Nichita DANILOV Capete de rand

Poetul Emilian Galaicu Paun si papagalul Milarepa

Motto”A murit Zabalotski, maestrul meu...”

Sapte ani batuti pe muchie si apoi inca alti sapte, poetul Emilian Galaicu Paun a trait cu ferma convingere ca papagalul este cel mai bun prieten al mortilor. Incercarile mele de-al aduce cu picioarele pe pamant se loveau de fiecare data de un zid  inexpugnabil; orice argument in acest sens, ricosa ca o minge de ping-pong revenind spre propria-mi paleta, pentru a se izbi apoi de acelasi zid si a se intoarce impotriva-mi cu o viteza mult sporita. Duelurile noastre verbale aveau de fiecare data acelasi sfarsit: abandonam armele si paraseam campul de lupta alergand cu mainile ridicate spre cerul napadit de tipetele prevestitoare de noi nenorociri ale corbilor chisanauieni, cerand indurare omului si Domnului. Si daca Domnul se mai indura, omul Emilian ramanea intransigent pe baricade. In cele din urma, satul de aceste hartuieli, mi-am plecat crestetul si am recunoscut ca papagalul e fiinta cea mai nobila de pe pamantul lasat in stapanire de bunul Dumnezeu lui Adam si tuturor urmasilor sai pana la a saptea mia spita. Poetul insa nu s-a lasat pacalit de tactica mea defensiva, ci a replicat: „N-am zis cea mai nobila, ci doar cea mai fidela...” Amintindu-mi ca  fratele sau mai tanar cu trei ani se numea Fidel, am zis: „Fie si fidela...” „Cred ca nu faci nici o aluzie la dictatorul Castro din familie, pe care, de altfel, am avut prilejul sa-l cunosc indeaproape din frageda copilarie...” Dupa care adauga: „Si apropo de asta: chestiunea cu cainele-i fumata. In urma cercetarilor pe care le-am intreprins, a rezultat ca nu cainele ii insoteste pe muritori sa treaca apele negre ale Styxului, ci papagalul. Papagalul e o fiinta devotata deopotriva celor vii si celor morti... Vino maine, la ora sase punct, sa ti-l prezint pe Milarepa...” „Te pomenesti, am zis, ca e mai frumos decat pasarea lira...” „Penajul e ca o aura de arhanghel, raspunse Emilian.  Cand se infoaie,  ai senzatia ca ti-a patruns in casa un curcubeu. N-are rost sa mai lungesc vorba: ma inspira. Nu pot sa scriu decat avandu-l cocotat pe umar ori pe brat...” „Nu cumva e la fel de intelept ca vestitul corb al lui E.A. Poe...” „Vorbesti de Zabalotski sau de Milarepa?” „De Zabalotski,” am zis. „Ehe, dar Zabalotski s-a evaporat de mult...” „Unde?” l-am intrebat pe Emilian. „Cum, unde? In eter... In lumea umbrelor. Am suferit enorm. Dar l-am inhumat cum se cuvine. Cu tot cu colivie, cescuta de cafea umpluta cu coliva si un sfesnic cu sapte lumanari...” „Si unde e-ngropat?” „In parc, pe Aleea Scriitorilor. Intre bustul lui Caragiale si cel al lui Nichita Stanescu. Cum sa-ti spun, Zabalotski avea geniul limbii. Am considerat ca locul sau de odihna trebuie sa fie printre ploiesteni...” „Aha,” am exclamat. „Nici un aha, Zabalotski era o combinatie stranie, un fel de coctail Molotov, intre Catavencu si Ingerul cu carte in maini al lui Nichita...” „Te pomenesti ca Zabalotski stia sa ghiceasca in Evanghelie,” am zis, asa, intr-o doara... „Sigur ca stia, a replicat poetul, adaugand: „Folosea pentru aceasta Evanghelia dupa Toma”. „Adica Evanghelia necredinciosilor?” „Nu, doar a celor care se indoiesc de sine si cauta sa se convinga de propria lor existenta, pipaindu-si propriile lor rani...” „Pipaindu-si propriile rani?” l-am privit neincrezator. „Exact, spuse poetul, privindu-se in oglinjoara de pe geam, in propriile lor rani ce s-au transformat in litere arzande...”  