Dumitru CRUDU

John cel mare

Actiunea se desfasoara intr-o crisma. E o atmosfera de birt, caracterizata prin zgomote, injuraturi, cintece interpretate cu voce tare, iarasi sudalmi, voci metalice sau patrunzatoare, oftaturi, risete si plinsete. Clientii localului, adica spectatorii consuma bere, sucuri sau maninca mici. Intra un domn cu un geamantan masiv in mina. Toti se intorc privindu-l insistent. Pentru citeva clipe, se instaureaza o tacere de gheata pentru ca se vede de la o posta ca nu e un om de-al casei.

JOHN:

Nu ma cunoasteti? Chiar nimeni nu ma stie? Nu ma mira. Adevarat e ca nici eu nu va cunosc. Cine sint si ce caut aici? Imediat am sa va spun. Indata am sa va spun totul. Dar vreau sa va rog si eu ceva. Doar un singur lucru. Nu va grabiti sa parasiti birtul si nu va uitati speriati in jur. Si nu va siliti sa anuntati armata. Nu va pripiti s-o chemati, oricum veti avea timp s-o faceti. Va uitati cu teama la geamantanul pe care-l tin in mina. Oare credeti ca am vreun pistol inauntru? Vi se pare ca-l voi scoate si am sa-l indrept spre dumneavoastra? Si am sa trag? Am sa va dezamagesc.

Nu am nici un fel de pistol in geamantan si nici o sabie sau nu stiu ce cutit. Am sa-mi asez geamantanul la picioare. Apropiati-va ca sa va convingeti cu ochii dumneavoastra. Dar, va rog, nu tipati, nu va aruncati asupra mea si nu va precipitati in halul asta! Linistiti-va. Nu inchideti ochii pentru ca nu voi scoate nimic suspect din geamantan. Dar absolut nimic. Va rog, pastrati-va singele rece. Va rog, fiti calmi.

Asadar, acum voi deschide geamantanul. Vedeti vreun pistol inauntru?

Am doar un covoras rosu, o palarie neagra si o peruca un pic roasa de molii.

Mai aveti motive sa va ingrijorati?Mi-am intins covorasul meu rosu la picioare. Mi-am pus peruca si palaria in cap. Mai sinteti alertati acum? Mai sinteti tulburati? Mai sinteti nelinistiti? Mai seaman eu acum a tilhar?

Sigur ca nu sint eu primul care merge cu un geamantan in mina. Sigur ca mai sint oameni care umbla cu geamantanele dupa ei. Bineinteles. Am vazut si eu citeva spectacole in care intra in circiuma un tip cu un geamantan masiv dupa el. Ultimul, pare-mi-se, era un spectacol spaniol. Dar oare ce acest lucru nu-mi permite sa car si eu un geamantan dupa mine? Stiu ca si altii v-au mai intrebat ceea ce v-am intrebat eu? Am vazut si eu citeva spectacole de acest tip unde actorii apareau in fata dumneavoastra si va intrebau: Oare credeti ca am vreun pistol inauntru? Vi se pare ca-l voi scoate si am sa-l indrept spre dumneavoastra? Si am sa trag? Mi se pareau atit de falsi. Acum insa si eu sint nevoit sa va pun aceleasi intrebari. Stiu ca-i repet pe altii, fiind si eu la fel de fals, dar pur si simplu, crede-ti-ma, nu am incotro.

Vreau sa va spun cu mina pe inima, nu am intrat in aceasta crisma cu gindul sa va jefuiesc si nici nu mi-am pus in gind sa va injosesc nu stiu de ce. Sint un pic cam caraghios, nu-i asa? Peruca si palaria mea va aduc aminte de ceva? Dar ca m-am imbracat intr-un sacou intors pe dos va aminteste de ceva? Bineinteles ca rideti si cadeti pe ginduri. Ei, cu cine seaman acum? Chiar nu va amintiti? Chiar nu ma recunoasteti? De ce atunci va hliziti si chicotiti ca timpitii? Chiar nu va amintiti de mine si de niste timpuri care au apus? Acum insa va incruntati din nou. Vreti sa spuneti totusi ca sint pe cale sa fac nu stiu ce nelegiuire, nu-i asa, intrebindu-va daca moaca mea va pare cunoscuta? Vreti sa spuneti ca a vorbi despre trecut e o crima, iar eu am indraznit sa va vorbesc despre trecut, pe care cu totii incercam sa-l uitam cu disperare? Atunci dati-i drumul si spuneti-o cu voce tare. Oricum, cine vrea sa se duca, sa plece, eu nu am sa-l opresc si nu am sa-l tin cu forta aici. Sau, si mai bine, ma car eu. Numai nu va uitati chioris la mine si nu informati armata. Indata am sa plec pentru ca vad ca nimeni nu vrea sa ma asculte. Cui ii mai pasa astazi de evocarea nu stiu carui trecut? Cui i se mai rupe astazi de mine? Doar sa-mi iau geamantanul si ma car. Asadar, la revedere. Ba nu, totusi am sa mai ramin un pic. Pentru ca am vorbit despre trecut as putea sta la zdup. Stiu foarte bine asta, dar treaba asta ma lasa indiferent. Dar si dumneavoastra ati putea ajunge tot acolo pentru ca ma ascultati cum incerc sa scot din uitare niste vremuri apuse demult. Vreau sa va spun ceva. La ureche. Asa ca sa nu ne auda nimeni. Pe mine ma cheama John. Da, eu sint John. Anume John. Tipul ala care...cred ca stiti despre cine vorbesc. Sint mascarici, mai bine zis am fost. Acum ati priceput? Acum m-ati recunoscut? Oare nu ne-a auzit nimeni? Vorbesc in soapta pentru ca nu sint un tip tare, pentru ca nu sint un individ curajos, ci sint cam fricos din fire, sint chiar mai las decit multi dintre dumneavoastra care acum stati la mesele din fund si beti bere si mincati mici. De altfel, pofta buna! Nu am nici un chef sa ajung la tuhaus mai ales ca de acolo vin...deja de citiva ani buni vin... de acolo. Eu sint John. Cred ca v-am mai spus asta o data, dar nu v-am intrebat daca ati auzit de mine. Numele meu va este cunoscut? Nu? Nu ma mira. Nu vreau sa insinuez nimic, dar banuiam ca ma veti uita foarte repede. Totul pica atit de iute in uitare. Din pacate. Nu, nu va imput nimic. Nu am nici un drept sa va reprosez ceva in aceste vremuri grele. Sa va spun sincer, chiar in aceste clipe imi titiie fundul de frica numai la gindul ca s-ar putea deschide usa si m-ar putea prinde vorbindu-va despre trecut. Despre trecutul meu. Despre mine. Tresar la orice zgomot. Nici macar nu indraznesc sa ma uit spre usa... pentru ca... mi-e groaza.

