Dumitru CRUDU

Oare chiar a murit Uniunea Sovietica?

Cind am luat in miini cartea lui Vasile Ernu NASCUT IN URSS publicata de editura Polirom in 2006 si care abunda in ironie la adresa Uniunii Sovietice mi-am amintit ca au fost doi oameni care mi-au marcat, intr-un anumit fel, copilaria mea: un bunic de-al meu deportat in Siberia si profesorul meu de istorie. Pentru ca spusese un banc despre... Stalin, bunicul meu fusese trimis la capatul lumii, unde facuse citiva ani grei de puscarie si de lagar. Eu nu l-am cunoscut direct, pentru ca murise inainte de nasterea mea. Il stiam insa din povestirile parintilor mei, cu toate ca aflasem destul de tirziu de existenta sa, abia cind am inceput sa merg la scoala. Nu stiu de ce, dar aveam o consideratie aparte fata de acel om pe care nu-l vazusem niciodata si despre care circulau legende in copilaria mea. El era cel de-al doilea sot al bunicii mele Paraschiva. Imi era un fel de bunic adoptiv, dar, anume datorita lui ai mei au putut scapa de foamete si tatal meu mai este si acum in viata, si, drept urmare, si eu.

Citind cartea lui Vasile Ernu, o carte in care URSS-ul este persiflat, o carte in care am gasit aceasta propozitie sfichiuitoare si mai mult decit adevarata - a construi comunismul fara alcool e ca si cum ai face capitalism fara reclama - nu am putut sa nu-mi amintesc si de cel de-al doilea om care ma influentase foarte mult in copilaria si adolescenta mea. Acesta era proful meu de istorie. Nu era prea inalt, insa era un om foarte atent si cumsecade cu fiecare elev. Nu striga niciodata la nimeni si niciodata nu ne tragea de urechi, asa cum obisnuiau alti profesori. Nici nu ne lovea cu capul de banca, nu ne inrosea palmele cu rigla sau nu ne punea sa stam cu miinile ridicate in sus si cu fata la perete. Cum s-ar zice, era un om ca piinea calda. Ne explica meticulos si cu acribie fiecare moment mai incilcit din istorie. Nu ne pedepsea cind greseam. Nu se infuria niciodata. De aceea si lectiile sale ma cucerisera, iar pentru istorie facusem o adevarata pasiune.
 
Citind cartea lui Vasile Ernu, NASCUT IN URSS, care se deschide cu un motto dintr-un poem al lui Vladimir Maiakovski: Priviti, minunati-va, sint cetatean al Uniunii Sovietice si unde am gasit si doua tablete emotionante despre alcool, iar in una dintre ele am descoperit ca sint trecute in revista toate bauturile alcoolice pe care le consuma omul sovietic, inclusiv troinoi odecolon, pasta de dinti, crema de ghete sau lichidul de frina, mi-am amintit ca, multa vreme, nu am putut face nici o legatura intre bunicul meu trimis in Siberia si proful meu de istorie. Mult timp nu am crezut ca poate fi vreo relatie intre acel om nenorocit care nu se tundea luni de zile si minca doar piine cu apa si acel barbat imbracat bine si cu burta, care ne povestea cu atita suflet ce se intimplase in trecut. Intre ei era o diferenta foarte mare. Unul dintre ei reprezenta esecul in viata, caci a nimerit in Gulag, iar altul succesul, fiindca, la scurt timp dupa ce-l turnase pe bunicul meu, se alesese cu un apartament chiar in centrul orasului. Proful meu de istorie avea propria sa masina si un ciine pe care seara il scotea la plimbare, cred ca era un buldog, daca nu ma inseala memoria, iar bunicul meu, dupa ce revenise din Siberia, ajunsese pe drumuri, fiindca bunica-mea nu a mai vrut sa-l primeasca acasa, temindu-se ca minia statului sa nu se extinda si asupra ei, iar pentru acest lucru a fost condamnata de parintii mei care-l adaposteau, peste noapte, pe bunicul meu si-i dadeau sa manince, fara stirea bunicii Paraschiva, care fusese o femeie foarte frumoasa in tineretea sa.

