La cincisprezece ani de la prabusirea Uniunii Sovietice, doar metonimia sa postistorica, Belarus, si mai poate msngsia pe nostalgicii acelei lumi disparute. Desigur, nostalgicii ssnt de mai multe feluri: eroii Stalingradului, aproape mumificati sub grele straturi de medalii, aproximsnd astfel Mumia comunista prin excelenta, hibrid de mumie si spectru: Lenin; veteranii privilighentiei si descendentii lor cinic hedonisti, emigrati ca refuznici sau ramasi ca (nou-)smbogatiti; stahanovistii istoviti, sn fine de-robotizati, cu pensii mizere; cosmonautii care-si asteapta anxios schimbul pe singura statie orbitala snca operationala a omenirii, relicva paradoxala a Razboiului Rece, pierdut totusi de sovietici mai sntsi la nivel literalmente cosmic; proiectantii de avioane angajati astazi de Boeing si Airbus; mamele eroine declasate – si clasa muncitoare poate fi declasata, poate fi abatuta de la marsul sau fortat spre paradisul marxist, iata lectia postcomunismului! -- ratacind prin taiga; fostii kaghebisti si activisti komsomolisti, astazi oligarhi; toate celelalte clone (ratate) ale lui homo sovieticus, presarate pe un teritoriu vast psna la metafizic, coextensiv cu harta Gulagului, sintetizabil prin toponimul romanesc faimos sn anii 1980, Moscou-sur-Vodka.
Primii nostalgici ai URSS pe care i-am sntslnit erau niste tineri istorici din csteva foste republici unionale, invitati sntr-un fel de tabara de reeducare a omologilor nostri… est-germani. Vest-germanii mai sncercau snca sa-i salveze pe cei mai inteligenti specialisti est-germani din stiintele sociale si umane, sn general trimitsndu-i sn Occidentul real, mai ales sn Statele Unite, asa cum fusesera trimisi ei, la timpul lor, urmsnd logica denazificarii. Printr-o coincidenta fericita -- prietenia cu Jörn Ruesen, snceputa sn 1991 si deja la cote fraterne dupa csteva luni -- ,am aflat de proiect snca din faza lui de pregatire, astfel ca am putut sugera initiatorilor construirea unui grup multinational, nu doar german-german, pentru a sncerca depasirea dificilei bariere psihologice care-i separa pe cetatenii din cele doua foste zone reciproc excluse ale Germaniei reunificate. Era sn vara lui 1992, sn fabulosul centru de studii interdisciplinare de pe lsnga Universitatea din Bielefeld, al carui prim oaspete fusese Norbert Elias. Am petrecut astfel o luna extrem de intensa, suprasncarcata cu prelegerile corifeilor stiintelor istorice din Germania, cu prezentarile proiectelor noastre de cercetare, cu dezbateri, cu activitati sociale. |n acel laogai idilic si à rebours, un fel de “tabara de instruire” sn genul celor de la Izvorul Muresului sub ceausism, am avut privilegiul unui statut de observator participant. Organizatorii aveau oarecare sncredere sn mine -- desi rom~n socializat sn comunismul de stat, petrecusem totusi un an si jumatate la Paris, facusem un prim voiaj de doua luni sn SUA, colaboram tot mai strsns cu ei din 1991 – si ma sncurajau sa functionez ca mediator, sa lansez discutii si sa intervin sn aplanarea tensiunilor mocnite din ciudata comunitate castaliana cu durata limitata.
Am fost frapat atunci de intensa nostalgie a doi dintre colegii est-germani pentru patria lor abia dematerializata, catre care se sntorceau sn evocari miscatoare. La un festival de jazz sibian, prin 1981, un est-german smi spusese ca se simtea si mai nefericit decst mine sub comunism, fiindca tara lui nici macar nu avea nume, ci doar initialele unei formule onomastice reduse la un acronim transformat sn slogan: DDR. La Bielefeld, sn 1992, am descoperit snsa la fostii “redegisti” ceea ce mediile numeau Ostalgie, nostalgia dupa Est: durerea lor difuza, cu frecvente accente tragice -- erau si marxisti convinsi -- , data de dorul regresiv ramas fara obiect, jindul dupa o lume fantasmatica, fara consistenta ontologica (dar cu atst mai reala sn memorie, ca un gigantic madular amputat care persista fantomatic si doare/simte sinaptic, ca o noosfera ori un rezervor jungian de arhetipuri subzistsnd dupa sfsrsitul lumii “reale”!). Mi-am amintit – si de atunci smi amintesc adesea -- de formula lui Ionel Teodoreanu, nostalgic al Iasilor stabilit la Bucuresti: “Iasii nu sunt acolo, ci atunci!”
