Cu un deceniu in urma, aparitia unei carti precum Nascut in URSS* de Vasile Ernu ar fi fost de neimaginat. Anii '90 au insemnat, in primul rand, o uriasa decomprimare post-socialista, cu un discurs anti- predominant. Asa cum, dupa instalarea comunismului in Romania, numarul fostilor ilegalisti a crescut exponential (conform devizei sarcastice "Putini am fost, multi am ramas"), dupa caderea lui, firul subtire al disidentei noastre s-a ingrosat spectaculos, regimul primind, post festum, lovituri si acuze nimicitoare.
Chiar si acum, se vorbeste si se scrie despre comunismul autohton cu multa patima si partinire, acuzatorii inflexibili si aparatorii nostalgici disputandu-si prada (propriul trecut) fara un minim efort de obiectivare. Mai oneste stiintific, fiindca mai curate biografic, sunt marturiile "decreteilor" Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir reunite in volumul O lume disparuta (2004) si care au avut ecou tocmai prin autenticitatea confesiunii. Problema esentiala, pe care o ridica si cartea lui Vasile Ernu, aceasta este: ne-am trait viata in comunism ca niste jalnice larve, ca niste prizonieri cu toate atributele si reflexele captivitatii? Sau am putut fi, totusi, senini - nu numai lasi, ci si curajosi, nu doar deprimati, ci si fericiti in cadrul vechiului Sistem? Iar daca rememoram episoade frumoase, fragmente existentiale pline de lumina, al cui e meritul? Al regimului sau al individului care i-a rezistat, smulgandu-i franturi de bucurie personala?
Tanarul Vasile Ernu risca sa mearga si mai mult impotriva curentului de opinie, fiind destul de aproape de ceea ce numim legitimarea comunismului. Nascut la Odessa, in 1971, el refuza identitatea regionala, basarabeana, ca si apartenenta la o Romanie ideala, regasindu-se in schimb fara probleme de constiinta in "necuprinsa tara mea natala", Uniunea Sovietica. Printre cei 262.400.000 de cetateni ai "bastionului pacii", CCCP. Are evidente nostalgii imperiale, deplange alunecarea Rusiei de azi in modelul liberalismului extrem si ii ridiculizeaza, de cate ori are ocazia, pe politicienii, istoricii si creatorii de istorie din Occident si Statele Unite, care au castigat Razboiul Rece, ideologic-economic, si topaie acum, fericiti, pe cadavrul Uniunii Sovietice. Opiniile autorului despre disidentii estici sunt absolut consternante: "Disidentul este primul produs al colaborarii dintre cele doua sisteme, comunist si capitalist. Cred ca este primul produs exportat de URSS pe care occidentalii nu numai ca l-au consumat, ci i-au si pus aceasta eticheta frumoasa. Disidenta e o creatie, un soi de limbaj comun al celor doua sisteme care a fost intretinut de ambele parti. (...) Cand URSS era vie, el era cel care ii impiedica sa gandeasca, sa scrie, cu toate ca el, sistemul, era obiectul muncii, al cercetarii si al criticii lor. Acum, ca URSS nu mai exista, ceea ce le sta in drumul liberei lor creatii nu mai e URSS, ci lipsa sa." (pp. 191-192). Iar activistii moscoviti si cei vest-europeni sunt etichetati la fel: "politruci". In fine, intre televiziunea de stat din URSS si mass-media occidentale, comertul socialist si cel capitalist, exista o subterana trasatura de unire. Diferenta e de accent, de nuanta: unii vand ideologie, altii vand marfuri. Propaganda si intr-o parte, si in cealalta. Mai ramanea de adaugat ca milioanelor de victime ale lagarului socialist (morti, torturati, deportati, deznationalizati, deposedati de avere, trimisi la munca de jos...) le corespund milioane de "robi fericiti" ai consumerismului american, pentru ca discursul de stanga, pur si dur, incheiat la toti nasturii, sa reflecte lumea intr-o insigna rosie.
Nu va grabiti, totusi, sa-l puneti la zid pe Vasile Ernu! Demersul lui e mai complex si totodata mai subtil decat o asemenea stupida apologie a comunismului, pe care comentatori neatenti ai cartii i-au reprosat-o pe un ton dur. Autorul preia de fapt un prefabricat uman, o psihologie si o morala de homo sovieticus, descriind si interpretand prin aceasta grila viata in URSS. Asa numitul homucus, cetateanul care sta la cozi si bea litri de vodca, sufera cumplit cand Gorbaciov introduce prohibitia bauturilor alcoolice, merge la "tualetul public" si se descarca alaturi de alti tovarasi, sta in apartamente comune si isi cunoaste la perfectie vecinii, e mandru de progresele stiintei sovietice si de superioritatea scolii sportive, jura pe Lenin, se teme inca de Stalin si spune bancuri cu Hrusciov, asteptand ziua in care mareata lui Uniune va zdrobi si ultima reduta, impunandu-si modelul dincolo de Atlantic. Frisoanele pe care le avem la lectura (realizam ca multe secvente de "socializare" din copilaria noastra, in perimetrul scoala-tabere-cozi, sunt exact pe formatul sovietic, ca viata pe care cateva generatii de romani au dus-o a fost decisa in alta parte) alterneaza cu momentele de reala delectare, Vasile Ernu intorcand cu un umor cuceritor filele cotidiene ale comunismului. Pe trunchiul tare, batos al mentalitatii sovietice sunt "altoite" experiente personale, transcrise pe un ton ambiguu, ironic si melancolic. E un rasu'- plansu' pe care, de asemenea, il cunoastem destul de bine, o jale schimbatoare ce defineste exact amalgamul de sentimente cu care ne retraim trecutul.
Nascut in URSS se citeste pe nerasuflate si cu bun folos intelectual. Bancurile geniale abunda, Ilf si Petrov sunt la ordinea zilei si, in general, fiecare strat al vietii in Uniunea Sovietica este descompus intr-o sumedenie de intamplari si istorioare cu talc, excelent narate de autorul debutant. Dincolo de acest savuros desfasurator, exista insa si reflectii de mare profunzime, analiza, de pilda, a raportului libertate/ interdictii aratand acuitate si acuratete critica.
Vasile Ernu se desparte de comunism razand manzeste, iar nu in stilul sforaitor bine cunoscut pe malurile Dambovitei. Sa nu-l acuzam prea tare ca se uita cu mare atentie si cu o anume emotie inapoi. |
