Am terminat de saisprezece ani cu comunismul. Chiar asa? La revolutie eram intr-a cincea si deja era prea tarziu pentru ca una bucata creier pe care o am in dotare sa mai poata face pe niznaiul. O lobotomie ar fi putut rezolva problema, dar n-a fost sa fie.
Am avut totusi noroc. Altii aveau mai multi ani, mult mai multi, si virusul vietii in comunism se prasise ca iepurii in creierele lor. Ghinion: dar ce puteau face? Sa priveasca incruntati spre trecut? Era nasol. Sa traiasca in prezent? Si asta era nasol. Sa traiasca in viitor? Ce a aia? Care viitor? Viitorul suna bine, adica exista, doar in reclame.
Din pacate, la noi a fost aleasa solutia cea proasta. Despartirea de comunism s-a facut in Romania prin vorbe; dar singurul lucru de care vorbele acestea au fost in stare sa se desparta a fost o caricatura. Profitabila, desigur, pentru designerii ei. Cat timp comunismul a fost bucatarul sef, mai toata lumea a tacut malc, curajul si „atitudinea” sinonimizandu-se cel mult prin bancuri. Dupa, toti au inceput sa aiba crampe, sa emita, cu faciesuri sumbre, discursuri patetice despre cosmarul pe care l-au trait. „Am trait intr-un cosmar”, e sound-ul dominant, „am trait intr-un cosmar si abia acum ne dam seama de asta: pana acum doar am visat, acesta e motivul pentru care am tacut”. Vorbe de oligofreni care tocmai si-au facut upgrade de IQ; de fapt, vorbe de smecheri care exploateaza portofelul anticomunismului cu aceeasi caldura cu care au facut-o si cu portofelul comunismului. (Ar fi interesant de comis un studiu despre cat datoreaza anticomunistii postrevolutionari – anticomunistii cu gura: Blandiana, Paler, Liiceanu etc. – comunismului; si nu numai in sensul truistic-identitar al amprentei unice lasate de o realitate unica).
Inevitabil, despartirea de comunism a fost o pacaleala. Singurul mediu in care ea s-a manifestat a fost cel retoric.
Faceti cunostinta cu Vasile Ernu
De fapt, tot ce vreau sa va spun e ca am citit o carte care m-a entuziasmat, pentru ca ofera un raspuns – sub forma implicita a unei filosofii existentiale. Se numeste „Nascut in URSS” si e un volum de „memorii”/ „autofictiuni”/ amintiri-despre-ceea-ce-inrama-viata-in-comunism. E scrisa de un tip nascut in 1971 in Odessa, adica in marele imperiu URSS, si care din 1990 traieste in Romania. Cum? Cu ironie si in acelasi timp cu tandrete. Vasile Ernu inventariaza aproape toate lucrurile marunte sau mari, obiectele, ticurile, decorurile, personajele si rutinele printre & cu care a trait. Si nu lasa nimic in urma (decat la modul distantei ironice), pentru ca toate acestea fac parte din el.
Ce spune in esenta, din punctul de vedere al atitudinii, Vasile Ernu? Doua lucruri extrem de simple, dar in acelasi timp greu de asumat:
(I)„lumea in care am trait nu a fost nici atat de rea si nici atat de buna pe cat cred unii sau altii. La aceasta lume din care am iesit nu ar trebui sa ne raportam cu ura, dispret, dragoste sau ignoranta, ci trebuie doar sa incercam sa o intelegem si sa ne-o asumam. (...) ceea ce am trait nu e neaparat «greaua mostenire», ci un dat, o realitate care e si rea, dar si buna. Important e ce facem cu ea, cum stim sa o gestionam si sa o valorificam.”
(II)„intre lumea din care am iesit si lumea in care am intrat nu exista o deosebire fundamentala, ci doar una de nuante, de ambalaj. Daca lumea in care am trait era axata pe represiune politica, lumea in care am intrat e bazata pe represiune economica. Sunt doua fete ale aceleiasi monede. Ambele sunt forme de represiune si de control. Ambele ne controleaza si ne subordoneaza; incearca sa ne transforme in sclavi si masini care raspund unor comenzi prestabilite. Ambele spala creiere la fel de perfid si ne alieneaza la fel de eficient.”
