Prietenii mei occidentali, educati la inalte scoli si toba de carte, imi reproseaza deseori ca noi, in URSS, n-am reusit sa construim o societate civila. Si le spun ca asa e. Da, noi n-am reusit sa construim o societate civila precum cea occidentala, dar nici nu cred ca aveam nevoie de ea, caci societatea sovietica functiona altfel, avea si alt ritm si un alt mecanism. Noi aveam alte intilniri care jucau rolul „societatii civile” si va asigur ca in viata noastra de zi cu zi, acestea se derulau perfect.
Primul spatiu de intilnire, cu rolul unor cluburi de dialog social, de dezbatere politica, de analiza, de luari de pozitii si de betie, neaparat, era kuhnea/bucataria. (Relatia comunismului cu bucataria este o realitate comuna tuturor tarilor comuniste). La inceput ne intilneam in bucatariile de la komunalka, dupa care statul ne-a pus la dispozitie apartamentele de bloc, dotate fiecare cu bucatarie. Aveam nevoie de bucatarie, nu atit pentru a gati, cit pentru a organiza aceste intilniri ale „societatii civile” sovietice. Partidul nu putea sa nu ne puna la dispozitie astfel de posibilitati. Ne intilneam, discutam si beam imediat. Intilnirea incepea de la o banala intrebare retorica intre prieteni: „Poate are sens sa bem ceva?!”. Si toti eram de acord ca are sens si mergeam la bucatarie si discutia curgea la fel de „imediat”.
La intilnirile acestea participau de obicei prietenii, dar deseori se alaturau si persoane mai putin cunoscute. Ne permiteam sa discutam aproape despre orice. Discutam pozitia conducatorilor fata de politica externa sau interna si puneam la indoiala pina si interventia noastra in Afganistan. Discutam cine de ce carti a mai facut rost si ce muzica a mai achizitionat, care mai era starea lui Saharov si ce mai spunea Europa Libera. Ne gindeam la noi metode de imbunatatire a sistemului si ne deranja mult mai mult incapacitatea statului de a ne pune la indemina obiecte de larg consum decit linia lui ideologica. Statul, in felul sau ne tolera, ne asculta si ne punea la dispozitie atita marfa cit sa nu avem indoieli ideologice prea mari. In sinea noastra, toti stiam ca sintem pe o pozitie ideologica superioara dusmanului nostru, iar corifeii nostri, Marx si Lenin, n-aveau cum sa greseasca. Da, Partidul din cind in cind mai calca strimb, unii lideri mai greseau, dar asta presupunea ca putem reveni la linia trasata de primii revolutionari. Dezbateam si acest lucru la bucatarie, locul de intilnire a „societatii civile” sovietice.
Dar asta nu era tot. Statul ne mai dadea o ocazie de intilnire, pe care cetatenii unei tari capitaliste nici nu si-ar putea-o imagina, si anume oceredi/coada. A sta la coada este un mod de a fi, este o ipostaza a fiintei comuniste, este sentimentul comunist al fiintei. Cine nu cunoaste acest sentiment, habar n-are ce este viata. Iar sovieticii aveau apucaturi rusesti si deseori ajungeau la discutii metafizice de genul: exista Dumnezeu? care este sensul vietii? La bucatarie se incercau diversele raspunsuri. Vodca curgea, raspunsurile veneau si se concluziona. Dumnezeu, e clar, nu exista, caci stiinta sovietica a demonstrat, pe cind viata, e si mai clar, ii este data omului o singura data, pentru a sta la coada. Si stateam la coada.
La ce se statea la coada? Asta e o intrebare prost pusa. Pe un american poti sa-l intrebi, caci el sta in principiu la coada la reduceri, el sta sa consume lucruri de care nu are nevoie, dar de care crede ca are nevoie. Pe cind o astfel de intrebare pentru cetateanul sovietic era lipsita de sens. Coada era un dat, un bun cucerit si de aceea se sta la ea. Ea a devenit sensul si nicidecum scopul nostru. Pe parcurs, fireste, aflai si tu la ce se sta, caci puteai de exemplu sa te asezi la o coada sperind ca o sa te pricopsesti cu ceva si aflai pina la urma ca e coada de la Biroul de informatii a orasului.
Exista o adevarata cultura si un adevarat limbaj al cozii. N-au creat ei cu toata libertatea lor si cu toata societatea lor civila atita bogatie cit am creat noi prin aceasta institutie sociala. „Tu dupa cine esti?”, „Sinteti ultimul?”, „Imi tineti putin rindul?” „Ma intorc intr-un minut”, „Tinere domn, nu-ti este rusine?”, „Ce se da?” si cite si mai cite. Nu e cazul sa va explic bogatia si nuantele acestor intrebari. Cine stie cunoaste, iar cine nu, nu va afla niciodata. As putea insira o multime de fraze si situatii remarcabile. Aici se faceau noi cunostinte, se dezvoltau idei si opinii, se creau sau se dizolvau solidaritati de grup. Aici am vazut puterea proletariatului si minia sa. Aici am invatat ce inseamna sa fii „intr-un cuget si-o gindire”, „uniti la bine si la rau”, dar tot aici am vazut ce inseamna furia si triumful spiritului individualist. Aici am invatat ce inseamna constiinta de clasa, constiinta de clasa a cozii. E o forta care poate schimba lumea din temelii. Pacat ca acesti capitalisti au reusit sa produca atitea marfuri incit sa depaseasca capacitatea noastra de a construi cozi. Productia de marfuri a batut productia de cozi si ne-au transformat din proletari cu o constiinta superioara in niste amariti de consumatori. Dictatura marfii a fost mai tare decit dictatura cozii. Si „societatea civila” sovietica s-a retras sa priveasca o pauza publicitara. |