Mai bine ma terminau si pe mine odata cu Carol. Va spun foarte sincer, era mai bine. Dar atunci cind Carol a fost minat in piata din centrul orasului, pe mine nu au vrut sa ma ia, desi le-am spus, tiriti-ma si pe mine, ridicati un streang sau aduceti niste butuci si pentru mine, platesc eu pentru asta, dar dinsii mi-au ris in fata si mi-au spus sa n-o fac pe nebunul. Dar eu nu o faceam pe nebunul, ci chiar asa gindeam. Eu am tinut la Carol foarte mult. Eu tin la cei carora le stirneam hohote de ris. Dar ei nu au vrut sa ma creada. Ei nu pot sa inteleaga ca te poti atasa foarte tare de oamenii pe care-i distrezi o vreme indelungata.

Asa am ramas in viata in timp ce Carol era huiduit de multimea care l-a inconjurat, ca un cleste, din toate partile. Motivele care i-au intaritat imi sint si pina acum neclare. Unii pur si simplu il scuipau cind trecea pe alaturi, altii se repezeau sa-i arda un picior in burta, ceilalti il fluierau sau il injurau ca la usa cortului. Puhoiul de oameni a umplut piata de parca s-ar fi revarsat Tamisa. Unii au venit din obisnuinta pentru ca se ivesc de fiecare data atunci cind sint asemenea manifestari. Unii s-au infatisat ca la o sarbatoare, tot asa cum merg duminica la biserica sau cum se duc la nunta fiicei sau fiului lor. Altii s-au intolit in cele mai bune haine pe care le-au ca sa vada lumea ce tari sint si ca sa se sparga in figuri. Unii s-au furisat ca sa gaseasca pe cine sa mai birfeasca. Unii au aparut ca sa aiba ce povesti dupa aia rudelor sau vecinilor. Unii au tabarit pentru ca nu au vazut niciodata in viata cum este decapitat un rege. Unii s-au infiltrat aici ca sa vada cine si ce-a zis si dupa aia sa toarne unde trebuie. Unii s-au fofilat ca sa agate vreo fetiscana mai credula. Unii s-au strecurat aici ca sa vada de la cine ar mai putea imprumuta niste bani. Unii s-au amestecat in multime ca sa-i jefuiasca pe tipii neatenti care umbla cu capul in nori. Unii au picat incoace impleticindu-se, fara a sti prea bine unde au nimerit. Unii au pasit in piata nevrind, impinsi inainte de stapinii la care lucreaza. Multi insa si-au miscat picioarele de buna-voie crezind cu toata sinceritatea ca o duc prost anume din cauza lui Carol. Unii insa s-au indreptat incoace agale, din neavind ce face si pentru a-si mai omori timpul. Caci, ce poti face la sfirsitul saptaminii cu atita timp liber in fata?

Cind securea a atins capul lui Carol si jetul de singe a inceput sa erupa ca un havuz, credeti-ma, tisnea ca o fintina arteziana si stropii inroseau aerul de duminica sau, poate, eu incepusem sa vad lumea in rosu, caci vedeam rosu in fata ochilor, cladirile imi pareau naclaite de singe, strazile imi pareau a fi inecate in singe, podurile care se arcuiau peste Tamisa imi pareau ca cedeaza de la atita singe. Vedeam singele picurind din stresinile caselor. Zapada care cadea de sus era in doua cu singe. Era un singe murdar care inundase strazile, casele, copacii, miinile si fetele oamenilor. Pina si norii care acoperisera orasul imi pareau imbibati de singe. Dar, poate, eu aveam halucinatii. Dar, poate, ceea ce vedeam se intimpla aievea.

Nu asa insa gindeau si cei care se calcau in picioare. Toti voiau sa ajunga mai in fata si pentru asta se imbrinceau, isi rupeau hainele sau isi trageau pumni in plina figura. Era un adevarat tambalau. Apoi, brusc, s-a lasat o liniste generala si pe urma, tot pe neasteptate, lumea a inceput sa bata din palme si din picioare si sa urle de bucurie. Era o euforie generala care cuprinsese toata Londra, intinzindu-se pina si in mahalale in care nu puteai patrunde din pricina mocirlei. Era o bucurie colectiva, care se raspindise in toate clasele sociale: boierii si taranii se imbratisau si se felicitau cu multa insufletire. Slugile si stapinii se stringeau in brate si se pupau pe obraji. Era o veselie molipsitoare: lumea cinta si dansa in prostie. Topaiau laolalta nobilii si taranii, femeile cinstite si femeile de moravuri usoare. Nu-mi pica fisa de ce era asa de satisfacuta lumea, dar oamenii se desfatau cu adevarat cum, poate, se mai bucurasera doar atunci cind li se nascuse un copil sau cind mai ieseau din beci cu inca un ulcior cu vin.

Probabil ca eram singurul om din multime pe fata caruia siroiau lacrimi. Erau niste lacrimi fierbinti care imi ardeau pielea. Erau niste lacrimi usturatoare care imi biciuiau obrajii. Erau niste lacrimi metalice ca niste urme de cutit. Mi se parea ca acele lacrimi nu mi se vor mai sterge niciodata de pe fata. Aveam impresia ca erau niste lacrimi pe care cineva mi le-a insurubat pentru totdeauna pe chip.

Atunci pentru prima data am plins si eu. Lumea din jur ma privea ca pe un saltat. Dar oare cine erau adevaratii sariti?

