C. Rogozanu

Ernu si ENRON

Consum haotic de obiecte culturale! Doar incepe vara. Mai intii un Ernu care isi permite luxul iresponsabilitatii, lux extrem de costisitor intr­o cultura de provincie. Apoi, un film despre megafalimentul ENRON, o ciudata companie americana sustinuta politic (de clanul Bush) si „piaristic“ care s­a prabusit cu zgomot asurzitor in urma cu citiva ani. Un text despre formele servitutii si ale opresiunii in diverse ordini. Si despre tot soiul de impertinente ale observatorilor realitatilor de azi si de ieri.
Ernu evoca trecutul comic­glorios al cetateanului uresesist. Aparent isi asuma o nostalgie soft, fara mari pretentii, de amuzament, in care sint povestite amestecurile alcoolice ale lui homo sovieticus, in care sint trecute in revista socurile cine­erotice ale aceluiasi, in care toaletele intra intr­un soi de turbion nostalgic induiosator. Dar acesta nu este decit un ambalaj comercial pentru citeva mesaje dure, asumat de stinga, pentru afirmatii curajoase, tupeiste sau iresponsabile. Cum altfel poate parea o echivalare relaxata a comunismului cu capitalismul? Cum pot parea, cu un discurs intelectual dominator asumat anticomunist in Romania, meditatiile asupra mindriei cetateanului sovietic versus mindria cetateanului american?
Aici apare acea iresponsabilitate de lux despre care vorbeam la inceput si pe care Ernu o propune nonsalant. Formularea unei intrebari cu argumentatie simpla care sa nelinisteasca profund. Aceasta e finalitatea, fara dorinta de rezolvare a aporiei. Este un exercitiu care prinde foarte greu in culturile provinciale. Un complexat nu­si va recunoaste niciodata superficialitatea inevitabila mai ales in discutiile despre marile teme istorice ale lumii. Iar aceasta frica de superficialitate ii va inhiba pe vecie spiritul critic.

„Baietii buni de ieri au devenit vrajitoarele de azi“

Ernu se face mic­mic, un foarte mic cetatean al URSS, care­si permite sa observe similitudini bulversante intre, de exemplu, reclama comunista si reclama capitalista, ambele autoreflexive, ambele propunatoare de life­style inainte de produs, inainte de calitatea produsului... Cind iti asumi statutul de „om sub vremi“ si iti si fabrici o voce autentica pentru asta, astfel de ipoteze capata farmec si pun pe ginduri „luptatorii“ anticomunisti de profesie. Pentru ca nu e vorba despre o simpla indiferenta, ci despre indiferenta inteligenta si asumare curajoasa a unei pozitii complet „non­intelectuale“ in Romania, cea de stinga. Iata un atac frumos, curajos la un anumit simplism care pina la urma a si ineficientizat complet lupta anticomunista prin prea multa emfaza: „Mare parte a intelectualilor din spatiul postcomunist au invatat acest film banal cu good guys si bad guys si si­au construit intregul discurs pe aceasta dihotomie. Peste noapte s­au inrolat in gasca celor supranumiti good guys pentru construirea si propasirea unei noi societati, iar baietii buni de ieri au devenit vrajitoarele de azi si radacina tuturor relelor. Practic, s­au schimbat stapinii peste noapte si au ramas la locul lor doar slugile. Stiam ca intelighentia trebuie sa se angajeze, dar mai stiam si ca in primul rind trebuie sa se indoiasca – si sa se indoiasca mai ales de putere“. Avem o suita de locuri comune reformulate. Un soi de „si astia­s la fel!“ popular. Dar exista un patetism al formularii „sa se indoiasca de putere“ care chiar are o forta in a reaminti misiunea primordiala individului care­si cistiga traiul din spirit critic.