Am fost prin urmare mai putin surprins de tendinta ex-redegistilor de a socializa de preferinta cu ex-sovieticii, sn special cu rusii si ucrainenii: la receptii, se retrageau sn acelasi ungher, pentru a vorbi ruseste, a bea compulsiv vodca si a fuma spasmodic tigari proaste, snca sovietice ca miros si gust, aduse parca din Atlantida; balticii erau vizibil jenati de prezumtia vest-germanilor ca ar fi si ei un fel de rusi, dupa ce fusesera un fel de germani; cehii, slovacii, polonezii si ungurii concurau pentru gratiile vest-germanilor, sfsrsind (“sn cel mai rau caz”) sn conversatii central-europene – sn acceptia artificiala a lui Milan Kundera, snca dominanta la snceputul anilor 1990. Eu, singurul rom~n, asa cum spuneam mai sus, smi traiam eternul exceptionalism rom~nesc ca privilegiu, sncercsnd sa fac din viciul singularitatii mele o virtute analitica. Asa am vazut pe viu ca nostalgiile sovietice erau foarte diferite chiar de la Ucraina la Rusia. Previzibil, ucrainenii ssi afirmau simultan nationalismul, sn special pe cel mai luminos, pro-occidental, perfectul corespondent al occidentalismului rom~nesc – originile comune ale celor doua sentimente ssnt, se stie, indisociabile de proiectul hasburgic al Bisericilor unite. Nostalgia ucrainenilor, cel putin cea care mi se destainuia, avea prea putin de-a face cu sistemul sovietic – daca nu o socotim pe prima simpla reactie compensatorie la cel de-al doilea --, sncercsnd sa se reconecteze la o memorie sociala sndepartata, mai ales fictiva; ca sa folosesc sn acest context un termen propriu inspirat de Alain Besancon, era o pseudomnezie, amintirea a ceva netrait, ci doar descoperit dupa decenii de uitare colectiva, sn general silnica; sn cazul unor orase ca Liov si Cernauti -- dau numele lor rom~nesti, azi mai cursnd uitate --, ca si la noi sn cazul Timisoarei, ori la rusi sn cazul Koenigsbergului devenit Kaliningrad (dar redescoperit astazi sn puritatea sa kantiana), activistii acestei pseudomnezii nu au mare legatura cu locuitorii trecutului idealizat, ci ssnt entuziastii
“identificarii asociative” (Hans-Robert Jauss) cu Arcadia altora. {i nostalgiile se pot smprumuta! Trecutul, oricum, o stim si de la David Lowenthal, “e o alta tara”…
Rusii sntslniti la Bielefeld marturiseau o cu totul alta nostalgie: o nostalgie imperiala, un regret prost disimulat ca ei snsisi se trezeau “pe cont propriu”, ca persoane, nu ca epifenomene ale fenomenului caracteristic pentru antropologia tuturor “oamenilor noi” din toate timpurile -- sn cazul lor specific, homo sovieticus . Ca sa-i provoc, le vorbeam mereu de catastrofa universala produsa de bolsevism, dupa care adaugam imediat bucuria mea ca totul se terminase, iar Rusia abia subzista, incapabila sa mai ameninte pe cineva -- pentru cititorii mai tineri: era snainte ca “Gazputin” sa sperie Occidentul cu imprevizibilitatea livrarilor de gaze naturale. Replica rusilor “mei” era iute si apriga: insistau ca Rusia nu-si spusese ultimul cuvsnt, ca Occidentul o subaprecia, ca o va redescoperi sn adevarata sa lumina (dostoievskiana, as spune: demonica, nihilista, anarhista, deliranta) atunci csnd va fi prea tsrziu; colegii mei din Moscova si fostul Leningrad -- care-si dadea iar aere de Sankt-Petersburg -- credeau ca fantoma Uniunii Sovietice, ca altadata spectrul comunismului, continua sa bsntuie Europa, chiar lumea sntreaga, setoasa de revansa; ei spuneau ca o catastrofa nucleara mai era posibila -- sn anii 1990, psna si filmele americane de serie B ne speriau cu “privatizarea” bombelor nucleare sovietice --, tocmai fiindca URSS nu mai exista, iar arsenalul sau putea sncapea pe msna unor iresponsabili si mai imprevizibili decst cei din Kremlin. Sperietoarea apocatastazei, a ekpirozei finale universale, era nucleul dur al nostalgiei colegilor mei aparent inofensivi si europenizati. Ca si sn titlul unei carti a lui Stjepan Mestrovic despre fosta Iugoslavie – The Balkanization of the West --, sovietizarea Europei aparea astfel ca un fel de contaminare, ca un soi de voce terta, sntre diateza activa si cea pasiva -- dar fara a fi diateza reflexiva, ci un tert monstruos, apocaliptic sn maniera cea mai insidioasa si irezistibila: contagiunea. Ceva sntre un Cernobsl generalizat si gripa aviara combinata cu HIV si Ebola, ceva nu neaparat definit, nu numai nuclear, sn orice caz stihinic. O sovietizare postuma si ineluctabila, o ultima razbunare bolsevica, ca sporii ucigasi din mormsntul lui Tutankamon, ca o ploaie de radiatii din spatiu, ca (fictivele) sncarnari ale raului latent reactivat accidental sn romane si filme (eu prefer dinozaurilor redivivi creaturile chtonice si mutatiile diabolice ale lui Lovecraft).