Pe mine insa m-au lasat in pace si nu mi-au deranjat nici macar un fir de par din cap, desi toata lumea stia cine sint. Cu toate ca toti ma priveau cu dusmanie si ura, nimeni nu s-a apropiat si nu mi-a tras nici macar o palma. Nici macar nu m-au injurat sau nu m-au scuipat intre ochi, cu toate ca ar fi putut-o face fiindca in imbulzeala aia cine ar mai fi observat ceva? Ar fi putut lejer sa ma arunce la pamint si sa ma cafteasca bine mai ales ca dupa aceea nu ar fi trebuit sa dea socoteala nimanui. Dar nu au facut-o. Ma mir si pina astazi de ce nu m-au atins nici cu un deget macar.

Caci multimea aia vesela si furioasa in acelasi timp putea sa sfisie pe oricine ii statea in cale.

Citiva chiar au patit-o. In primul rind, cei care au luat-o la sanatoasa. Cizmarul si bucatarul, bunaoara, au incercat s-o stearga pe ulita de linga pod, dar oamenii i-au prins si i-au batut cu ciubotele in burta si in fata. Oare stiau in cine trag si de ce?

Unii insa au reusit sa dispara, travestiti in haine de tarani. O tulisera cu saci de faina in spate. Printre ei era si gradinarul, iar dupa ce au scapat vii si nevatamati s-au imprastiat care si incotro prin toata tara luindu-si alte nume. Si-au lasat barba si plete sau si-au crestat cicatrici, adinci, pe fata ca sa nu fie recunoscuti. Thomas, vizitiul, bunaoara, s-a schilodit de-a binelea.

Cu mine insa nimeni nu avut nici o treaba.

Dar, dupa cum v-am mai spus, n-am fost prea fericit c-am ramas in viata pentru ca nu-mi place s-o duc mai mult decit oamenii pe care i-am facut toata viata sa rida.

Voi v-ati fi bucurat? V-ati fi bucurat oare?

A doua zi am mers la Olivier. Puteti sa ma intrebati cum m-am putut arata la cel care l-a omorit pe Carol? Ma puteti intreba cum am putut aparea in fata unui ucigas fara scrupule? Daca l-am iubit pe cel pe care l-am inveselit inca de mic copil de ce m-am ivit in fata gidelui sau? Oare chiar nu am nici un fel de onoare? Oare demintatea, pentru mine, este o vorba goala?

Am luat-o scrisnind din dinti spre Olivier. M-am indreptat impotriva vointei mele. M-am pornit, desi as fi vrut sa ma intorc cu spatele spre cladirea parlamentului si sa o iau la fuga. Am mers, desi imi venea sa strig de durere si rusine, sa tip de disperare si neputinta, sa racnesc de indignare. Dar, bineinteles, nu am urlat. Dar, bineinteles, am deschis usa parlamentului si m-am strecurat inauntru. Oare voi n-ati fi intrat? Ma priviti cu scirba ca m-am infatisat la cel cu miinile minjite de singe, dar oare voi la cine v-ati fi dus?

Dar nu am mers fiindca ma gindeam doar la mine, ci si la binele tarii mele, adica a Angliei. L-am deranjat pe Olivier ca sa-i amintesc ca, automat, ar trebui sa trec in slujba noului rege. Dar eu nu sint rege, mi-a spus Olivier. Atunci ar trebui sa-l servesc pe noul conducator, pe care l-a ales parlamentul. I-am spus aceasta privindu-l in ochi, desi picioarele imi tremurau bine de tot. El mi-a cerut sa vin a doua zi, apoi peste o saptamina, pe urma peste o luna pentru ca era prins cu stripirea taranilor care l-au sustinut pe Carol si cu juganirea irlandezilor care s-au rasculat. Era ocupat cu macelarirea a mii de oameni care gindeau altfel decit el. Abia peste sase luni m-a primit din nou in camera instelata. Si care este hotarirea dumneavoastra?, l-am intrebat fara sa-l mai privesc in ochi si Olivier mi-a spus: Nu te pot mosteni pentru ca nu esti o mobila, nu esti un dulap oarecare sau o masa. Dar sint mascarici? Eu nu am nevoie de mascarici. Ei apartin trecutului. Mie imi trebuie soldati care sa lupte impotriva taranilor si irlandezilor, impotriva scotienilor si catolicilor. Si nu de bufoni, crede-ma, care sa stea toata ziua cu burta in sus, vrind sa inveseleasca soarele care aluneca pe cer. Cum ar putea un mascarici ajuta Anglia atunci cind ea se bate cu taranii irlandezi? Pentru a ajunge cea mai puternica tara din lume Anglia trebuie sa renunte la mascarici, adica la oamenii care-o faceau sa rida, ii furau din timp si o abateau din drumul ei glorios.

Nici el nu se uita la mine de parca nu as fi fost acolo. Imi vorbea in timp ce-si fatuia cizmele galbene cu care avea sa iasa, imediat dupa aceea, in fata multimii gata de lupta.

Dar, poate, imi puneti la indoiala capacitatile mele si ati vrea sa va distreze un alt bufon? Pentru ca sint multi mascarici haiosi in tara asta si o parte dintre ei chiar sint foarte buni. Nu-i vorba despre asta, mi-a spus, incruntindu-se. Alaturi de mine viata n-o sa va para niciodata plictisitoare si urita. Iata, imi imbrac camasa pe dos. Oare nu sint nostim? Oare nu sint caraghios? Iata am sa-mi incalt un bocanc, iar altul nu: oare acest lucru nu va amuza? Daca vreti voi slobozi flacari pe gura. Sau o sa va dispara palaria din cap, fara sa observati asta. Stiu o multime de jonglerii. Stiu o multime de siretlicuri care va pot descreti fruntea. Pot misca doar cu ochii paharul de pe masa. Stiu sa fiu si spiritual. Va pot ghici gindurile si va pot prezice viitorul, fara a ma chiori insa in maruntaiele unor pasari. Ati vrea sa va demonstrez asta?

Nu vreti?