Paralela intre politruk si PR

Este iresponsabil sa nu observi ca postcomunismul a fost dominat de forme primitive de autoconservare ale nucleelor dure din comunism. Fostii securisti au devenit mari afaceristi, s­au protejat intre ei economic, asa cum fostii demnitari politici s­au protejat prin discurs public si manipulare media. Sa compari comunismul cu un capitalism autohton e chiar o necesitate, nu are nimic de fronda. In acelasi timp, Ernu furnizeaza o utila voce ingenua care­i propune individului modern sa taxeze impostura in toate formele ei si sa conserve autenticitatea macar in discurs.
Ernu face (de fapt, reia critici uzuale in discursurile anticorporatiste) o paralela savuroasa intre politruk si PR: „Ceea ce ma intriga foarte mult ca homo sovieticus, si nu numai, e faptul ca, atunci cind eram noi mici si mai ales in adolescenta, nu numai ca nu voiam sa fim ca ei, ci ii dispretuiam trufas, pe cind astazi «stilul PR», «stilul advertising», politrucii prin excelenta au devenit visul si modelul oricarui tinar. Nu am crezut niciodata ca modelul politrucului va deveni un model de viata in societate. Am vazut­o si pe asta“. Dincolo de amuzament, avem de­a face cu un sofism care omite, conform definitiei, o data esentiala din ipoteza: in vreme ce acum PR­ii lucreaza pentru un numar indefinit de clienti, in alte vremi, politrucii lucrau la aceeasi „firma“... Ramine insa valabila mirarea ingenua in fata uneia dintre cele mai „umflate“ profesii din spatiul capitalist: o forma ipocrita de control al mijloacelor de comunicare in masa care trebuie denuntat macar la un pahar de bere plin cu vodca (a se vedea reteta „scoate ursul din birlog“).

„The smartest guys“ / „cei mai smecheri“

In orice caz, cu gindul la aceste echivalente intrigante, putin cinice, dar construite strict pentru inviorare cerebrala si ideologica, am urmarit nemaipomenita aventura a companiei ENRON povestita de regizorul Alex Gibney in ENRON: The smartest guys in the room. Pe acestia Ernu i­a uitat, despre „baietii destepti“ vorbim. The smartest guys se plaseaza intotdeauna in terenul lasat liber de fighturile ideologice dintre the good guys si the bad guys despre care vorbeam mai sus. Sintagma „the smartest guys“ as traduce­o prin „cei mai smecheri“. Sint acei afaceristi care profita de retele politice bine unse cu un numar infinit de comisioane si contributii la campanii electorale; ei nu cunosc limite in jocul la cacealma. ENRON este o companie care a fost umflata la bursa printr­o enorma masinarie de produs imagine, printr­o enorma aroganta construita in sedinte de corporatie (alea de partid sint niste palide fantome) in care informatia falsa, negarea absoluta a oricarui esec fac legea. Figuri gen „the smartest guys“ a produs si regimul comunist, mai ales prin sistemul politiei politice. Ati observat siguranta securistica a unor Voiculescu sau Vintu? Ei nu sint nici the bad guys, nici the good guys: sint the smartest. Jongleriile lor transideologice cu o pojghita civilizata de „finantism“ lucreaza de fapt la construirea unei arogante corporatiste periculoase. Documentarul despre ENRON spune multe despre capitalism, dar si mai multe despre combinatia letala dintre politica si business, care de multe ori submineaza insasi ordinea democratica.
Dusmanii ideologici nu sint nocivi
Probabil una dintre cele mai socante scene din film o constituie difuzarea unor inregistrari ale convorbirilor dintre diversi agenti de vinzare de energie electrica de la ENRON: in timp ce un intreg stat, California, suferea enorm din lipsa de energie, agentii respectivi faceau cinic rost de „surplusuri“ pe care sa le vinda mai scump si apoi comentau rizind cum au lasat o bucata sau alta de metropola fara curent. Aici apare iresponsabilitatea provocata de cistigul virtual. ENRON a fost un enorm balon de sapun umflat de propria aroganta si de „tupeu“ ca politica a companiei. A mers cit sa umple de bani citiva baieti destepti, iar apoi a lasat fara pensii zeci de mii de americani de rind.
Dupa indelungi meditatii asupra acestor realitati ale unor defuncte sau actuale superputeri, dupa ce am inceput sa ma simt reantrenat intr­un soi de razboi rece de cafenea, concluzia a fost simpla. Nu cunosc dusmani ideologici – aia sint cel mult penibili, nu sint nocivi. Cu adevarat corozive sint politicile de „the smartest guys in the room“... Stiu ca nu aduce a distractie de vara tot ce­am recomandat aici. Dar, uneori, in loc de vreun roman usurel, merita sa­ti rafinezi trasaturile fetei cu ceva incruntari ideologice.
Caseta:
Vasile Ernu, Nascut in URSS,
prefata de Sorin Antohi, colectia „Ego­grafii“, Editura Polirom, 2006
Alex Gibney,
ENRON: The smartest guys in the room