Ce fel de nostalgii ?
Daca as fi citit, mai intai, recenzia lui Stefan Agopian — nume cu greutate in literele romanesti —din „Academia Catavencu“, recenzie la cartea lui Vasile Ernu, Nascut in URSS (Iasi, Ed. Polirom, 2006, 268 p., col. „Ego grafii), intitulata „Rahat lustruit“ (!), probabil ca nici nu m-as mai fi atins de volumul tiparit — totusi — de una dintre cele mai prestigioase — daca nu cea mai — edituri ale tarii. Stiind ca este vorba de un basarabean, am fost curios sa-i cunosc reactiile la prabusirea comunismului si la disparitia URSS. Odata inceputa lectura, am fost captivat de acuitatea observatiilor lui Vasile Ernu si de umorul sau de buna calitate. Am citit volumul sau cu ochiul istoricului, in cautare de raspunsuri la intrebarile privind trecutul apropiat. Din acest punct de vedere, cartea lui Vasile Ernu, miezoasa si hazoasa expunere a experientei sale „socialiste“, mi s-a parut foarte instructiva si, tocmai de aceea, o recomand calduros tuturor.Inainte de a incerca o abordare istorica a societatii in care a copilarit si s-a format autorul, vreau sa-mi exprim totalul dezacord cu o opinie citita/auzita in legatura cu Nascut in URSS: autorul regreta disparitia societatii socialiste. Impresia mea este ca sustinatorii acestei pareri ori nu au citit cartea, ori nu au inteles-o. Cred ca Editura Polirom insasi a facut o greseala cand a lasat ca postfata lui Sorin Antohi sa se intituleze „Nostalgii sovietice“. Ale cui sunt nostalgiile? Ale lui Vasile Ernu? Vreau sa fiu sincer pana la capat: am avut impresia ca editura ieseana, parca tematoare sa nu fie acuzata ca a tiparit un „nostalgic“ (politia gandirii este, la noi, foarte vigilenta), a dorit sa se puna la adapost cu un text — cel al profesorului Antohi — care isi ia o anumita distanta de perceptiile „sovietice“ ale lui Vasile Ernu.Astazi, in Romania, se desfasoara o adevarata campanie — uneori, in tonalitati isterice — impotriva varstnicilor, acuzati ca sunt nostalgici ai comunismului. Volumul lui Vasile Ernu a tulburat cartile acestui joc. Nu este un „dinozaur“. S-a nascut in 1971! Imposibil sa fie trecut in categoria „dinozauri“. Atunci? Ma mir — stiind moravurile romanesti — cum de nu a fost declarat agent al KGB; daca s-ar fi nascut in Romania si nu in URSS, sunt sigur ca s-ar fi cerut CNSAS sa investigheze daca nu a fost agent al Securitatii!Care este „pacatul“ lui Vasile Ernu? Ca regreta unele aspecte ale defunctei societati socialiste.Prima intrebare de lamurit este: a fost societatea sovietica o societate socialista? Raspunsul — cred eu — este: categoric, nu! In imposibilitate de a discuta, acum si aici, istoria „oranduirii socialiste“, voi spune ca nici Lenin nu credea ca socialismul poate fi edificat in inapoiata Rusie, fara ca revolutia proletara sa fi biruit macar intr-o singura tara capitalista dezvoltata: Germania. Sa fie limpede: Lenin credea ca bolsevicii pot lua puterea in Rusia (Revolutia din Octombrie!), dar transformarea Rusiei intr-o tara socialista reclama — avand in vedere inapoierea ei — biruinta revolutiei cel putin in Germania. „Locomotiva germana“ trebuia sa tracteze „vagonul rus“ si sa-l duca de pe o linie moarta pe magistrala socialismului. Din 1918 pana in 1923, liderii Moscovei au incercat sa provoace — prin diverse mijloace — revolutia in Germania, dar toate incercarile lor au esuat.In cunoscuta disputa dintre Stalin si Trotki, altfel spus intre teza „socialismului intr-o singura tara“ si cea a „revolutiei permanente“, a invins prima. Socialismul edificat de Stalin era orice afara de socialism.Realitatea rusa s-a dovedit mai puternica decat ideologia marxista. Intr-o tara unde, secole de-a randul, existase autocratie, iar democratie doar cateva luni (februarie–octombrie 1917), socialismul trebuia sa resimta mostenirea despotica. Socialismul sovietic a suprimat democratia, a instrainat omul de statul pretins a fi al sau si a generat o noua clasa de privilegiati: nomenclatura. Ce oranduire a existat, atunci, in URSS? Ori un capitalism de stat, ori un mod de productie asiatic (despotia orientala) — despre care scrisese Marx — , dar in conditiile unei societati industriale. Inca o data: tarile socialiste, chiar daca isi puneau in titulatura oficiala adjectivul „socialist“, nu aveau nimic in comun cu socialismul imaginat de ganditorii secolului al XIX-lea, in primul rand, Marx si Engels, de la care se reclamau.Ceea ce a disparut in 1989–1991, in Europa, nu a fost oranduirea socialista. Cum arata ea, deocamdata, nu stim.Locul acesteia a fost luat de capitalism. Falimentul pseudosocialismului a fost considerat de unii si falimentul teoriilor lui Marx. Evaluare gresita! Tot ceea ce s-a intamplat in Europa de Est si in spatiul fostei URSS confirma, in esenta, teoria lui Marx. Si-a facut reaparitia capitalismul, cu cele doua clase fundamentale: clasa exploatatoare si clasa exploatata. Capitalistii — oricat proclama ei esecul lui Marx — stiu ca el a spus adevarul in privinta mecanismului exploatarii capitaliste. Atunci, pentru a insela pe cei exploatati, au schimbat numele oranduirii: in loc de capitalism, economie de piata. In realitate, nu exista nici o deosebire esentiala intre capitalism si economia de piata.Din criza economica mondiala a anilor 1929–1933, capitalistii au tras un invatamant esential. Pana atunci, ei credeau ca profitul sporeste prin reducerea salariilor. Dupa amintita criza — o criza de supraproductie — , au inteles ca pot castiga mult mai mult prin sporirea puterii de cumparare a salariatilor, putand obtine un dublu avantaj: a) largirea pietii si evitarea — pe aceasta cale — a crizelor de supraproductie (marfuri nevandute); b) prin crearea „falselor necesitati“, salariatul — chiar daca este exploatat — crede, sub bombardamentul publicitar, ca obiectivul lui nu este lichidarea oranduirii care il exploateaza, ci cumpararea ultimului tip de deodorant/detergent/masina s.a.m.d.