Imi spuneti ca nu mai aveti timp de pierdut si ma poftiti s-o tai de aici. Chiar asa mi-a spus, cara-te de aici pentru ca Anglia nu mai are nevoie de paiate. Mi-a spus, intinde-o de aici. Niciodata in viata nimeni nu mi-a zis ia-ti talpasita, chiar si daca acel loc este camera instelata, chiar si daca cel care mi-o spune controleaza parlamentul si se afla in fruntea armatei. Nimeni nu mi-a cerut sa inchid usa daca eu nu voiam s-o inchid. Intotdeauna am plecat numai atunci cind eu am vrut sa plec. Intotdeauna am plecat primul.

Din clipa cind plaiesii m-au aruncat in strada am inteles ca am ramas fara serviciu. Este groaznic sa ajungi somer cind mai ai si o familie pe cap pe care trebuie sa o intretii. Ma gindeam la lucrurile astea in timp ce ma ridicam cu greu de jos. Ma alesesem cu un cucui de toata frumusetea in mijlocul fruntii doar pentru ca am incercat sa fiu si in continuare mascarici, doar pentru ca am indraznit sa-mi practic si mai departe profesia mea si sa fiu util tarii mele.

Dupa ce mi-au disparut vinataile, nevasta-mea m-a indemnat sa-i caut pe nobili poate ma vor lua acestia la lucru.

Pentru ca in acea perioada inca mai era prestigios sa ai un mascarici pe linga casa. Moda aparuse pe vremea lui Carol. Odata ce regele tinea un mascarici, de ce nu ar fi avut si alti oameni capatuiti? Modelul regal se raspindise la scara intregii societati. Orice om mai instarit care se respecta cit de cit avea propriul sau bufon. E la fel cum astazi sint in voga papagalii sau ciinii. Nobletea incepea sa-ti fie recunoscuta numai atunci cind ieseai in lume flancat de un mascarici. Erai primit in inalta societate doar daca apareai la chefuri sau banchete insotit de un mascarici personal. Reputatia iti crestea in mod simtitor, iar autoritatea iti devenea de nezdruncinat. Daca insa mai aveai si un mascarici ager, vestea ti se ducea in toata tara. Asa ajungeai un om faimos si stimat in imprejurimi, chiar si daca in sinea ta puteai sa fii prost ca noaptea.

Se stabilise si intre noi un fel de conventie nescrisa ca sa nu ne vorbim,in fata strainilor, unul pe altul de rau. Toate disputele trebuia sa le rezolvam in sinul familiei fara a scoate gunoiul din casa. Erau insa unii care ignorau aceste reguli si pentru a se pricopsi si-a se alege cu o slujba mai buna isi torpilau colegii birfindu-i chiar in fata stapinilor. Din aceasta cauza, exista un fel de concurenta nesanatoasa, fara doar si poate. Existau si o multime de lupte intestine sau de culise. Existau conjuratii pentru a iesi mai in fata. Existau dueluri deschise intre mascarici, fara sabii, bineinteles. Era ceva ca in Gombrowicz. Cei doi mascarici ieseau unul in fata celuilalt si se provocau reciproc sa rida. Cine izbucnea primul in hohote de ris, acela pierdea duelul.

Ierarhia era intr-o continua schimbare. Nici un loc nu era sigur sub soare si nu era ocupat odata si pentru totdeauna. Unele glorii se prabuseau peste noapte si apareau altele tot pe neasteptate. Poate la fel cum se intimpla astazi cu cintaretii de muzica.

Noi, mascaricii, in acea perioada o duceam foarte bine. Eram, ceea ce se cheama astazi, o societate prospera. Dar ca sa ne mearga si mai departe se cuvenea sa indeplinim tot felul de exigente. In primul rind, urma sa respectam ierarhia si sa nu ne intindem mai mult decit ne tine plapuma. Mascariciul unui negustor de peste trebuia sa-si stie locul si sa nu umble cu nasul pe sus. Rangul sau nu se putea compara cu al meu, bunaoara. De aceea, intr-o pravalie, sa zicem, era obligat sa-mi cedeze locul daca era in fata mea. El primul se cadea sa-si ridice palaria din cap si sa ma salute. Dar si mai important era sa se multumeasca cu ceea ce are si, daca, de pilda, era mascariciul unui crescator de cai atunci era de bon-ton sa-i multumeasca lui Dumnezeu pentru asta si nu sa-l invidieze si sa-l sape pe colegul sau care era mascariciul unui mare comandant de armata. Cel care ignora aceste reguli ale castei era desconsiderat ca bufon, chiar si daca era foarte bun.

In acele vremuri, era prestigios sa fii mascarici.

Dar nu chiar asa de usor puteai ajunge bufon. Si nu putea chiar oricine. Mai intii de toate, trebuia sa dai dovada de un oarecare talent. Existau comisii speciale care eliberau certificate de paiata. Se dadeau examene si multi le picau. Pe mine ma invitau tot timpul in aceste comisii, eram un oaspete de onoare. Ma luau si ma aduceau cu trasura acasa. Va spun insa foarte sincer, deveneau mascarici doar cei care meritau inaltul titlu de mascarici. Aranjamentele nu tineau. Nu treceau nici pilele, desi presiuni se faceau; presiuni s-au exercitat si asupra mea ca sa-i recunosc nu stiu cui vocatia de mascarici, dar niciodata nu am facut compromisuri daca omul nu avea harul necesar. Si niciodata nu am luat mita.

Pe de alta parte insa, valoarea era incurajata. Desi eram o societate rigida unde rangul pe care-l aveai era foarte important, atunci cind aparea vreun mascarici iesit din comun, il promovam si-l ajutam sa se impuna. Oare citi mascarici nu ar fi ramas si acuma la tara, fara sa-i stie nimeni, daca nu eram eu?

Atunci cind vedeam vreun mascarici mai rasarit, chiar si daca era de undeva din fundul Angliei, il scoteam in lume si-l ajutam sa razbata la Londra.

Atitia mascarici avind o minte brici ar fi ramas si astazi necunoscuti distrind nu stiu ce proprietar de vite din sudul Angliei daca nu as fi fost eu care aveam grija sa-i sustin ca sa scape de anonimat.

In sensul asta, constiinta mea e curata. Ma tirziu, au ajuns celebritati in domeniu iar umorul lor fin era gustat chiar si la curte.

