenta prim-planul - tata se rusina sa dea peste oameni. Nu-mi amintesc sa fi strigat, sa fi batut din picior, sa-si fi iesit din pepeni. Stapanirea de sine era neindois una din calitatile lui pe care am mostenit-o doar partial. Nu era, probabil, un operator sau un regizor prea bun. Incoltise in el dar, se pare, nu s-a mai dezvoltat  ideea cunoasterii de sine. In mod evident, nu arta il interesa, ci obiectele insisi, colectia lucrurilor vazute, raportul inconstient privind ceea ce a facut in viata si doar intr-o masura foarte mica - predestinarea sa. Nu filma lucruri indecente si odata, cand mioapa Galina Fidorovna, de care probabil se indragostise, i-a dat o pelicula la fel de ingusta pe care o luase cu ea in Mali, tata a taiat fara mila scena cu africanul care-si scutura penisul negru in fata camerei, spre marele regret al spectatorilor veniti la noi. Cinematograful de acasa a separat familia noastra de ambasada absorbita doar de propriile ei probleme.
Vizionarea filmelor de amator era deseori insotita de un fundal muzical si acest fapt tot o victorie a Europei era. Spre deosebire de colaboratorii mici ai ambasadei care-l ascultau pe furis pe Lescenko, un cantaret interzis devenit semiinterzis, parintii - carora nu le placea bravada - preferau cantecele franceze. Se dadeau in vant dupa Edith Piaf. Il ascultau pe Brassens. Aparusera Aznavour si alti. Cu Yves Montand si Simone Signoret parintii erau prieteni la catarama (intalnirile cu asemenea oameni erau o alta tentatie irezistibila a Frantei, n-am participat la ele: nu ma luau). Jazul nu i-a interesat niciodata pe parinti. Frank Sinatra n-a cantat la noi acasa, in schimb sansonetistii francezi au alimentat permanent trairile noastre. Si astazi imi place sa fredonez cantecelul:
Marjolenne, tu es si jolie... - ba uitandu-i cuvintele, ba amintindu-mi-le pe toate.

▲

Ambasada ducea o viata patriarhala, mosiereasca. Lipseau doar gainile si cocosii. In curte forfoteau cameriste si criptografi, mici kaghebisti si soferi, trecea economul haituit. Boierul Serghei Aleksandrovici Vinogradov - un diplomat accidental, care a razbit in diplomatie dupa ce fusese constructor - statea cu mainile-n pantaloni, sprijinindu-se ca sovieticii ba pe un picior, ba pe altul. Fata lui cu sprancene stufoase de culoare deschisa reflecta succesul si gloria. In conversatiile pe care le purta  acasa cu prietenii, cuvantul ambasador era sacrosanct. In Paris, parintii prieteneau cu un corespondent al "Pravdei" (stiam asta) foarte hazliu si cu un kaghebist de mana a doua (asta nu stiam), frumosul Lodik. In viziunea mea de copil, numai un oarecare NeSe putea concura cu ambasadorul: ambele cuvinte erau rostite cu jumatate de gura. Dar NS, presupuneam eu, e mai putin insemnat decat ambasadorul, desi era de asemenea un om respectabil. Nu vroiam sa cunosc tainele adultilor, le aveam pe ale mele, si doar peste ani am aflat ca NeSe era N.S. Hrusciov. Evghenia Aleksandrovna avea o tinuta mai impunatoare decat a sotului, vorbea gafaind, dandu-si capul pe spate. Parea o tarina, desi in tinerete fusese o strungara letona. Uneori, seara tarziu, ambasadorul si sotia sa se plictiseau si-i chemau pe parintii mei sa se uite la televizor impreuna. Ambasadorul manca alune si bea bere, incercand deseori sa intre in vorba cu prezentatorul stirilor.
- Spui gogosi, flacaule! Il ameninta cu degetul si incrunta sprancenele. Stim cine esti, lacheu american!
- El doar nu te aude! il cumintea Evghenia Aleksandrovna.
Isi intorcea incet privirea spre ea si tacea elocvent. Ca si multor altor sotii ale responsabililor, ii facea placere sa simta ca numai ea putea exercita influenta asupra sotului. Calatoria cu noul lor "citroën" era insuportabila.
Cand Serghei Aleksandrovici insusi sofa, ea ii striga:

 Serghei Aleksandrovici iarasi prefera tacerea elocventa. Parintii nu stiau cine e in ultima instanta mai influent, le tineau isonul amandurora nehotarati, dar vorbele lor nu erau luate in considerare.
Mama suporta cu durere transformarea sa in femeie europeana. Era foarte agitata, avea accese de melancolie sau se irita din senin  si incepea sa planga, statea culcata cu ochii inchisi ca si cum ar fi murit. Suna telefonul. Pe vremea aceea telefoanele sunau taios si aspru. Negru, greu si fragil deopotriva (se facea tandari cand cadea) telefonul tatalui se afla in locul cel mai important din sufragerie-polita semineului, avea un disc rigid si o sonerie mare lucitoare, ca o roata de rezerva pe portbagajul masinilor de atunci, reflectata de oglinda veche de deasupra semineului. Telefonul era un nacealnic si tata se repezea sa-i raporteze: "Erofeev!" Mama aluneca din pat.
- Ei, ce este? Veniti? rasuna vocea Evgheniei Aleksandrovna.
- Ne-am culcat.
- Las'ca va sculati!
S-ar fi conformat probabil daca telefonul suna prieteneste, insinuant, or aici constrangerea era dubla. Era deprimata si sa cedeze ar fi insemnat sa-si piarda demnitatea. Refuzul ei din acea seara a avut un rol in soarta tatalui. Aparuse probabil prima linie de demarcatie dintre "ai nostri" si "altii". "Ai nostri" nu refuza nici chiar pe patul de moarte. Cand Stalin, Vorosilov si Molotov au venit sa-si ia ramas bun de la muribundul Gorki, otravit posibil la rugamintea conducatorului, scriitorul s-a ales cu o doza de adrenalina care l-a tinut in viata inca o saptamana. Organismul ingemanat al parintilor mei nu mai producea adrenalina necesara, au uitat in mod nechibzuit de avantajele carierei, de frica care-l aseamana pe cinovnic cu actorul caruia i se face pielea de gaina inaintea spectacolului si din cauza careia, cum mama recunoscuse nu o data, sotiei rezidentului sovietic i se taiau picioarele atunci cand mergea cu plecaciuni la fosta letona, Evghenia Aleksandrovna: parintii nu mai erau invitati sa se uite la televizor si nici sa vina la receptiile intime la care se aduna protipendada ambasadelor - ramaneau in urma in cursa pentru putere.
Dar si integritatea familiala se subrezise. Mama, care datorita traiului cu tata a redescoperit oamenii si evenimentele, il desconsidera, la drept vorbind, pe tata -  pentru ca era cinovnic - ca o tradatoare, cu o lipsa de  recunostinta proprie femeilor si care deseori provoaca suferinte barbatilor care au succes, de parca era o razbunare metafizica pentru reusitele sale.
- Nu-i bun de nimic. E cinovnic, imi spunea ea mai tarziu nu o data, intelegand bine nepotrivirea suparatoare dintre acest cuvant cehovian si barbatul adevarat.
Nu era multumita de factura intelectuala a tatalui: il vedea ca prin ceata poet sau cel putin savant umanist, erudit si cititor de romane. Influenta individualismului intrinsec al  impresionismului - nu si al lui Proust pe care nu l-a mai asimilat - a fost suficienta ca mama sa formuleze propria ei parere despre sot - un gest contrar legii sau cel putin necuviincios din p.d.v. al traditiei ruse conservatoare. Tata, cu propriul lui individualism alimentat de cariera, avea nevoie in mod evident de mai multa dragoste si mai mult tact din partea sotiei. Soarta n-a fost generoasa cu el in ce priveste tandretea. Parintii nu se mai puteau multumi doar cu mine. Aveau nevoie de urgenta de al doilea copil. Dar nici zece copii n-ar fi putut anula instrainarea lor. In adancul constiintei mamei exista convingerea ca timpul va fi intotdeauna urat si ca soarele nu va mai iesi de dupa nori. Mama era nemultumita de comportamentul tuturor, cu exceptia impresionistilor, era o atee care nega existenta lui Dumnezeu pe care-l infrunta in subconstient. Dar in ce priveste individualismul, semanam cu ambii.
In ziua de 7 noiembrie Evghenia Aleksandrovna i-a adunat pe copiii ambasadei in salonul mare semiobscur cu doua ore inaintea receptiei de sarbatoare. Mesele se indoiau de atatea bucate. Tot felul de vinuri si sucuri. Ne-au felicitat cu ocazia sarbatorii si ne-au intrebat cum invatam.
- Bine... au raspuns cu mandrie copiii.
Camerista botoasa cu sortulet alb zambea prosteste langa fereastra - surprinzator, unul dintre copiii mangaiati de sotia ambasadorului era Dima al ei. Desi n-aveau note rele, copiii n-au fost serviti cu nimic. Coplesit de rusine, am cerut apa. Evghenia Aleksandrovna intreba:
- Vrei sa bei?
Am dat din cap, imbujorat de propria rugaminte, dar in acelasi timp imboldit de o indrazneala inconstienta, eram diferit de copiii  tunsi ai soferilor si criptografilor, aveam un cap mare, eram neastamparat si faceam aluzie cel putin la un sandvis. Se intoarse, scotandu-si din maneca batista alba, spre camerista al carei chip deveni pe loc posac.
- Aduceti-i apa.
Mi-au adus apa de la robinet. In curand a fost un scandal si camerista a fost alungata la Moscova: a zbierat ca un animal la Evghenia Aleksandrovna; dadu buzna in camera ambasadorului si zbiera pentru ca medicul ambasadei nu venise la Dima care era grav bolnav.
 - Oamenii nostri nu au un simt innascut al subordonarii, i se planse mamei Evghenia Aleksandrovna.