N-am mai continuat dialogul. Profunzimea lui imi depasea, pe moment, posibilitatea de intelegere. Mi-am lasat placerea sa savurez, in liniste, in fata unei cesti de ceai, baute in singuratate, aceste fraze sibilinice pe care le rostise, fara sa clipeasca din ochi, cu o  usurinta dezarmanta, suavul meu interlocutor. Apoi, mi-am amintit de Zabalotski. Cu capul inclinat spre aripioara stanga statea in fata oglinjoarei aflate pe un dictionar, facandu-si reverente. Se apropia si se indeparta de propria sa imagine albastru-sinilie, revarsand in aerul imbibat de fum caraituri si sunete ce-ti sfredeleau urechile. „Ce frumusete!” striga. Sau: „Nu-i asa ca sunt destept?!” „Esti destept,” raspundea, dupa care, infoindu-si penajul, caraia: „Fiinta impletita din coarde vocale cu oasele-i uitate in trup inadins/  ca niste Andree impletind mai departe din coarde vocale/ fiinta si dupa ce maini nevazute de / Parca subtil s-au retras in/ aplauze indelungate: veneau s-o asculte de dincolo (ah! elle n' etait pas d'ici...) si privirile lor si privirile noastre-ntalnindu-se / ca spitele intr-un butuc o vidau de prezenta (perpetuum mobile al lipsei intime rotindu-ne caleidoscopic in juru-i la fel cum golul din mijlocul rotii permite acesteia miscarea: si calatoria de o mie de leghe incepea / si fara intrerupere se deschideau / inchideau sfintele porti / batante ale mamei obscure / alungand Zece Mii de Fiinte...)” L-am intrebat pe inteleptul Zabalotski despre parlamentara ce inghite palosul bont al calaului, despre sfintele porti ce se deschid si se inchid ca niste labii, precum si despre mama obscura in care intra si ies (flux si reflux) cele Zece Mii de Fiinte, plamadite din goluri vocale, dar Zabalotski ridicand a lehamite curcubeul de aripi nu catadicsi sa-mi raspunda... Poate habar nu avea cine e mama obscura, nici cine-i parlamentara cu andrele infipte in limba... Imi vorbi insa despre  Krupskaia, despre  Sfanta Colomba da Rieti si mai ales despre Marele Chau...
Stia, de asemeni, cine-i Cis si cine-i Lenin. Iar atunci cand ii puneai in calimara seminte de canepa, rostea cu mult respect numele lui Vasilian. De altfel, era la curent cu intreaga miscare avangardista, stiind sa recite pasaje intregi din Voronca si Urmuz. Eruditia lui in materie de literatura avea totusi limite: daca la un simplu semn din deget al  amfitrionului iti insira ca pe o ata pe toti poetii optzecisti si nouazecisti, cu tot efortul depus de poetul Emilian, care, inainte de culcare ii citea grupaje din poetii ultimului val, Zabalotski nu reusi sa retina decat mici firimituri din lirica furibunda a valului fracturist. (Munca sa avea sa fie fructificata, peste cativa ani, de succesorul sau mai perspicace, papagalismul Don Signorio Milarepa, care, negandu-i pe saizecisti si optzecisti, urma sa se axeze doar pe creatia in facsimil a douamiistilor ostracizati...). In alta ordine de idei, Zabalotski era initiat si in politica postgorbaciovista, astfel ca atunci cand se plictisea de literatura, urcandu-se pe umar, incepea: „Eltin e cecen...” Dupa care facand cu aripa o reverenta, spunea: „Ce frumusete..., porcule!”  Daca il intrebai: „Cum, l-ai cunoscut pe tarul Boris?”, aruncandu-ti tantos o ocheada, papagalul caraia: „Da!” Dar era suficient sa pronunti in preajma-i numele lui Putin, pentru ca guralivul Zabalotski sa fie redus la tacere. In sfarsit, amintindu-mi de vechiul papagal, ma simtii profund emotionat. „Ce sa-i faci, spuse Emilian, mai devreme sau mai tarziu, platim cu totii tribut mortii. Zabalotski si-a trait traiul si si-a mancat malaiul. Vino maine sa-l vezi pe Milarepa...” „Cand?” „Maine.” „La cat?” „La sase?” „La sase punct?” „La sase punct...”
