Daca n-a prea functionat ca ideologie politica realizata, comunismul se pare ca functioneaza insa perfect ca spectru ireductibil si amenintare perpetua. Cit timp era in viata, deviatiile de stinga sau de dreapta ii puneau mereu in pericol unitatea teoretica. ascoate din sertar spectrul comunist si porneste-te pe trasul alarmei. Decreteaza urgent un moment de reculegere, o tacere generala in care numai glasul tau grav sa rezoneze. De-acum, tot ce-ti mai trebuie e doar o secretara competenta.
Spectrul comunismului naste oameni de cultura.
Alex. Leo Serban rapune monstrul
Urmind traseul pe care se plimba sprinten, deja de ceva vreme, prin institutiile de cultura romanesti, fantoma odioasa i-a facut saptamina trecuta o vizita lui Alex. Leo Serban. Zbuciumata relatare a intilnirii, publicata in revista Dilema veche, nr. 133, reda, din fericire, toate momentele tensionate ale acestei confruntari ideatico-spectrale exceptionale. in cele din urma, cunoscutul filmolog se pare ca a reusit sa rapuna monstrul si, privindu-l pentru o ultima clipa in ochi, a apucat sa citeasca in ei tot ceea ce noi vrem sa stim despre stinga dar n-am avut inca sansa sa fim vizitati de stim-noi-cine.
Pe scurt, stinga intelectuala este o „varza, frate“. Cum asa? Pur si simplu: doar aparent stingistii sint foarte blindati intelectual, caci, in realitate, ei agita acelasi si acelasi set de argumente „limitat si deja-rasuflat“. Ceea ce deja e o surpriza. Carevasazica, de la Marx pina la Zizek, aceleasi dume. Taca-taca. Adorno, Benjamin, Althusser, Foucault, Agamben, Badiou – ce plictiseala, cita lipsa de originalitate, cita opacitate fata de speculativ. Pe cind dincolo, in tabara capitalistilor, ce mai teorii, ce mai argumente! Si ce lista de nume! Ce pacat ca tocmai un pragmatist ca Rorty a emis urmatorul argument blindat teoretic, adresat filozofilor (francezi in special): baieti, lasati-o mai incet, nu vedeti ca numaram?, formulind astfel ceea ce se numeste „superioritatea democratiei asupra filozofiei“ sau inutilitatea filozofiei pentru democratie. E un argument forte, bita chiar, nu-ncape nici o indoiala.
Mai mult decit atit, stingistii refuza, doamnelor si domnilor, discutia. Nu vor nicicum sa se angajeze in dialog.
Trebuie ca e vorba insa de un lapsus explicabil, caci, prins in viltoarea luptei cu monstrul socialist, Alex. Leo Serban uita de discutiile pe care chiar domnia-sa le-a avut cu Ovidiu Tichindeleanu si Bogdan Ghiu, discutii in cursul carora cel ramas fara munitie argumentativa a fost nimeni altul decit domnia-sa, reprezentantul marelui capital. Intr-un mod la fel de explicabil, criticul de film uita ca, in general, aceia care, in cultura romana, initiaza discutii de idei si produc argumente teoretice in opozitie la grupurile conservatoare dominante sint tot niste intelectuali de formatie stingista, mai mult sau mai putin radicala. Si ca, daca e sa identificam un refuz al dialogului, acesta vine – sub formele variate ale atacului la persoana, ale agitarii stindardului anticomunist sau, in cel mai bun caz, ale unei taceri superioare – tocmai din tabara dreptei.
Dar, afirma autorul, mai e o problema cu stinga contemporana: desi se opune capitalului si consumismului aferent, „anti-consumismul recurge la aceleasi strategii de marketing ca si capitalismul“. Asta-i intr-adevar culmea! Oare n-ar fi mai firesc si mai onest ca, atunci cind vor sa-si difuzeze ideile, stingistii sa inhame caii la caruta si sa bata sat dupa sat, casa dupa casa? Evident ca nu, caci s-ar alarma organizatiile pentru protectia animalelor. Dar atunci, de ce nu s-ar aplica aici teoria deturnarii mijloacelor capitaliste in scopuri stingiste? Nu merge, pentru ca Alex. Leo Serban l-a citit deja pe Guy Dйbord: domnia-sa stie ca situationismul si orice practica de acest fel e un fel de cinism; iar daca e cinism, e deja capitalist! Atingem aici, in caz ca nu ne dam seama, o problema realmente groasa pentru stinga: s-ar spune ca e condamnata la moralitate. De cum isi sufleca minecile si renunta la scrupule, devine capitalism si, ca atare, se auto-saboteaza. „Stinga umbla cu cioara vopsita“ – concluzioneaza autorul.