Citind cartea lui Vasile Ernu, care se vrea un fel de arheologie a vietii de zi cu zi a Uniunii Sovietice si care este structurata in mai multe capitole, cum ar fi, Oda tualetului sovietic? sau Ceapaiev sau Stirlitz, un James Bond sovietic sau Ostap Bender, eroul meu preferat ori maiovca e mai mult decit 1 mai mi-am adus aminte cum am aflat ca, totusi, o legatura intre ei exista. Era, cred, o zi de primavara si eu eram pe cale sa termin clasa a noua. Parintii mei mi-au spus adevarul cind bunicul meu deja nu mai era in viata. Mi-au dezvaluit ceea ce tainuisera cu atita grija pina atunci, dupa ce revenisem, fericit, acasa, de la olimpiada raionului Ungheni la istorie, unde luasem locul intii. Tocmai le aratam, entuziasmat, diploma si biografia lui Alexei Tolstoi care mi-au dat-o drept premiu, cind mi-au spus cum stau lucrurile. Mi-au spus adevarul cind eu eram in culmea fericirii si-l elogiam pe proful meu de istorie, iar despre bunicul meu deportat la miez de noapte, descult, pentru ca nu l-au lasat sa se incalte, uitasem complet.

Cred ca mama mea mi-a spus ca bunicul meu ii povestea bancuri despre Stalin chiar profului meu de istorie pe care il divinizam, iar acesta il turnase unde trebuie si, in consecinta, bunicul meu ajunsese in Siberia, iar proful meu de istorie fusese admis la facultate. Acel denunt insemnase ascensiunea pentru unul si decaderea pentru altul.

Inaintind in lectura cartii lui Vasile Ernu, de fapt, intr-un anume fel, am inceput sa ma citesc pe mine insumi si mi-am amintit cum am fost pionier, mi-am amintit ca nu am avut niciodata, in timpul Uniunii Sovietice, o pereche de djinsi si doar o singura data am purtat niste blugi, vreme de doua ore, pe care i-am imprumutat de la un prieten in schimbul unei sticle de vodca, mi-am amintit de KVN si de taberele de pionieri, de bancurile sovietice si de cozile nesfirsite, dar, mai ales, mi-am amintit de primul meu soc pe care l-am avut in viata si care m-a facut sa-l vad cu alti ochi pe profesorul meu de istorie pe care-l idolatrizasem atita.

Lecturind eseul lui Vasile Ernu, NASCUT IN URSS, citindu-i tabletele despre educatia politica sau despre amanta revolutionarului, despre komunalka sau steclopunct si despre ce poti face cu o rubla mi-am amintit ca, brusc, istoria mi s-a parut a fi o disciplina anosta si mincinoasa. Sigur ca am proiectat dezamagirea pe care mi-o provocase profesorul si asupra obiectului pe care-l preda. Si, bineinteles, ca abia mai tirziu am inteles ca am avut dreptate. Atunci, insa, nu puteam pricepe cum un om care il turnase pe bunicul meu, dar si pe alti prieteni de-ai sai, asa cum am aflat ulterior, imi propavaduia mie si colegilor mei adevarul istoric, cum ne poate invata ce este cinstea si dreptatea cel care si-a denuntat prietenii din copilarie si de ce asemenea oameni sint pretuiti, iar cei ca bunicul meu nu, desi istoria tocmai lor le-a facut dreptate, in cele din urma? Era un mare paradox pe care nu l-am inteles niciodata.

Cartea lui Vasile Ernu m-a indemnat sa-mi amintesc de acele vremuri indepartate, iar una dintre afrimatiile sale despre Uniunea Sovietica ( „Uniunea Sovietica nu a fost doar o tara, a fost mai mult decit atit, a fost cel mai mare proiect utopic al modernitatii”) m-a ajutat sa inteleg mai bine ce se intimplase atunci cu mine si cu oamenii pe care i-am cunoscut.

Caci, era un mare paradox, asa cum am mai spus: desi era nevinovat si un om caruia istoria i-a dat dreptate, bunicul meu era ignorat de societate, iar proful meu de istorie, cu toate ca era un profitor si un ipocrit, se bucura de toate onorurile posibile. Nimeni nu voia sa stea de vorba cu bunicul meu cind traia, iar pe proful meu de istorie toata lumea il cauta ca sa-i mai ceara un sfat si sa-l ia de cumatru. Si de ce atunci cind Uniunea Sovietica a incetat sa mai existe tot proful meu de istorie a fost ales in consiliile municipale si raionale din Ungheni, iar oameni ca bunicul meu au continuat sa fie desconsiderati? Cum se poate explica asta si cum se mai pot explica si alte ciudatenii, cum ar fi aceea ca poporul sovietic sustinea ca nutreste o dragoste aparte fata de celelalte popoare ale lumii, iar pe de alta parte, tocmai armatele sovietice ne-au ocupat? Oare cum vine asta?

Cartea lui Vasile Ernu m-a ajutat sa inteleg cum stateau, de fapt, lucrurile.