...Mult timp  am zabovit in fata oglinzii. Apeland la un foarfece de unghii, mi-am indreptat mustata, apoi cu un altul mi-am rotunjit barba. Simteam, in fata oglinzii, un fel de vraja. Propria-mi imagine ma atragea ca un abis. Ceva din spiritul lui Zabalotski se imprimase in forul meu profund. Contemplandu-mi chipul, eram gata sa fac in fata mea o reverenta si sa spun: „Ce frumusete!” Sau: „Eltin e cecen!” Desprinzandu-ma cu greu din fata oglinzii, mi-am desprins din cuier palaria si am iesit din casa. Pe drum, am luat o sticla de sampanie si  un buchet de crizanteme albe. Am sunat la usa. Mi-a deschis insusi poetul. Era imbracat in pantaloni dungati cu albastru si o vesta visinie. Pe masuta de mahon, printre cesti de ceai, zaharnite si scrumiere, trona o colivie cu gratii aurite. Inauntru, impodobit cu panglici tricolore, pe o crenguta de margean, se legana alene noul locatar. 
Ma pregatisem pentru aceasta intalnire. Seara, la lumina sfesnicului, recitisem o mare parte din poeziile publicate in Yin Time, in plus, am simtit nevoia sa scot din biblioteca volumele lui Ezra Pound, Cartea despre Dao a lui Lao-zi, si sa reflectez pe marginea versurilor lui Li Tai-pe si Du Fu. La inceput m-am cufundat in Lao-zi: „Ajuns la vidul suprem, parasind deplina liniste, celor zece mii de lucruri care impreuna apar / eu le contemplu intoarcerea; caci lucrurile, multe ca frunza si iarba, se intorc, fiecare, la inceputuri. A se reintoarce la inceputuri inseamna liniste, linistea inseamna a veni inapoi la ursita si a veni inapoi la ursita insemna vesnicie... Cine cunoaste vesnicia e atotcuprinzator...” De la Lao-zi am revenit la Yin Time:  „Cand, dupa 81 de ani petrecuti in pantecele mamei sale, de 81 de ani, pe care si-o imagina unita prin carne cu tatal sau, uitand in acea clipa ca nu trebuie sa patrunda intre cei doi, se nascu copilul prin propria sa vrere, sfasiind marele sigiliu al golului,  dupa ce maica-sa, in disperare de cauza, ii citi din Cartea despre Dao si putere, pe care el abia urma s-o scrie, la rugamintea paznicului ultimei trecatori catre vest, inainte de a se retrage versurile «Astupa-ti trecerile / inchide-ti portile / si nicicand in viata / n-ai sa istovesti», s-a nascut fara nici o gura din cele care natura-mama inzestreaza orice fiinta.” Daca maretul Dao, mi-am spus, e revarsare de pamant si de ceruri, prin care cele zece mii de lucruri patrund in faptura”, atunci cel care a stat 81 de ani in pantecele mamei sale, de 81,  nu va cunoaste puterea lui Dao, fiindca Dao nu va gasi nici o gaura din cele cu care mama-natura inzestreaza fiintele...”  Apoi m-am cufundat din nou in Lao-zi: „Dao privit ca un lucru / este obscur si nedeslusit; / intr-insul se afla imaginile,/ obscur si nedeslusit / intr-insul se afla lucrurile, / adanc si neclar, intr-insul se afla esentele, / in ele se afla dovezile firii...” Si: „Privit, nu este vazut: numele sau este Yi, «nevazutul»;/ ascultat, nu este auzit: numele sau este Xi, «neauzitul»:/ pipait, nu este simtit: numele sau e Wei, «neatinsul»./ Aceste trei mai aproape nu pot fi cercetate / si astfel in haos fac Unu.” Asta inseamna, mi-am spus, ca Yi (n Time) e parte de inceput a lui Unu, iar sfarsitul sau e „golul neperceptiv increat”, de care vorbeste poetul. Acesta „in partea