Globalizare economica, universalizare democratica
Ceea ce trebuie inteles astfel: problema nu e cioara vopsita, ci faptul ca stinga umbla. Atita vreme cit stinga sta, ii putem acorda presupozitia de nevinovatie. Dar de cum se pune in miscare, trece la actiune, se trezeste cu o cioara capitalista in geanta. Curata aporie! Cu alte cuvinte, stingii nu-i este specific decit eleatismul. in schimb, tot ceea ce tine de actiune e de resortul capitalismului: revolutia, cum s-ar zice, e numai a capitalului. Cit priveste opozantii acestuia, ei sint cu totii – afirma criticul de film – niste produse derivate ale capitalismului. Aici, trebuie sa o spunem, nu incape nici o indoiala: dupa cum tot niste derivate ale feudalismului au fost si burghezii, sau niste derivate ale sclavagismului au fost nobilii medievali: istoria merge prin derivare, nu e nimic rau in asta. Sau ar trebui sa ne asteptam la crearea unei clase politice ex nihilo?
Mai mult decit atit, argumentul conform caruia stinga se prevaleaza de mijloace capitaliste in actiunea sa anti-capitalista poate fi, si el, intors in directia opusa: dimpotriva, capitalismul e cel care e nevoit sa accepte, unul cite unul, principii politice initial de stinga, cum ar fi: votul universal, nediscriminarea femeilor, toleranta pentru homosexuali, imigranti si alti marginali. Pe scurt, capitalismul e cel care a fost constrins, de-a lungul timpului, sa indulceasca principiul sau – globalizarea economica – printr-o universalizare democratica, si aceasta evolutie constituie chiar ceea ce numim, de obicei, victoria istorica a democratiei. Chiar si in cazul, citat de catre autor, al altermondialistilor, protestul lor nu vizeaza globalizarea pur si simplu, ci faptul ca aceasta globalizare economica se realizeaza fara o universalizare simultana a principiilor democratice, ca reprezinta, asadar, o globalizare in care periferiile capitalului sint integrate ca periferii, sint incluse ca excluse. Ca si acum, toate aceste principii democratice, provenind din partea stinga a politicii, nu s-au putut impune decit prin presiune si violenta si, ca si acum, ele au fost privite initial ca o amenintare. Nu am putea oare extrage de aici un principiu universal valabil pentru democratie: anume ca, in cazul ei, cea mai buna aparare e atacul, ca, altfel spus, critica institutiilor democratice e cea mai sigura metoda de a intari democratia; si ca, dimpotriva, apararea cu orice pret a organizarii momentane este cea mai sigura cale de a osifica si rigidiza democratia, transformind-o in totalitarism?
Urechi intotdeauna ciulite in directia corecta
In ce-l priveste pe Alex. Leo Serban, domnia-sa considera ca nu aceste ideologii politice pot lega oamenii intre ei, nu aceste principii abstracte pot unii natiunile, ci banul. „Banul stinge conflicte!“. Asta, s-avem pardon, e chiar asa! Sa ne gindim doar cum s-ar fi derulat evenimentele din Orientul Mijlociu daca stingistii ar fi fost cei care s-ar fi trezit ca au nevoie de petrolul irakian: doamne fereste, probabil ca, in lipsa lor de scrupule, ar fi ocupat tara, si-ar fi insusit rezervele de petrol si, pe deasupra, ar mai fi si declarat lumii intregi ca realizeaza o actiune de eliberare! Dupa care, in culmea nesimtirii, ar fi prezentat nota de plata aceluiasi popor irakian. Pe cind, in realitate, americanii au venit in numele banului, au discutat afaceri cu autoritatile locale, au batut palma si, cu aceasta ocazie, daca tot erau in zona, au si instaurat, fara sa se laude, pacea si democratia in lumea araba. „Cind faci afaceri cu altul, nu-i dai o bomba in cap. Cind bati palma, nu-ti da mina sa-l iei la bataie“, astfel formuleaza criticul de film codul bunelor maniere monetare. Si totusi, specialistii americani ai succesului in afaceri demonstreaza ca si mai bine e ca, mai intii, sa-i dai celuilalt o bomba in cap si numai dupa aceea sa bati palma cu el, ca sa fii sigur ca a inteles. Aici, inca o data, trebuie sa ne miram de fidelitatea nestirbita a intelectualului roman fata de tatucul american.