Cu toate acestea, erau atitea scoli si directii diferite! Nu era mascarici care sa nu faca parte dintr-o grupare sau alta. Exista scoala conservatoare. Pentru samanatoristii, asa cum ii numeam noi, respectarea traditiei era cel mai de seama lucru. Ei respingeau orice fel de inovatii. In opinia samanatoristilor, umorul adevarat era doar cel mostenit de la generatiile mai in virsta, iar misiunea lor era sa-i pastreze intact farmecul ca sa-l poata savura si generatiile viitoare. Pentru samanatoristi, doar umorul autohton era autentic, adica doar umorul englezesc. Dar exista si scoala novatoare care sustinea ca umorul nu poate avea granita si care considera ca nu e nici o crima daca il imbogatesti si cu niscaiva ingrediente frantuzesti si italiene. Samanatoristii insa erau impotriva influentelor din afara. Mai era insa o scoala care sustinea ca umorul trebuie sa corespunda epocii in care traim sau claselor sociale pe care le reprezentam. Fiecare epoca si clasa sociala isi are umorul sau. Una e sa fii mascariciul unui nobil de la tara, alta a unui negustor de peste si complet altceva e sa fii mascariciul unui amiral sau al unui mitropolit. De aceea, acestia erau impotriva imitarii trecutului sau a nesocotirii apartenentei sociale. Dar era si o alta scoala care considera contrariul ca umorul este deasupra claselor sociale si a epocilor. Si se dadeau lupte foarte dure intre aceste scoli.

Eu nu ma bagam in aceste polemici si ma straduiam sa fiu neutru. Interveneam insa doar daca lumea o lua razna.

Dar, de fapt, nu asta voiam sa va spun.

Voiam sa va spun ca pe treapta cea mai de jos se aflau mascaricii de pe linga boierii de tara, apoi veneau bufonii proprietarilor de turme de oi, pe urma a proprietarilor turmelor de vaci, apoi bufonii proprietarilor de mari terenuri agricole, apoi bufonii negustorilor de peste, apoi bufonii comandatilor de armata sau ai amiralilor, apoi bufonii marii preotimi, apoi bufonii proprietarilor de fabrici. Apoi bufonii deputatilor, acestia soseau in parlament cu mascaricii dupa ei, iar disputele dintre deputati se prelungeau si intre paiate. De multe ori, aveau cistig de cauza acei deputati care aveau mascarici mai spirituali si mai perspicace, cu un umor mai taios si cu o replica mai iute si mai sprintena. Acestia aveau un cuvint greu de spus in parlament. Niciodata pina atunci si niciodata dupa aceea bufonii nu i-au mai urmat pe deputati in parlament. Dar cit de fermecatoare erau acele sedinte la care luau parte si mascaricii care, dupa ce stapinii lor isi incheiau discursurile insipide, dezghetau atmosfera, lansindu-se in dezbateri suculente, incintatoare si distractive ca toata asistenta era pe jos, tinindu-se cu miinile de burta. Abia din acel moment aveau farmec si consistenta si adunarile parlamentare.

Doamne, ce timpuri frumoase au fost acelea cind stapinii isi luau mascaricii in parlament!

Bineinteles ca in fruntea piramidei eram eu, mascariciul regelui. Va dati seama cu cit respect eram inconjurat?

Si, brusc, nevasta-mea imi propune sa merg si sa ma angajez la cei care mi-au fost inferiori toata viata.

Dar asta era mai prejos de demnitatea mea, eu toata viata mea am fost o paiata a regelui, cum as putea sa ma cobor pina la a fi un panglicar al nu stiu carui nobil de la tara? Toti strabunicii mei au fost mascaricii regelui si acum, tocmai eu, sa fring aceasta traditie si sa ma duc sa le spun bancuri unor topirlani de la tara. Acestia nu pot aprecia umorul fin, poantele bine strecurate, ironia usturatoare, vorbele de duh gasite cu multa greutate.

Caci, in cazul unui mascarici bun care este de rang inalt si are o traditie veche in spate asa cum o am si eu conteaza foarte mult sa ai o reactie rapida, sa nu intirzii nici macar pentru o secunda cu replica: sa vii imediat cu o replica agera si sclipitoare. Sa zicem, cum mi s-a intimplat mie astazi cind veneam cu trasura si un pasager a coborit si s-a intors spre vizitiu si i-a spus multumesc. Dar inaintea vizitiului eu i-am raspuns cu placere si toata lumea din trasura a izbucnit in ris. Acesta insa e un exemplu minor, dar asemenea pilde va pot da cu duiumul.

Dar tocmai aceasta reactie rapida cu mult inaintea celorlalti era si marca familiei noastre. Ceilalti bufoni de pe linga nobilii de la tara sau de pe linga preotii din tirguri nu ne puteau face fata. Dar aceasta reactie ne-am educat-o secole la rindul. Si mai e inca ceva. Noi putem surprinde si soca tocmai atunci cind te astepti cel mai putin la aceasta. Noi veneam cu un raspuns scinteietor pe care nimeni din cei de fata nu-l puteau banui. Acest lucru stirnea admiratia asistentei. Nimeni nu ne mai putea egala in aceasta privinta in toata Anglia, oricit de mare si de intinsa ar fi aceasta si oricit de multi mascarici ar avea. Nimeni.

Si atunci cum m-as putea duce eu sa-i distrez pe niste proprietari de turme de vaci sau pe niste negustori de peste, cam badarani de felul lor, care nu-mi pot aprecia calitatile si care umbla tot timpul posaci si posomoriti de parca li s-ar fi aprins casa si nu o pot stinge? Si ce sa fac ca sa-i inveselesc? Sa merg in patru labe prin casa si ei sa se prapadeasca de ris? Nu, asa ceva nu voi face niciodata in viata mea. Pentru ca exista si o onoare a profesiei noastre. O onoare pe care noi am ridicat-o la rang de noblete. Carol I nu mi-a cerut niciodata mie, lui John cel Mare, ceva care sa ma umileasca si sa ma injoseasca. Sa zicem sa beau apa murdara cu care nu stiu ce proprietar de mina de sare si-a spalat picioarele spre distractia unei multimi afumate cum am auzit ca se mai intimpla in Anglia noastra de astazi. Asa ceva nu voi face niciodata. Asa ceva nu am facut niciodata.