de sus e luminos / in partea de jos nu e intunecos, / e fara capat, nu poate fi numit nicicum, si se intoarce in nefiintare, in lumea formelor fara forme...” Inchizand misterioasa carte a lui Dao, mi l-am inchipuit pe Zabalotski falfaind din aripi in camera umbrelor fara de umbre, lasand in urma sa un vartej de pene colorate si caraituri. „Dao este gol ca un vas /  dar folosit, nu poate fi umplut...” Zabalotski il va umple cu frumusetea inexistenta... Va fi si el o parte a lui Dao si de aceea ca sa vada sau sa nu vada „cum se indeparteaza „copacii, casele, vietatile si oamenii - spre oriunde sau niciunde - „ si inteleptul Zabalotski isi duse aripile la ochi, astfel ca „privirea ii trecu printre gaurile” din mijlocul ghearelor, privind nemiscat, simtind cum pe cer se scurg liniile vietii si ale sortii. Si o data cu liniile incepu sa se scurga insasi infatisarea sa, si ciocul si aripile si creasta de deasupra capului, ba chiar si capul insusi, numai „creierul, incapatanatul” ramase neclintit la locul lui, acoperindu-se de caraituri ca de niste riduri cosmice bantuite de nisipul orb al uitarii...
Am deschis carticica de versuri a lui Li Tai-Pe si am recitit poemul Petrecandu-l pe Du Fu: „Baturam muntii,/ inchinaram vinul. / Prietene ne-a mai ramas putin. / Cand, oare, ne va mai uni destinul / langa ulciorul auriu / si plin./ Trec unde triste adumbrind privirea./ Departe muntii/ par de peruzea./ Ca un amurg coboara despartirea; / aceasta-i cupa cea din urma / bea!” Varsand trei picaturi de vin in cinstea prieteniei noastre, am golit paharul de Cotnar. Dulceata aromei vinului mi-a molesit simturile. Am inchis ochii si am inceput sa ma gandesc la legendara prietenie dintre Du Fu si Li Tai-Pe. Erau firi atat de deosebite. Du Fu provenea dintr-o familie saraca, avea chipul ofilit de „indelungi buchiseli prin cancelariile functionarilor”. Li Tai-Pe, era inalt, bine cladit, purtand la sold o sabie scumpa, si un mers agil. Descindea dintr-o familie instarita. Dormea la curtea imparateasca pe un pat de fildes si se ospata din vesela de aur. De multe ori imparateasa ii pregatea cerneala, iar imparatul ii umplea pocalul. A murit aplecandu-se din barca sa culeaga luna, ce se oglindea in lacul argintiu.
Ce artisti, ce vremuri! Astazi nu ai parte nici de imparati, nici de prieteni, ci doar de papagali. Stateam in fata coliviei aurite, de-o parte eu, de partea cealalta poetul Emilian. Ne-am facut adanci reverente. Spiritul lui Zabalotski falfaia in preajma. Privind colivia, am zis: „Ce frumusete!” Iar Emilian a replicat: „Eltin e cecen!’ „Porcule!” am zis amandoi odata. In sfarsit, strangandu-ne cu frenezie mainile, ne-am prezentat unul altuia: „Du Fu,” am zis inclinandu-ma in fata yin time-ului. „Li Tai-pe, se apleca Emilian, incantat de cunostinta... „Pe cine vrei sa tai? l-am intrebat. „Pe mine insumi,” raspunse poetul cu emfaza. „Cu alte cuvinte, am adaugat, vrei sa-ti faci harakiri?” „Da, am sa-mi fac harakiri,? /cu o fraza de aur subtire...” Ne-am admirat apoi reciproc tinuta. Eu i-am laudat bereta de culoarea piersicii, iar el pelerina mea portocalie si esarfa de matasea broastei. In sfarsit, terminand cu politeturile, ne-am asezat picior peste picior pe scaunele de rachita, ce scartaiau din toate impletiturile...