Poate tocmai in acest context ar merita agitata amenintarea comunista, atragind astfel atentia asupra acestui spectru al vechiului servilism filo-sovietic. Cind, in momentul razboiului din Irak, opinia publica din toata lumea a protestat, inclusiv marile biserici, inclusiv o mare parte a poporului american, cel mai sigur bastion al americanismului a ramas societatea civila romana. insa si mai paradoxal e faptul ca intelectualul roman, in elogiul sau neconditionat adus eliberatorului transatlantic, a uitat, de fapt, sa conspecteze ultima bibliografie propusa la Washington: caci schimbarea recenta in discursul politic american consta tocmai in asumarea deschisa a criticilor ce i s-au adus: da, sintem un imperiu, da, avem de gind sa facem curatenie pe planeta, da, sintem mai presus de acordurile internationale. Ceea ce nu va intirzia sa produca schimbari extraordinare in raporturile internationale, dar, deocamdata, n-a ajuns la urechile – de altfel intotdeauna ciulite in directia corecta – ale proamericanilor nostri de serviciu.
Puritanism fara ferestre
In fine, merita spuse citeva cuvinte despre pledoaria criticului de film pentru un curent hedonisto-consumist si despre presupusa rezistenta a stingii la el. Hell no! in ce ma priveste, sint pentru societatea de consum pina-n maduva oaselor. Dac-as sti ca pot oricind sa-mi procur de la Abc-ul din colt o punga de iarba si-un revolver – ca tot aud mai nou cuvintul „cultura“ – as fi cel mai fericit contribuabil. Dar lucrurile nu stau chiar asa. Problema cu societatea de consum e, tocmai, ca nu-i destul societate de consum. in ce priveste hedonismul, subscriu oricind la un libre usage du corps, la o practica a placerilor neconstrinsa de nici o ideologie. Se-ntimpla insa ca realitatea o ia exact in directia inversa: renuntam la marile interdictii morale si ne trezim coplesiti de o puzderie de mici interdictii fiziologice: nu fumat, nu baut, nu sex, in schimb: jogging, jogging, jogging (probabil varianta capitalista la „invatati, invatati, invatati“). Asa se-ntimpla ca actuala pledoarie pentru un hedonism fara frontiere se concretizeaza intr-un puritanism fara ferestre. Societate de consum a dietelor. in aproape oricare epoca am privi inapoi, am descoperi o societate in care consumul – care e, intotdeauna, unul in principal de sine – era mult mai deschis. in comparatie cu ele, hedonismul nostru e doar un slogan publicitar, un fel de tactica а la Halagian: trece mingea, omul ramine; marfa circula, omul prezinta pasaportul.
Si, in fond, ceea ce e valabil pentru retorica hedonista este la fel de valabil pentru capitalismul actual in genere: a spune ca stinga ameninta proprietatea privata, drepturile elementare ale omului, piata publica, dreptul la initiativa si tot restul retoricii contemporane, e infinit de naiv. Dimpotriva, cel care le ameninta este capitalismul insusi: de la un punct incoace, democratia si regulile ei elementare devin pentru capital o scara ce poate fi aruncata, ba mai mult chiar, o piedica in calea autoreproducerii sale. Si astfel, incet incet, libertatile efective dispar una cite una, in timp ce aparatorii societatii civile suna neobositi trompeta anticomunista, blocind astfel spatiul dezbaterii politice veritabile si lasind economicul sa-si urmeze orbeste mersul nestingherit. La lotta continua.
|