Dar ceea ce reapare pe ecranul memoriei nostalgice nu poate fi judecat din exterior, asa cum tocmai am facut eu. Ssntem cu totii, fiecare sn felul sau, mistagogii propriei vieti. Iar nostalgia e psna la urma o forma benigna de memorie, atsta vreme cst este traita ca atare, fara a fi instrumentalizata politic. Printre drepturile omului, ar trebui mentionat expres si dreptul la nostalgie…
Cu asemenea gsnduri am citit cartea lui Vasile Ernu. Nu am sarit imediat la bibliografia nostalgiei, pe care o dezbat de multi ani sn sala de seminar; nu i-am reprosat autorului nostalgia pentru o lume pe care eu snsumi o detest -- de aceea critic acerb toate proiectele de muzealizare si monumentalizare idealizanta ale comunismului, actualmente extrem de populare. L-am citit pe compatriotul nostru care vine dintr-o pierduta patrie originara cu sngaduinta curioasa pentru nostalgia altuia cu care i-am citit pe Svetlana Boym (nostalgica a URSS, sa-i spunem “sovietalgica”) sau Ales Debeljak (nostalgic al Iugoslaviei, “iugostalgic”), precum si cu interesul pentru un document psihoistoric si cultural. |n fond, nu toti basarabenii trebuie sa evoce libatiile interminabile si foirile erotice nocturne si silvestre din satul arhetipal, asa cum o face atst de talentatul cantautor Pavel Stratan, acest Creanga al bacanalei si psihanalizei rurale filtrat prin sfssierile lui Vssotki.
Vasile Ernu ne ofera sn o versiune foarte speciala a nostalgiei unui basarabean pentru URSS. El a parasit Uniunea Sovietica sn 1990, pe csnd aceasta snca mai exista; cam atunci, sn toamna lui 1990, am vizitat si eu RSS Moldoveneasca, snca pazita de graniceri sovietici, ca reprezentant al Guvernului Rom~niei, sn legatura cu primul mare program de burse de studii oferite de noi basarabenilor, de care m-am ocupat nemijlocit o vreme. Din motivele care se cunosc, nici autorul, nici eu nu ne mai putem sntoarce sn Chisinaul sovietic: tineretile noastre, ca toate tineretile, ssnt fara batrsnete. Dar Vasile Ernu are vocatia calatoriei sn timp, si anume sn acel timp, sn cronotopul mitic al utopiei sovietice.
Spre deosebire de majoritatea publicatiilor similare avsnd ca obiect comunismul rom~nesc – nu ma refer la memorialistica tragica a batrsnilor si maturilor, ci la eseistica/publicistica ludica-(auto)ironica exercitata asupra trecutului foarte recent de catre autori (mai) tineri, snca pionieri sau utecisti sn 1989 --, Vasile Ernu ssi asuma si extinde de la biografie la istorie elementul central al nostalgiei: regretul tandru. Prin urmare, el nu se sntoarce mental numai sn dulceata amniotica a microistoriei recente (de la propria sa viata la contextele ei imediate: familia, grupul de egali, colegii), ci sncearca sa resuscite pentru noi o lume sovietica vivabila, cu fata umana. Astfel, teza destul de explicita a acestei carti hibride (aliaj de mai multe genuri, de la memorialistica la analiza politico-ideologica si critica culturala, excelent montate ca parodic lexicon) este sn linia cinic-amoralei viziuni kojèviene despre postistorie, poate chiar sn linia doctrinei convergentei sistemelor – promovata abil de URSS timp de csteva decenii, sn pofida divergentei empirice spectaculoase --, sn orice caz foarte aproape de postulatele Stsngii occidentale, pentru care capitalismul liberal e cel putin la fel de rau ca sistemele concurente, de la comunism la fundamentalism. Din toate punctele de vedere: moral, etic, economic, existential, metafizic etc. Pentru Vasile Ernu, comunismul “s-a oprit”, nu s-a sfsrsit. Tocmai acest sentiment al discontinuitatii provizorii este ratiunea sa de a scrie. {i, poate, utopia sa, spatiul atopic al scriiturii si memoriei, unicul reazem al proiectului sau existential – altminteri erodat sistematic de viata sa postcomunista. Unui atare spatiu care nu-si gaseste locul si corespunde un timp “iesit din tstsni”: prezentul istoric, mereu suspendat sn ordinea comunista. |n “capitolul” despre homo sovieticus, autorul ne ofera una din cheile pentru a-l sntelege pe acest ornitorinc al umanitatii: “Prezentul lui este plasat sn viitor, iar viitorul lui nu se sntrezareste.” Supravietuind comunismului si asteptsndu-i fara speranta a doua venire, Vasile Ernu a prins din urma prezentul si, din orizontul acestuia, a descoperit ca viitorul nu este luminos, ci sumbru.
