URSS e un subiect extrem de sensibil in Romania, din moment ce cartea asta a stirnit atitea reactii. Neasteptate, pentru mine, au fost acuzatiile care i s-au adus autorului din cauza nostalgiei lui dupa lumea comunismului. Cind, de fapt, e vorba de nostalgii dupa copilarie sau dupa adolescenta.
Daca in copilarie o pereche de blugi adusi de fratele lui din Afganistan au insemnat enorm, e firesc ca acum sa fie dezamagit de lipsa totala de importanta a acestui obiect vestimentar, de usurinta cu care oricine il poate cumpara, fara sa se gindeasca prea mult. E socul pe care il sufera un copil care crede cu tarie ca piatra pe care a cules-o de pe drum e magica atunci cind afla ca e o piatra obisnuita, careia nimeni nu-i da nici o importanta. Sau socul suferit de un indragostit cind cunoscutii il intreaba ce naiba vede el la fata aia uritica. URSS are pentru Vasile Ernu o astfel de „valoare sentimentala”. Cum nu se poate mai firesc. Cu atit mai mult cu cit URSS a disparut, s-a topit in neantul istoriei si nu se mai pot face comparatii de genul: cind eram mic, ce mare parea casa asta si acum ce pacat ca-mi dau seama ca e de fapt foarte mica!
Autorul nu se comporta foarte „matur”, nu recunoaste ca despre asta e vorba. Atitudinea lui e mai degraba infantila, o incercare chinuita de regresie in mintea copilului increzator in consistenta sistemului in care traieste. Am spus autorul? Nu, nu cred. Naratorul. Cum poti povesti despre viata in patria comunismului? Ca sa redai cit de cit cum era pe atunci trebuie sa te intorci in pielea ta de atunci. O poti face nevrotic, renuntind total la pielea ta actuala, sau o poti face literar, o regresie controlata. Naratorul regreseaza cu siguranta la stadiul de pionier fascinat de copilaria lui Lenin, dar autorul controleaza regresia asta foarte bine, apelind la o ironie subtila. N-ar fi putut fi mai putin subtil, pentru ca l-ar fi subminat pe narator! Daca ar fi fost fictiune, nu era nici o problema, intelegea toata lumea jocul asta dintre nostalgie si ironie. Cum aici e vorba de non-fictiune, lucrurile se complica.
De ce totusi aversiunea unor romani fata de plonjeul lui Ernu in comunismul trait pe viu? Probabil pentru ca nu e atit vorba despre fata umana a comunismului in general, cit despre comunismul la el acasa, nu despre varianta „slaba” care a functionat in Romania. La noi a fost o forma fara fond, la ei nu. Am fost si eu pioniera cam in acelasi timp cu Vasile Ernu, dar pe mine asta m-a lasat rece. N-am crezut in pionieri nici o secunda, asa cum n-au crezut nici colegii mei. N-am inghitit o iota din povestile de la scoala despre romanul harnic, bun la suflet si care n-a cotropit niciodata. Suna gretos si nu ma interesa. Pe Ernu in schimb URSS l-a prins intr-o retea densa de legende despre eroism si pionieri, despre o patrie mareata care a cistigat un razboi colosal de important, despre forta si nobletea unui proiect grandios care urma sa schimbe omenirea. Ernu era in centrul lumii, pentru ca URSS era in centrul lumii. Romanii erau undeva la margine si-i durea undeva de soarta omenirii.
Propaganda care a functionat atit de bine la ei, la noi a cazut in derizoriu. N-am luat-o (generatia noastra) deloc in serios. Am crezut ca am fost mai destepti noi. Ne scoate din minti sa vedem ca unul nascut in URSS nu da doi bani pe desteptaciunea noastra, ba dimpotriva, se uita de sus la noi, ca la unii care n-au trait comunismul la el acasa. Pe mine ma bucura ca nu am trecut printr-o experienta atit de intensa ca a lui Ernu. Dar am si mult mai putine lucruri de spus. Din acest motiv. |