Apare in aceste fraze o atitudine esentiala: indiferent de spatiul unde ne nastem si traim, rasuflarea unui Sistem ne ventileaza spinarile. Unele sisteme sunt vizibile, altele mascate; unele mai rafinate, altele mai brutale, etc. etc. Dar: acesta este un dat, un punct de plecare. Nu la asta ni se reduc vietile. Sistemul este in cele din urma o abstractiune (chiar daca efectele si pionii sunt concreti); viata este cat se poate de reala. Daca o scriem si rescriem in funtie exclusiv de abstractiunea numita sistem, cine e fraierul? Sistemul (care, neavand existenta individuala, nu are constiinta; si deci e perfect nesubiectiv, adica perfect „obiectiv”, adica perfect rece/ „nepasator”) sau noi?
Pana sa ajunga la aceste concluzii (care multora le vor parea scandaloase), Vasile Ernu isi reviziteaza viata de ex-cetatean sovietic (atentie! nu de roman). Cu fraza asta intru in doua paranteze.
(I)De ce e Ernu atat de sovietic
Pentru ca e preferabil sa vii dintr-un centru decat dintr-o colonie. OK, Odessa nu e in centrul URSS; dar macar facea parte din corpul sistemului comunist; nu era, precum Romania, catelul care papa firimiturile acestui sistem.
Pentru ca URSS e patria-mamica a comunismului: spatiul unde brandul comunismului a fost inventat (pe bune) si avortat (tot pe bune).
Pentru ca in URSS comunismul si-a maximizat maretia (care nu poate fi negata, oricat de criminala, ticaloasa a fost ea); iar, din cate stiu, ruinele relevante sunt acelea ale unei cetati erecte – nu ale unei cocioabe precare.
(II)Cateva comparatii: de ce e Ernu atat de tare
Intr-o anumita masura, tocmai pentru ca vine din URSS, dintr-un spatiu cultural pe langa care Romania a facut si va face intotdeauna o figura la fel de serioasa ca republica de la Ploiesti.
(Paratenteza in paranteza: uitati-va, ca fenomen, la scriitorii tineri basarabeni, care importa/ adapteaza pentru uzul Romaniei literare scriitori rusi. Oricat de la mana a doua ar fi, oricat de xeroxate ar parea versiunile lor dupa „sufletul rus” – tot sunt extraordinar de interesanti, de vii, de atinsi de o „nebunie” pe care la noi o gasesti doar prin mediile nescriitoricesti de la 9.)
Vasile Ernu e lipsit de complexele si frustrarile de care dadea dovada, intr-o lucrare aproximativ similara, Paul Cernat. Il amintesc pe acesta din urma si nu pe altul pentru ca Paul Cernat reprezinta plafonul momentan al unui dezgustator machiaj autofictional: discursul lui amorsa o serie de fantasme ale subversiunii, chipurile asumata precoce inca din gradinita (perioada in care ia cunostinta de existenta Europei Libere si saboteaza intonarea imnului de stat, injurandu-l in gand...)
Desigur, Vasile Ernu nu e tare doar pentru ca vine dintr-un spatiu cultural de prima mana sau pentru ca nu e frustrat ca unii autohtoni. Si nici pentru ca are curajul de fi in raspar cu lumea buna a anticomunismului caricatural.
Dar trebuie si astea numarate.
Fara batiste!
Vasile Ernu e tare prin relaxarea si forta cu care uneste si simetrizeaza Literatura si Mesajul.
Iata mesajul, asa cum am putut eu sa il inteleg.
Incercati sa va despartiti de unul dintre picioarele care va compun dispozitivul corporal; veti descoperi ca singura metoda plauzibila e aceea cu toporul. Si ca nu e recomandabila.
La fel si cu memoria, cu amputarea ei si a substantei care o umple. Despartirea de comunism: care despartire? A fost nasol? OK, si ce daca? Viata e viata, oricum si unde ai trai-o, indiferent de ideologia la moda, spune printre randuri Vasile Ernu. E inutil sa te desparti in vreun fel de ea; macar pentru maruntul motiv ca alta nu vei primi.
Am fost comunisti; unii mai mari, altii mai mici, unii mai mult, altii mai putin – dar am fost cu totii subiectii acelui sistem. Asta e. Acum suntem capitalisti. Asta e. Tot ce am facut a fost sa schimbam trenul pe un altul; dar ce rost are sa fluturam batistele? Vehicolul (care nu e lumea in care traim, ci viata pe care o traim) a ramas acelasi, chiar daca bancile care inainte erau de lemn sunt acum capitonate, iar aerul pare oarecum mai parfumat.
|