„Aceasta-i Milarepa,” spuse poetul Emilian, intinzandu-si bratul drept spre colivie. Glasu-i tremura din cauza emotiei, iar in infatisare era ceva bizar. L-am privit cu atentie. „De ce te uiti asa la mine?, intreba poetul. Ti se pare ca am ceva ciudat?” Vazand ca tac, continua: „Poate ca figura asta te va lamuri...” Si spunand aceasta isi roti in fata mea ciotul dezgolit pana la cot si terminat cu un carlig de rufe. „Dar ce s-a intamplat cu mana ta?” am reusit sa-ngan. „Nimic deosebit, raspunse poetul. Am retezat palma si am pus-o-n colivie. Ea, adica el, e Milarepa... Mana scriitoare... M-am autopedepsit...” Ca sa ies din incurcatura, am destupat sticla de sampanie, spunand: „Evenimentul merita sarbatorit!” „Just, spuse, poetul. Acu', hai, dara sa-l botezam pe Milarepa...”  Si l-am botezat, turnand peste ciotul insangerat sampanie. Iar cand am terminat sampania, peste locul insangerat, am presarat cenusa si petale de trandafir.

FALSUL DIMITRIE

Dupa ce s-a nascut in Flutura Basarabiei (loc minunat, uitat de Dumnezeu pe pamant, unde zboara ingerii cu aripi de fluturi si napadesc ciuturele si cumpenele fantanilor campestri inca pline de o veche intelepciune si grai neomenesc), in sfanta zi de 8 noiembrie a anului saizeci si sapte secolul trecut, Dimitrie Crudu a iesit din propria lui casa si s-a rostogolit in zig-zag de-a lungul si de-a latul ulitei (intre timp ulita devenise Bulevardul Lenin, apoi Stefan cel Mare) urmat de hartii de ciocolata, coji de nuca, de portocale, banane, pene de papagal, labe de rate si altele. Alergand precipitat si cu talpile goale pe langa rotile scartaitoare ale carelor trase de boi, pe langa pneurile bicicletelor si ale automobilelor (prin apropiere puteau fi vazute o batoza si un tanc cu teava indreptata spre Statuia Libertatii), Dimitrie Crudu a strigat: „am o gura, am si doua buze, am foarte subtiri, le-ai putea intinde pe camp (cineva deja le intinsese, facand din ele prastie de tintit vrabii, n.n.), eu am zece nasturi si tot sunt singura, cresc pe crengi degete (buzele mele le saruta, n.n.), treaba ta? mie nu-mi pasa...” Un palid stol de pasari de atunci il insoteste de aproape. De atunci frunzele se onduleaza fosnind in copaci. „Salut!” ii zic. Si el le raspunde in soapta: „Salut, voua, frunzelor! Salut, voua, frumoaselor, Salut, dragastoaselor! Caci sunteti ca niste sani, atarnati de crengi peste fantani. Voi ne tineti loc de ciutura, de aceea aceasta lumina de luna ma bucura...” Pe bulevard batea insa un vant rece, falsul Dimitrie se gandea la „crime, la literatura, la sah”, in timp ce intunericul i se dezghioca in fata ochilor sai ca „o imensa pizda de fecioara”. Patruns de aceasta halucinatie Falsul Dimitrie vazu alergand dupa el „femei cu copaci infasati ca niste prunci in brate” si strigand: „Acesta esti tu...Dimitrie, falsul Dimitrie...”  Iar Falsul Dimitrie le raspundea: „Daca as fi fost copac, fiecare frunza a mea ar fi fost o gura care striga si voi, femeilor, ar fi trebuit sa va acoperiti de sani si sfarcuri ca sa ma puteti alapta...” Intre timp „rufele spalate” atarnate salbatic pe sarma navaleau in saloane strigand  „ha ha ha ha ha, uite-l pe Falsul Dimitrie!, uite-l pe falsul Dimitrie care alergand dupa el il cauta pe adevaratul Dimitrie, dar nu-l gaseste nicaieri!”, iar gurile si umerii oamenilor se acopereau de panze de paianjen.