Citind-o, mi-am dat seama ca bunicul meu deportat in Siberia doar pentru ca a spus un banc despre Stalin reprezenta adevarata realitate, iar proful meu de istorie era insemnul utopiei. Dar, asa cum foarte bine a observat si Ernu, In Uniunea Sovietica utopia tindea sa se substituie realitatii si, pina la un anumit punct, a reusit aceasta.

Operatiunea asta de inlocuire incepea inca din gradinita, apoi continua in scoala, universitate si se finaliza la locul de munca.

Pentru cei care locuiau in Uniunea Sovietica adevarata realitate era utopia, compusa, in cea mai frageda copilarie, din tot felul de mituri despre Buratino, Habarnam, Ariciul in ceata, completata, in primii ani de scoala, cu legende despre pionierii-eroi Valodea Dubinin, Marat Kazei, Valea Kotik, Lionea Golikov, Timur si despre acel pionier care si-a turnat propriul tata ca a furat nu stiu ce din kolhoz, apoi intarita cu povesti romantice despre eroii vremurilor noastre: Iurii Gagarin, Zoia Kosmodemeanskaia, Pavel Korciaghin, Matrosov si, bineinteles, securistul sovietic, care era modelul absolut pentru orice cetatean sovietic.

Incetul cu incetul, adevarata realitate era marginalizata, asa cum remarcase si Vasile Ernu: „ Din cind in cind ne mai sicana cite o problema mica gen coada la spray bulgaresc Lavanda, faptul ca nu gaseam intotdeauna locuri la restaurant, iar pentru mobila parintii trebuiau sa se inscrie pe nu stiu ce lista de asteptare. Dar ce erau acestea pe linga marile noastre realizari?”

Asa incit, la un moment dat, te trezeai ca traiesti in interiorul unei utopii care nu avea nici o legatura cu realitatea adevarata si incepeai sa crezi ca trupele sovietice ne-au eliberat si nu ne-au ocupat, ca noi sintem moldoveni si nu romani, ca e minunat ca traim in saracie si nu ne putem cumpara nici macar un palton.

Intr-o iarna, umblasem imbracat doar intr-un fis de toamna, fiindca nu am gasit nicaieri paltoane, dar trebuia sa ma mindresc cu asta, fiindca burghezii au de toate, dar nu au suflet, iar oamenii sovietici nu au nimic, in schimb, au un suflet mare. Aceasta era utopia, iar realitatea era ca dirdiiam continuu de frig.

Conform acestei operatiuni de substituire, omul sovietic trebuia sa ajunga sa creada ca omul cel bun era proful meu de istorie, adica un turnator, iar cel rau, bunicul meu deportat in Siberia, adica cel care a fost denuntat.

Si multi au si crezut in asta, deoarece propaganda se facea pe toate caile posibile si imposibile, dupa cum ne aminteste acelasi Vasile Ernu: „Intri intr-o ospatarie, o cantina sovietica, si ce vezi pe perete? Un afis, cu o domnisoara care sta frumos asezata la masa, cu o farfurie de ciorba in fata, iar dedesubt scrie mare: „ Amestecind meticulos mincarea, ajuti societatea!”. Buna invatatura. Sau la locul de munca, unde scria: „ Constiinta e cel mai bun controlor”. Asa e.” Culmea e ca sarbatorile de 22 aprilie, 1 mai, 9 mai sau 8 noiembrie erau folosite si ele in sens propagandistic, devenind un fel de apogeu al utopiei.

In felul acesta ajungeai sa-ti urasti si sa-ti urmaresti propriul tata, ca acel pionier sovietic, si sa-i ridici in slavi pe cei care-l aresteaza si-l tortureaza.

Cum s-ar zice, comentariile sint de prisos.

Sigur, la un moment dat, vederea mi s-a limpezit, tulburarea m-a lasat si am inteles ca adevarata realitate o reprezinta bunicul meu deportat in Siberia si nu proful meu de istorie care facea clabuci la gura atunci cind vorbea despre anul 1812 si despre ce-a insemat acesta pentru Basarabia.

Bineinteles ca a venit un moment cind am inteles ca Uniunea Sovietica era, de fapt, un teritoriu al minciunii, cind am realizat ca nu am intrat benevol in marea familie a republicilor surori, ci am fost cotropiti cu forta.

Iar cind am terminat scoala am priceput ca despre ceea ce am inteles nu trebuie sa vorbesc nimanui. Acest adevar pe care l-am aflat trebuia sa-l tin doar pentru mine. Faptul ca imi iubeam bunicul nimeni nu trebuia sa stie, tot asa cum nimeni nu era bine sa afle ca imi dispretuiam proful meu de istorie. Adica, trebuia sa ma invat sa traiesc intr-un spatiu imaginar. Adica, intr-o utopie pentru a avea un loc de munca si pentru a trai in libertate.