Fractura si continuitate
Societatea in care traim astazi este o societate capitalista, intemeiata pe exploatarea muncitorului. Sa luptam impotriva ei? Se stie intrebarea formulata de H. Marcuse in urmatorii termeni: „De ce sa ne eliberam de aceasta societate de vreme ce, dupa toate aparentele, ea este capabila — chiar daca abia intr-un viitor indepartat — sa invinga saracia intr-o masura mai mare decat oricand inainte, sa micsoreze caznele muncii si timpul de munca si sa ridice standardul de viata?“ (Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, ed. de N. Tertulian, Bucuresti, Ed. Politica, 1977, p. 436). Intrebare perfect legitima. La urma urmei, se poate si asa. Personal, apartin celor care cred ca un sistem, intemeiat pe inechitate, trebuie lichidat.Dar, m-am indepartat de la cartea lui Vasile Ernu.Confruntat cu realitatea postcomunista, autorul descopera ca in socialism existau, totusi, aspecte si momente, care, raportate la situatiile de acum — dar, de multe ori, si fara acesta alaturare —, apar intr-o lumina favorabila. Nascut in URSS este o mica enciclopedie a vietii cotidiene sovietice, din care nu au lipsit si partile placute. Unele au fost creatii ale regimului, precum, de exemplu, taberele de pionieri; altele si le-au creat „oamenii sovietici“, in cadrul instituit de regim, ca, de pilda, petrecerea campeneasca, dupa demonstratia de 1 Mai si, in sfarsit, printr-o ciudata dialectica a transformarii unui fenomen in contrariul sau, situatii, in principiu, negative, dar metamorfozate in prilej de amuzament: statul la coada si discutiile de acolo.Vasile Ernu povesteste cu duiosie si ironie micile placeri ale omului sovietic. Incearca, uneori, si un regret fata de disparitia lor. Trebuie sa fii, insa, cu totul lipsit de umor, ca sa iei ad litteram randurile pe care le reproducem, mai jos, si sa nu vezi ironia din ele: „Pacat ca acesti capitalisti au reusit sa produca atatea marfuri incat sa depaseasca capacitatea noastra de a construi cozi. Productia de marfuri a batut productia de cozi si ne-a transformat din proletari cu o constiinta superioara, in niste amarati de consumatori. Dictatura marfii a fost mai tare decat dictatura cozii. Si «societatea civila» sovietica s-a retras sa priveasca o pauza publicitara“ (p. 203).Cred ca unii critici ai lui Vasile Ernu nu l-au iertat pentru ca nu se inchina la „vitelul de aur“ al capitalismului. Si nu numai ca nu se inchina, dar dezvaluie elemente de continuitate intre socialism si capitalism si ipocriziile celui din urma (fara sa le oculteze pe cele ale primului). Iata un admirabil pasaj despre „politrucii“ zilelor noastre, pe care ii intalnim la televiziune si in paginile ziarelor si revistelor de azi: „De la PR-isti la specialisti in marketing si publicitate, de la mass–media la image–makeri, de la specialisti in strategii politice si pana la cei in «societati deschise», politrucii impanzesc tot spatiul sistemului actual. Evident, sunt imbracati mai bine, poarta haine de marca, au o limba de lemn ceva mai subtila si mai diversificta, lucreaza cu tehnici de manipulare mai sofisticate, dar servesc la fel de bine noii stapani si contribuie la sterilizarea gandirii poate mai eficient. Ceea ce reusesc cu adevarat acesti noi politruci e sa creeze o aparenta a normalitatii, a libertatii si a fericirii“ (p. 190). N-am citit, pana acum, o mai fidela descriere a stolului de analisti, ziaristi, reprezentanti ai pretinsei „societati civile“ — atat de disciplinata si aliniata — care ne sufoca, in fiecare zi, cu vorbaria sau grafomania lor, bine platiti nu numai pe loc, dar si cu burse, stagii de „documentare“, invitatii la colocvii si congrese etc.Sa lupti impotriva acestei societati, a oamenilor produsi de ea, e foarte, foarte greu. Marcuse are dreptate: societatea abundentei naste „o fiinta abrutizata, schilodita, frustrata, care isi apara cu inversunare propria robie“ (op. cit., p. 437). Romanii, mai mult ca altii, isi apara acum noua robie. |