    Si atunci a fost vazut Falsul Dimitrie cel Crud iesind pe usa casei din dos, imbracat intr-o camasa alba, lunga, in timp ce Adevaratul Dimitrie a ramas zavorat inauntru, jucand de unul singur stos. Pe pat se puteau vedea bocancii, paltonul, costumul si scrumiera cu cei zece nasturi adunati gramada. Pe masa murdara si ravasita se odihneau paharele goale, sticlele de vodca, painea, salamul, scrumul, si o parte din fumul de tigara pe care un cutit il taie (ca pe un mar) mai intai in doua felii, apoi in patru, in noua, si apoi in noua sute nouazeci si noua. Ingerii cu aripi de fluture dadura ocol mesei clatinand din cap si cantand in cor: „O, Dimitrie, Dimitrie, unde te duci tu, incununat cu o mitre. Singuri ne-ai lasat, singuri. In strachina zac  douazeci si patru de furculite si tot atatea linguri...”
    ... Afara ninge si camera e pustie, pustie. Pe Bulevard alearga Falsul Dimitrie cel crud, se gandeste la fulgii de papadie si la fulgii de nea si nu stie daca e primavara sau e iarna, si bate vantul cel groaznic din Romania sau din Marea Rusie... Inauntru, sub privirea celuilalt Dimitrie, un gandac merge spre celalalt colt al mesei si priveste, priveste cu mare atentie la luna rasarita dincolo de geam. Pe luna sunt scaune, cruci si morminte; un ceas desteptator si, bineinteles, mucuri de tigara. Doi domni inalti, imbracati in paltoane cenusii se aseaza pe doua scaune, iar umbrele lor pe alte doua. Gandacul se simte atat de trist, de bolnav, incat, il apuca brusc dorinta de sinucidere. Si atunci primul domn imbracat intr-un palton cenusiu i se adreseaza cu o voce joasa celui de-al doilea domn imbracat intr-un palton cenusiu: „Nu te sinucide, Dimitrie...” Iar celalalt ii raspunde: „Nu te sinucide, tu, Dimitrie.”
    Falsul Dimitrie cel crud revine intre timp in camera copilariei lui, priveste gandacul ce se plimba incoace si incolo pe masa, ii mangaie crestetul cu blandete. Il mangaie ca pe un miel. Apoi Falsul Dimitrie isi taie unghiile de la maini si le arunca pe fereastra cantand: „Eu nu mai am nici o problema - zice -?. Mi-am cumparat si marmura, e alba, e stralucitoare, am fost si am vazut locul ala? Sunt si niste copaci acolo, inalti, inalti… si stii?” „Stiu, ii raspunde din pat Adevaratul Dimitrie. Stiu, copacii leagana sicriele mamelor noastre in brate, iar „masura se potriveste de minune cu restul...” „Cu care rest?” - intreaba Falsul Dimitrie. „Cu restul peisajului”, raspunde celalalt Dimitrie.
   Scaunele de pe luna se clatina in bataia vantului. Nu-l aproba, nici nu-l dezaproba pe Falsul Dimitrie; il compatimesc in tacere. Iar Falsul Dimitrie ingana: „Stii, am atatea haine in dulap, atatia pantaloni, e iarna, e toamna, e 23 ianuarie, e 23 februarie, un barbat pe o strada, doi barbati pe o alta strada, un spectacol, un film, am atatia pantaloni, atatia pantofi, incat...” „Incat?” il privi intrebator celalalt Dimitrie... „Incat, raspunse primul, nici nu stiu unde as putea merge... E destul doar sa deschid dulapul si...” „Si?” il ispiti celalalt... „Si toate drumurile pe care am umblat se vor revarsa dinlauntru...” « Faci cumva aluzie la Dulapul indragostit ? » « Nu, raspunse primul. Acela e plin de cesti de cafea, de polonice si ceainice... Al meu e plin de colb si de drumuri pe care am umblat si n-am umblat inca... »
   
                                                            *
Poet, publicist, dramaturg, autor de scenarii, Dimitrie Crudu isi gaseste un loc al sau bine precizat pe scara fragila de valori a inca tinerei literaturi de aici si dincolo de Prut. Pe cat de dezinvolt si « locvace » in scris, pe atat de inhibat, cufundat in el insusi in viata cea de toate zilele (ca si ieseanul Constantin Acosmei, poetul face parte din mica familie a autistilor, pe care daca ii intalnesti pe strada, te incarci cu un halo de tacere). Dimitrie Crudu este unul din scriitorii cei mai prolifici care au aparut pe scena noastra literara dupa anii ’90. Limbajul sau e frust, fals naiv, cu multe semnificatii. Deposedata de arhaisme, de topica slava, de patetism si de retorica gaunoasa, poezia sa e incomoda, ca o haina intoarsa pe dos, ascunzand in straniile sale cusaturi, facute in raspar, nenumarate intelesuri. Pe ici-colo, ce-i drept, se mai vad atarnand niste ate colorate pe care unii incearca sa le curete cu foarfeca. Ele au fost lasate cu buna stiinta de poet. Daca le-am scoate, desigur, haina nu s-ar destrama, dar poezia ar pierde din naturaletea si robustetea-i cruda. Chiar daca franjurile sunt inestetice, e mult mai sanatos sa le lasam la locul lor. Prea multe ajustari si rasuciri in oglinda, ar transforma-o intr-o haina splendida, dar care ar sta bine doar pe trupul unui manechin.