Carol I ma lasa sa am eu primul cuvint. Initiativa imi apartinea permanent mie. Si daca eu credeam ca e necesar sa-mi torn apa intr-o cana fara fund o faceam dar nu pentru ca ma ruga regele dar pentru ca eu voiam asta. Sau daca ma scaldam intr-o cada in care nu era apa , ma imbaiam fara apa pentru ca asa voiau muschii mei si nu pentru ca mi-ar fi cerut Carol. O faceam pentru ca eu consideram ca o sa-i pice bine la stomac. Chiar si atunci cind ma tiram in patru labe sau ii aratam limba ciinelui din curte tot nimeni nu-mi pretindea sa fac asta. Aceste gesturi erau o expresie a libertatii mele interioare. Le schitam pentru ca asa consideram eu ca e mai bine in acel moment pentru Carol care era mihnit ca norii negri de pe cer. Si nu greseam niciodata.

Libertatea mea era mai presus de orice. La fel ca si demnitatea mea. A fi mascarici inseamna a fi un om cu demintate si cu tinuta morala si nu un lingau cum poti intilni astazi aproape in orice casa de oameni instariti.

Bufonii de la tara, va spun sincer, imi repugna. Parerea mea e ca ei compromit nobila noastra profesie. Multi dintre ei pur si simplu nu au nimic comun cu mascaricii. De exemplu, cei care, pentru a-si inveseli stapinii, se ung pe fata cu noroiul din curte. Sau cei care isi iau poantele din manualele de folclor. In familia noastra a fi bufon inseamna a cunoaste si a practica o arta grea si complicata, cind tu singur trebuie sa-ti inventezi bancurile fara a le invata de nu stiu unde, cind trebuie sa dai un raspuns promt si plin de umor, dar fara sa-l jugnesti pe cel caruia te adresezi. Si fara sa cobori stacheta de parca ai fi un ageamiu ametit.

Carol era, de multe ori, furios pe parlamentari pe care eu ii maimutaream pina cind ii trecea sucareala si cadea pur si simplu sub masa. Le umflam cusururile. Sa zicem, un parlamentar clampanea neincetat din buze, iar eu clampaneam si mai tare si Carol era pe jos.

In felul acesta, i-am salvat pe multi oameni pe care era zborsit Carol. Caci dupa aia el uita de bosumflari si nu mai stia pe cine fusese ofuscat si de ce. Faptul ca Woolf, domnul acela din parlament, mai maninca si astazi gaini prajite se datoreaza numai si numai talentului meu de-a ma strimba ca lumea si de a-mi bate joc de el.

Dar cine mai are nevoie astazi de arta mea de-a ma schimonosi si de-a o face pe nebunul? Cine? Caci si astazi mai sint retezate pe nedrept capete de oameni nevinovati doar de aceea ca gindesc altfel, au un alt punct de vedere asupra denumirii unor bauturi sau mincaruri sau pentru ca poarta un alt tip de sandale.

Cind eram mai tinar credeam ca profesia noastra este cea mai vrednica din lume pentru ca numai eu ii puteam spune lui Carol ceea ce stia toata lumea dar nimeni nu avea curajul sa-i spuna. In spatele divertismentului ascundeam lucruri serioase care, un pic mai tirziu, mi le spunea chiar Carol insusi crezind sincer ca sint propriile lui ginduri.

Am impresia ca atunci cind faceam poante la fiecare pas Anglia era maiputernica. Anglia devenise o mare putere si datorita umorului meu. Arta mea- in ce consta ea? - am sa va spun in citeva cuvinte. Eu niciodata nu-l linguseam pe Carol, asa cum faceau poetii de curte care-i consacrau versuri sforaitoare in care-l comparau cu soarele de pe cer. Ce banalitate! Acesti poeti de curte, chiar si atunci cind regele iesea, de exemplu, in papuci de noapte la o intilnire parlamentara ii spuneau ca arata bine. Eu insa, dimpotriva, tot timpul incercam sa ridiculizez ceea ce facea sau punea la cale maiestatea sa. Atitia oameni si-au pastrat capul pe umeri gratie maimutarei mele. Atitia oameni si l-ar mai putea pastra si astazi daca as mai putea sa ma scalimbai in voie!

La viata mea, am avut o consideratie aparte pentru meseria cizmarilor. Stiam ca un bocanc confectionat bine care se aseaza cum trebuie pe laba piciorului regelui poate face mult mai mult bine decit sute de sfaturi ale consilierilor sai. Era la curte un cizmar pe care-l chema Will. Eram foarte buni prieteni. De multe ori, il cautam seara tirziu ca sa bem impreuna un sprit. Vorba preferata a lui Will era asta: daca astazi bocancii nu-l string pe rege inseamna ca nici un om din Anglia nu-si va pierde capul. Si avea perfecta dreptate si eu stiam foarte bine asta.

Intr-adevar, asa e. Rolul meu putea sa fie redus la zero daca Will nu-si facea cum trebuie datoria. Dar el isi stia meseria. De aceea, si mie imi mergea bine si replicile mele aveau rasunet si erau gustate.

Dar nu numai de cizmar depindea succesul meu, ci si de bucatar, de exemplu. Daca bucatarul nu e in stare sa prepare ca lumea un iepure umplut, atunci nici o poanta din lume nu va mai impusca, oricit de ingenioasa ar fi. Eu am avut insa noroc. Cel care-i prajea pestele regelui se pricepea foarte bine la treaba asta. De aceea, si poantele mele aveau audienta.