Nu smpartasesc aceste opinii, dar ssnt preocupat de ele, fiindca vreau sa-mi urmaresc preopinentii sn abisurile constintei si experientei lor traite. {i eu am cunoscut sentimentul paradoxal al libertatii sn constrsngere -- drumul catre poligonul de artilerie Cincu, sn zorii unei zile de ianuarie, cu soarele rasarind parca pentru sntsia oara, refractat sn miriadele de cristale de gheata etc., etc. --, ca sa nu mai vorbesc de rarele momente de bucurie personala, uneori atingsnd pragul fericirii, pe care nici macar comunismul nu le putea cenzura complet. Dar mi-am spus mereu, atunci ca si acum, ca toate acele trairi pozitive, ca orice frsntura de jouissance ori senzatie de douceur de vivre/Gemuetlichkeit , erau – daca nu deliberat subversive – furate logicii sistemice a comunismului, umana doar sn discurs. Pentru Vasile Ernu, dimpotriva, bucuriile comunismului erau elementele sale definitorii si sn toate sensurile memorabile.
Dar nici macar Vasile Ernu, nici macar sn cele mai dulci ore de reverie nostalgica, nu e convins suta la suta de pozitia sa. Fiindca el are o alta trasatura care mi-l apropie, si pe care o avem sn comun cu toti ceilalti supravietuitori ai comunismului: umorul negru. Singurul umor. Emotiile care umanizeaza comunismul nu ssnt doar de genul delectatio morosa, pleasure in pain, Schadenfreude – termenul german traductibil numai sn rom~na: “Sa moara si capra vecinului!” --, ci ssnt articulate tocmai sn jurul umorului negru, o constelatie din care nu lipsesc sentimentul dadaist al absurdului, rssu’-plsnsu’, sfssierea tragica, disperarea, lehamitea, speranta smpotriva curentului. Un exemplu suprem sn acest sens este pasajul din “capitolul” 42 sn care autorul regreta coada (“loc” sn care se dezvolta si se exprima) “sentimentul comunist al fiintei”, a carei forma clasica a fost desfiintata de capitalism. De la pasoptisti – care au descris primii coada (la bilete de teatru si opera, la Paris! --, trecsnd prin cartea lui Pavel C~mpeanu despre coada la hrana sn comunism, progresam dinspre prima definitie a notiunii spre o fenomenologie combinata cu o analiza sociologica-politologica, pentru a culmina sn antropologia metafizica si lamentatia saturata de umor negru propuse de Vasile Ernu si sintetizate sn spiritul descris mai sus: “Pacat ca acesti capitalisti au reusit sa produca atstea marfuri sncst sa depaseasca (sic) capacitatea noastra de a construi cozi.”
Sa rsdem deci trist cu Vasile Ernu, care ssi deschide acum sufletul si ne spune, descriindu-ne lumea sovietica din interior si din imediata vecinatate mnemonica a ceusismului, cum se putea trai apolitic (sau, sn fine: prepolitic, subpolitic, postpolitic) sn URSS, unde a avut – ca sa-l evoc scurt pe Cioran -- “incovenientul” de a se fi nascut. Ilf si Petrov, Daniil Harms, Bulgakov si altii asemenea s-ar putea bucura, oriunde s-ar afla, de emulul lor mai tsnar; ca si ei, Vasole Ernu scrie autoreflexiv, livrsndu-ne povestea lui dimpreuna cu acea empatie rece a metatextualitatii care, bine temperata ca sn scrierile celor amintiti, ne face sa (re)traim un Zeitgeist altminteri inaccesibil.
Budapesta, 18-20 aprilie 2006 |