Aceasta iluminare dubla, a ceea ce se intimpla de fapt si a imposibilitatii de-a vorbi despre asta, am avut-o inca in perioada cind Uniunea Sovietica parea un imperiu vesnic.

Cred ca din acel moment Uniunea Sovietica a incetat sa mai existe pentru mine. Ea murise cu mult inainte de disparitia ei de pe harta. Ea murise inca atunci cind un var de-al meu de-al doilea, cu care eram foarte bun prieten, fusese adus in sicriu din Afganistan, iar un altul a fost trimis, din armata, direct la casa de nebuni. Ea murise in clipa cind am vazut ca eram prigoniti ca am fost de Craciun la Biserica. Ea murise atunci cind am aflat ca cel care-l turnase pe bunicul meu imi preda mie istoria la scoala.

Pentru multi oameni insa Uniunea Sovietica mai este vie si astazi. Ea si-a supravietuit propria moarte. Ea continua sa existe in mentalitatea si subconstientul multor octombrei, pionieri sau comsomolisti de cindva. In foarte multe microbuze din Chisinau se difuzeaza non-stop muzica din perioada sovietica. Multi dintre ei, vorba lui Vasile Ernu, ar face orice ca sa poata cumpara un bilet in Uniunea Sovietica. Dovada e si popularitatea crescinda de care se bucura comunistii in Republica Moldova.
 
Dar cum este, posibil, totusi, ca defuncta Uniune Sovietica sa-si ridiculizeze propria moarte?

Cel mai bun raspuns in acest sens il putem gasi in aceeasi carte a lui Vasile Ernu care se cheama NASCUT IN URSS. Acolo este surprinsa exact mentalitatea sovietica. Ba mai mult decit atit, Vasile Ernu a aratat ca, da, Uniunea Sovietica a murit, dar nu si utopia care a stat la baza ei: utopia sovietica i-a supravietuit. De aceea, oricind o revenire e posibila. De aceea, a si ajuns la putere in Republica Moldova partidul comunist.

Cartea lui Vasile Ernu a urmarit, pas cu pas, felul in care s-a nascut utopia sovietica care era sinonima cu ideea ca URSS-ul e cea mai grozava tara din lume, iar oamenii care locuiesc in ea sint cei mai buni, cei mai generosi, cei mai sufletisti, cei mai saritori la nevoie de pe glob. 
 
Unii l-au acuzat pe Ernu ca nu a condamnat Uniunea Sovietica. Dar nici nu cred ca trebuia sa faca asa ceva, fiindca eseistul si-a propus altceva: sa scoata in evidenta materia din care a prins viata URSS-ul si mentalitatea sovietica: adica sa descrie utopia din care s-a inaltat Uniunea Sovietica si care, inca, mai face si astazi atitea victime si prozeliti.

Sint unii scriitori care considera ca e mai bine sa uitam ce-a fost altadata si sa incercam sa cercetam prezentul sau spatiile imaginare. In opinia acestora, chiar si o privire critica asupra Uniunii Sovietice ne-ar lega si mai tare de o tara fantoma care nu mai este de mult si ne-ar incurca sa ne vedem de treburile noastre de zi cu zi. Uita ca sa poti trai mai departe - acesta este sloganul de care se conduc si pe care l-au imprumutat de la nu stiu ce scriitor occidental contemporan. Si ei incearca sa uite. Cauta sa nu mai tina minte ce a fost altadata. Incearca sa nu-si mai aminteasca nimic. Incearca sa-s alunge din memorie fisii intinse de existenta.

Eu insa nu vreau sa uit ca m-am nascut in Uniunea Sovietica. Eu nu vreau sa uit ca m-am nascut pe un teritoriu romanesc ocupat cu forta de armata sovietica. Eu nu vreau sa uit asta. Nu stiu la ce-mi foloseste, dar nu vreau sa uit.

Si ma bucur ca si Vasile Ernu nu vrea sa uite acest lucru. Si ma bucur ca a demonstrat foarte bine cum utopia sovietica a supravietuit destramarii Uniunii Sovietice intr-o carte cu adevarat memorabila.

Cartea lui Vasile Ernu, scrisa cu atita ironie, este extrem de utila. Mi-am dat seama de acest lucru atunci cind am ajuns la ultima pagina si cind am aflat, aproape ca in acelasi timp, ca acel prof de istorie al meu a urcat si mai sus pe scara ierarhica, acum este un mare sef la Chisinau, iar oameni ca bunicul meu sint marginalizati in continuare, sint ignorati si priviti chioris la fel ca si inainte. Oare chiar a murit Uniunea Sovietica?