Sigur ca au fost si foarte multe lucruri care nu as fi voit sa se intimple niciodata. De exemplu, decapitatiile pe care eu le uram. Carol imi cerea sa-l inveselesc mai ales dupa decapitari sau in timpul acestora si eu il distram pentru ca asta mi-e meseria, cu toate ca in adincul sufletului turbam de furie si neputinta. Imi amintesc si acum cum m-a chemat o data si m-a rugat sa-l amuz in timp ce urma sa se desparta de propria capatina un om la care tinea foarte mult, dar care fusese invinuit de catre preoti de vrajitorie si el nu putea sa mearga contra preotilor. Ii povesteam un banc pe care-l vazusem la teatru, cred ca era dintr-un spectacol al lui Will, de obicei, nu iau o boaca de la nimeni, dar in acele clipe nu am putut nascoci nimic. De atunci, acesta era singurul spirit pe care-l mai puteam spune la decapitatii. Ii povesteam cum o printesa se indragostise de un magar, iar eu eram, pe rind, si printesa, dar si magarul, in timp ce gidele isi scotea sabia si o ridica deasupra capului negustorului ala nenorocit de la tara invinuit de vrajitorie. Mai bine insa sa nu va mai spun nici canci despre asta. Ba nu, totusi, voi continua. Pe calau l-a umflat risul, a inceput sa hohoteasca in timp ce isi tinea sabia deasupra capului acelui om de la tara, cred ca era un scotian si ridea tare, ridea cu gura larg deschisa, ridea in cascade si nu se mai putea opri. Si atunci si ceilalti soldati din jurul sau au inceput sa rinjeasca.Si atunci si oamenii adunati in piata au inceput sa chicoteasca. Toata piata aia se prapadea de ris. Carneficele, fara sa se opreasca din ris, l-a decapitat pe scotianul ala nenorocit.

Doar Carol nu ridea. Era prima data in viata mea cind nu l-am putut dispune pe rege.

Eu eram la curte de mic fiindca, pina la mine, mascariciul regelui fusese tatal meu. Am ajuns bufon dupa moartea sa. L-am inveselit pe rege chiar in ziua cind tatal meu era inmormintat. Dar ce sa-i faci, asta e meseria noastra. Tatal meu ar fi fost mindru de mine daca ar fi aflat ce-am facut in ziua cind era bagat in groapa.

Si, iata, asa am ajuns pina la batrinete, in pofida atitor uneltiri si comploturi pentru ca foarte multi voiau sa ma reduca la tacere. Nici nu stiu cum am ramas in viata fiindca m-au vizat cam vreo zece atentate. Stiam cine sint autorii, erau colegii mei, mascaricii comandantilor de armata, care tinteau postul meu, dar nu m-am razbunat pe nici unul dintre ei.

In mod normal, fiul meu cel mai mare trebuia sa-mi ia locul dupa moartea mea. Dar nu eu am murit, ci Carol si asa am ajuns somer si fiul meu niciodata nu va mai fi mascarici asa cum visase inca de cind era de-o schioapa.

Pina la urma, am mers la comandantii armatei, la nobilii de la tara sau la preoti, dar toti mi-au inchis usa in nas si nimeni nu a vrut sa stea de vorba cu mine. Am mers si la Woolf, deputatul acela din partea armatei care clampanea neincetat din buze si caruia, cindva, tocmai din cauza asta i-am salvat viata, dar acesta s-a facut ca nu ma cunoaste, desi clampanea si acum din buze. Mi-am calcat pe constiinta ca sa ma duc la ei. Dar acestia nici macar nu au vrut sa ma priveasca de parca as fi avut bube pe fata sau as fi fost ciumat, caci in perioada aia foarte multa lume murea ca mustele din pricina ciumei. Dar nu era si cazul meu pentru ca eu eram mascarici si nici o pandemie din lume nu ma lua.

Cel mai trist este ca si ceilalti bufoni, inferiori mie ca rang, au ramas pe drumuri. Burghezii si nobilii i-au dat afara de la lucru. Exemplul lui Olivier a fost contagios. Nimeni nu mai voia sa aiba mascarici pe linga casa. Bufonul devenise emblema unor vremuri apuse. Paiata ajunsese simbolul unui trecut de care toti voiau sa scape si pe care toti voiau sa-l uite mai repede. Iar cei care continuau sa aiba mascarici au inceput sa aiba neplaceri. Unii au fost trimisi la tuhaus din cauza asta. Si atunci a patruns spaima in oameni si toti au prins sa-si matraseasca mascaricii. Aveam un bar al nostru la marginea orasului. De obicei, ne intilneam vinerea ca sa ne mai impartasim din experienta si sa mai invatam lucruri noi unii de la altii. De data aceasta, insa, toti erau posaci si incruntati. Chiar si cei care se fofilau pe usa.Toti veneau cu vesti proaste.

Cei mai multi s-au respecializat si si-au gasit alte profesii: unii au devenit dulgheri, altii pescari, unii si-au deschis o berarie, altii o cizmarie, ori au inceput sa creasca vite sau sa calareasca iepe. O parte insa s-au retras la manastiri asteptind timpuri mai bune. Dar oare vor mai veni vreodata vremurile alea luminoase? Altii insa au emigrat in America pentru ca, acolo, cica, meseria noastra inca mai e pretuita. Unii au inceput sa bea crincen, iar altii au ajuns pe drumuri si acum cersesc. Chiar si daca pe multi dintre ei, in sinea mea, ii dispretuiam, va spun sincer ca acest lucru m-a mihnit. M-a durut cind i-am vazut aruncati in strada. M-a intristat cind i-am vazut umplind pietele in cautarea unei bucati de piine. M-a afectat vazindu-i ca se inghesuie in port ca sa mai prinda un vapor catre America. Era o priveliste ingrozitoare care m-a facut sa pling de parca as fi vazut o cireada de vite minata la abator.

Cei mai multi se rusineaza de trecutul pe care l-au avut. Se trezesc noaptea infricosati si transpirati crezind ca sint din nou mascarici si se bucura foarte tare cind inteleg ca acesta e doar un simplu vis.

Cei mai multi tainuiesc ce au fost altadata. Se feresc de toata lumea ca, intimplator, sa nu afle cineva ca au fost cindva mascarici. Acum nu mai vor sa-i mai recunoasca nimeni pe strada sau la circiuma si sa le strige din urma: asta e un saltimbanc, cu toate ca altadata treaba asta i-ar fi bucurat la culme . Acuma insa i-ar baga in boale.