Nu are dreptate poetul Em. Galaicu-Paun atunci cand, referindu-se la dublul debut editorial al lui Dimitrie Crudu, o carte scoasa la Editura Arhipelag din Targu Mures, si alta la Editura Pontica din Constanta, afirma cu oarecare nonsalanta ca  pruncul cu doua moase - « adevarate celebritati in materie », Marin Mincu si Gheorghe Craciun -, « zice-se, ramane cu buricul netaiat... ». S-o fi zicand si asa, dar zicerea aceasta nu se prea potriveste cu Dimitrie Crudu. Dimpotriva, simultanul sau debut ne arata ca poezia sa a cucerit din start doi critici extrem de pretentiosi in a judeca poezia. Buricul a fost taiat cu un foarfece care a ramas in mainile poetului. Dimitrie Crudu e unul din rarii scriitori nascuti, nu facuti, care au destin. Imi pare rau ca trebuie sa polemizez cu prietenul meu Emilian Galaicu Paun si pe o alta tema. Intr-o ancheta mai veche a revistei „Contraform”, domnia sa afirma ca literatura basarabeana e o tabula rassa.
Nu-ul nu trebuie rostit nici pe jumatate, chiar daca e o singura silaba. O intreaga pleiada de scriitori, incepand, sa zicem cu Dimitrie Crudu, Ghenadie Postolache, Nicoale Leahu, fratii Vakulovski, Ghenadie Nicu, apoi Arcadie Suceveanu, Vitalie Ciobanu, Vasile Garnet, Leo Butnaru, Eugen Cioclea, Irina Nechita, Grigore Chiper, Teo Chiriac, Vasile Romanciuc, apoi Grigore Vieru si Nicolae Dabija, Serafim Saka, Vasile Vasilache, Gheorghe Voda sau Vladimir Besleaga (de altfel, despre multi dintre acestia Emilian Galaicu-Paun a scris laudativ), demonstreaza faptul ca intre literatura romana de dincolo si dincoace de Prut nu exista granite, nici valorice, nici ideologice. Pe malul stang al Prutului s-a acumulat multa suferinta. Multa experienta umana ajunsa la limita. In ce priveste limba literara aici a existat, desigur, un vid semantic, care urmeaza sa fie umplut. Literatura romana si cea basarabeana sunt ca doua vase comunicante. Unul e prea plin de experiente literare arse (v.textualismul, postmodernismul etc.), celalalt e pe jumatate gol. L-a golit istoria. Si tot istoria il va umple. Azi, tinerii poeti din Moldova de dincolo de Prut nu numai ca scriu in cea mai frumoasa limba romaneasca, dar si forteaza limitele trasate de traditie si avangarda. Pentru ei literatura romana e un miracol. Ei vin cu surplusul vital al provinciei si cu experienta unui trecut dramatic.
Am spus de multe ori si mai repet inca o data: intotdeauna teritoriile rupte din patria muma si intoarse in granitele lor culturale au dat valori neasteptate si au improspatat limba din care provin. Ne asteptam oricand ca poeti si prozatori de exceptie sa vina de dincolo de Prut.