Imaginati-vi-l pe unul dintre autorii Cartii roz a comunismului sau pe unul dintre cei patru scriitori plecati "in cautarea comunismului pierdut" exclamind: Din cind in cind mai vreau sa iau bilet spre RSR; din cind in cind as sta ore intregi la coada la zahar si ulei; din cind in cind as mai privi, la un televizor alb-negru, Telejurnalul sau O mie si una de seri; din cind in cind as mai face practica agricola la Nazarcea si as da orice pentru o saptamina in taberele de creatie ale UTC-ului. Sau invers, imaginati-va cartea lui Vasile Ernu, Nascut in URSS, contrasa la vreo 50 de pagini si intrata intr-un proiect colectiv, cum a si fost initial. Dublul exercitiu de imaginatie n-ar avea decit un scop: sa arate cit de aproape practic si cit de departe teoretic sint cele doua tipuri de rememorari subiective din aceste doua genuri de carti avind in centru trecutul recent si tarele lui nedigerate. Cu toate acestea, exercitiile de memorie la firul ierbii ale romanilor au fost primite (de critica si cititori) altfel decit calatoria ironic-nostalgica a lui Vasile Ernu in "necuprinsa sa tara natala", incepind de la lucida postfata a lui Sorin Antohi si continuind cu receptarea jurnalistica de prima instanta.
Exista in cartea lui Ernu ceva care sa-l separe atit de radical de arheologiile subiective din O lume disparuta, Cartea roz... sau Cartea cu euri si sa-l ataseze mai degraba "ostalgicilor" redegisti, nostalgicilor polonezi sau maghiari? In mod sigur. Asta e si diferenta care sare in ochi la aceasta carte scrisa (totusi) in romaneste si avind multe acorduri de fond si de substanta cu memoria exorcizatoare pusa la lucru in cartile autorilor romani. Vasile Ernu insa, scriind o carte de autor si nu una in care perspectivele subiective, fatal disparate, se aduna intr-un caleidoscop semnificativ, isi asuma o retorica a nostalgiei. Perspectiva, tonul si memoria critica sint dictate de aceasta retorica a nostalgiei ironice care-si contine propria contradictie. Vasile Ernu stie ca nostalgia nu e cel mai important sentiment pentru homo sovieticus (care a ramas) caci "nostalgia este o utopie indreptata spre trecut, pe cind el lucreaza cu utopii indreptate spre viitor". Vasile Ernu mai stie, la fel de bine ca teoreticienii nostalgiei, ca aceasta e imposibila intrucit "pentru noi, homucusii, nu mai exista acasa". Si crede ca, teoretic, "nostalgia nu este departe de ironie, caci ambele lucreaza cu dubla contemplare a obiectului si subiectului", credinta care-i justifica perspectiva nostalgic-ironica. Doar ca nostalgia nu inseamna o forma (chiar fictiva sau reconstructiva prin limbaj) de intoarcere intr-o patrie pierduta, ci chiar durerea de-a nu mai putea s-o faci (in nici un fel) vreodata. Iar ironia fata de propria durere (retorica) relativizeaza pina la disolutie si obiectul, si subiectul durerii, pe care o contempli, astfel, cumva detasat.
Intr-una dintre cartile sale publicate initial (din spirit de fronda, dar si dintr-un motiv mai subtil) in spaniola, Kundera descrie un mecanism pervers al nostalgiei retoric asumate. Ignoranta, recent tradusa si in romaneste, nu reconstituie liric sau melodramatic durerea subiectiva provocata de o pierdere definitiva, ci evoca seductia si minciuna mrejelor nostalgiei. Nostalgia poate insemna, spune Kundera, si altceva decit suferinta (algos) provocata de dorinta neimplinita de reintoarcere (nostos) acasa: "In spaniola, añoranza
vine de la verbul añorar (a simti nostalgie), care vine de la catalanul enyorar, derivat, acesta, de la cuvintul latin ignorare (a ignora). Cu aceste precizari etimologice, nostalgia apare ca suferinta provocata de ignoranta. Esti departe si nu stiu ce se intimpla cu tine. Tara mea e departe si nu stiu ce se petrece acolo". Definita astfel, nostalgia este un defetism si un evazionism in raport cu realitatea. Raportul insa nu exista, data fiind "substanta" nostalgiei, irealitatea ei imediata.
In cartea lui Vasile Ernu, Nascut in URSS, mecanismul retoric este mai degraba acest tip de ignoranta extinsa, decit magia "Marii reintoarceri". Nici una, nici cealalta insa n-ar trebui discutate in termeni de adevar, exactitate, adecvare la real (cum s-a facut) daca autorul cartii, nascut la Odessa in 1971, n-ar spune "Eu, Vasile Ernu". Garantind, cum s-ar zice, cu propria biografie diferitele perspective (personale, dar si documentare sau jurnalistice), V. Ernu nu-si mai poate respecta ignoranta nostalgica. Iar aceasta ar fi fost armatura cartii, perspectiva ei noua la noi. Cu alte cuvinte, ignoranta politica a copilului, puberului, adolescentului (reluate ca añoranza dupa 20 de ani) din citeva autofictiuni (Prima mea pereche de djinsi, Eroii vremurilor noastre, Ostap Bender, eroul meu preferat) face parte dintr-un mecanism retoric mai amplu. El, Vasile Ernu, nu stia atunci ce se petrece (ce era cu Razboiul din Afganistan, cum au murit autorii eroului sau preferat sau eroul sovietic Ciapaiev), dar nu stie nici acum, sau nu-l priveste in aceasta carte. Citeva mici eseuri "lejer-ironice", cum le numeste autorul intr-un interviu (Komunalka, Sex in URSS, Ce bea cetateanul sovietic, Oda tualetului sovietic), prelungesc sarcastic ignoranta nostalgica a primelor proze dedicate copilariei.
Exista insa (si aici se rupe filmul!) citeva texte documentare scrise dintr-o perspectiva care nu-si mai asuma nici ignoranta, nici retorica "Marii Intoarceri". In texte precum Ulianov, Lenin, sau pur si simplu Ilici; Gorbaciov, un Gensek neobisnuit care cinta Perestroika; Homukus, politruci, disidenti si intelighentia; Kremlinologii; P.S., Vasile Ernu este un intelectual de stinga al zilelor noastre care isi asuma un raport actual cu trecutul sau comunist. Memoria critica a intelectualului de 30 de ani, absolvent de Filozofie la Cluj dupa 1989, evacueaza (prin ignorare?) represiunea, alienarea, decerebrarea, Gulagul. Ele nu fac obiectul nostalgiei sale retorice care pune, astfel, semnul egal intre stinga dictatoriala si stinga necesara: "...din punctul meu de vedere, intre lumea din care am iesit si lumea in care am intrat nu exista nici o deosebire fundamentala, ci doar una de nuante, de ambalaj. Daca lumea in care am trait era axata pe represiune politica, lumea in care am intrat e bazata pe represiune economica... Ambele spala creiere la fel de perfid si ne alieneaza la fel de eficient". Aceasta echivalare reprezinta, intr-adevar, un curaj astazi, s-o recunoastem. La fel cum curaj inseamna asumarea marii ignorante - trecute, prezente si viitoare - in privinta unora dintre cele mai mari porcarii ale comunismului: relativismul si lipsa criteriilor, perspectiva convenabila, spalarea istoriei si a memoriei.
Din documentarul lui Vasile Ernu, Nascut in URSS, putea iesi un excelent roman. Ca memorialistica insa, el trebuie citit dimpreuna cu o serioasa istorie a URSS. Ca sa nu ne smintim. (Dilema Veche) |