Dar eu nu vreau sa ma las vreodata de profesia mea. Eu nu vreau sa renunt sa mai fiu mascarici. Eu nu ma voi dezice niciodata de principiile nobile ale profesiei noastre care il poate transforma pe oricine dintr-o fiinta mohorita si anosta de care ai vrea sa fugi imediat cum o vezi in una vesela si interesanta de care nu ai mai vrea sa te mai desparti nicicind. Multora chiar le-am tratat durerile de dinti, durerile de cap sau indigestiile. Unora le-am salvat casniciile invatindu-i sa rida. Altora le-am salvat viata pe timpul ciumei care facea ravagii in Londra, impunindu-i sa rida de propria lor nenorocire si de spaimele care ii macinau si nu-i lasau sa doarma noaptea. Doar pocindu-ma i-am salvat de la moarte.

Dar cine-si mai aminteste de aceasta acum?

Pe mine ma stiau toti, chiar si in cele mai indepartate tirguri. Pina si negustorii de peste sau proprietarii de vite ma cunosteau si ma pretuiau. Toti il stiau pe John cel Mare. Dar mi se mai spunea si John cel Gras sau John Belitul pentru ca pot sa-mi belesc ochii. Iata asa! Mai am si alte supranume. Mi se mai zice balosul. Dar porecla asta mi-au dat-o cei care nu au ochi sa ma vada. Unii imi mai zic si zabalosul pentru ca, croncanesc ei, imi place foarte mult sa maninc pe socoteala altora. Dar nu-i adevarat. Sint si unii care imi mai zic chirpidin sau chiselita, doar pentru a-mi face singe rau, dar eu nu pot fi scos chiar asa usor din sarite.

Dar cine-si mai aminteste astazi de cognomenele mele? Acesta e primul semn ca lumea a inceput sa ma uite. Am cam un metru saizeci si noua. Si multi imi ziceau piticul. Apoi cind mi-am pierdut parul, mi-au zis chelul, apoi nas turtit, apoi chiorul. Vreau sa va spun ca poreclele m-au insotit toata viata ca o apa de riu. Numai Carol I imi spunea pe nume.

Lui Carol ii placeau foarte tare bancurile mele despre nebuni. Imi asculta vrajit poantele mele despre indivizii saltati sau despre regii tacaniti care au luat-o la vale pe aratura. Ultima oara mi-am batut joc de un print danez care s-a scrintit la moartea tatalui sau. Ziceam ca eu sint printul ala candriu si mai ziceam ca abia dupa ce am asurzit am prins sa aud si ca invinsii sint mai presus decit invingatorii, iar treaba asta i se parea foarte diversiva si hazlie, habar nu am de ce. Atunci cind inventam bancuri despre regii sariti chema si public. Oare nu ati fost si dumneavoastra in sala?Oare nu v-ati ridicat si dumneavoastra in picioare si nu ati aplaudat la nesfirsit si nu m-ati strins in brate si nu m-ati pupat pe obraji? Dar asta a fost demult. Dar oare a fost vreodata? Oare chiar sa se fi intimplat asa ceva sau mintea mea a luat-o razna?Oare chiar sa fi fost vreodata mascarici sau eu delirez? Oare am fost eu vreodata saltimbanc sau am innebunit si nu mai stiu ce spun si ce fac? Ma credeti oare ca am fost cindva clovn? M-ati auzit vreodata batindu-mi joc de regii apucati care au luat-o razna? Atitia ani au trecut de atunci dar nu am intilnit pe nimeni care sa ma recunoasca si care sa regrete ca acum nu imi mai desfigurez fata si nu-mi mai belesc ochii. Nu mai e nimeni care sa ma roage sa le povestesc ceva vesel. Dumneavoastra probabil ma credeti batut cu leuca in cap cind va spun ca peste drum nu a fost tot timpul un grajd pentru cai. Acolo era crisma noastra, a mascaricilor. Chiar si lui Carol ii placea sa ia parte la intilnirile noastre care, uneori, se terminau abia dimineata.

Chiar nu ma credeti? Chiar nu va amintiti?

Nu, nu vreau sa beau nimic. Eu , de felul meu, nu consum. Eu sunt paiata, iar paiatele nu trag la masea. Nu exista, in aceasta lume, mascarici beti. Ati vazut dumneavoastra vreodata vreun bufon cherchelit?

Spre deosebire de altii, nu am sa ascund niciodata ca am fost mascarici. Am o datorie morala fata de strabunicii mei celebri sa fac tot ce-mi sta in puteri ca sa nu dispara aceasta meserie rara de pe fata pamintului si lumea sa nu-i uite secretele si farmecul. Pentru ca ma doare foarte tare ca profesia noastra este amenintata cu disparitia. Nu pot sa privesc cu singe rece cum piere una dintre cele mai de seama meserii din lume. Nu pot. Este ca si cum, brusc, mi-as pierde vederea. Este ca si cum toata Anglia, peste noapte, s-ar fi cufundat sub apa.

Eu fac tot ce pot ca sa ramin in viata pentru ca daca voi zdohni eu va dispare si aceasta meserie.

Astazi nu mai ai voie sa faci spirite si nici sa le asculti. Nu te mai poti strimba astazi in Anglia. Orice gluma, inainte de-a fi lansata, trebuie sa fie autorizata de catre armata, astfel incit autorul ei sa poata purta toata responsabilitatea pentru eventualele consecinte pe care le-ar putea avea asupra multimii. A inveseli lumea e foarte periculos pentru viitorul Angliei. Dar cred ca v-am mai spus asta o data.

Nu ni se mai da voie nici macar sa ne intilnim. Nu ni se permite sa stam mai mult de doua persoane impreuna, daca unul dintre noi e mascarici. Si totusi am continuat sa-i distrez pe niste oameni care inca ma mai tineau minte. Erau tipi de nadejde pe care i-am ales dupa multe indoieli, selectindu-i din sutele de curiosi care ar fi voit sa ma auda povestind anecdote sau sa ma vada maimutarindu-ma. Ne intilneam oriunde, dar mai ales acolo unde nimeni nu ar fi crezut ca ne puteam vedea. De exemplu, la inmormintarea lui Daniel, iar cind am ajuns in fata gropii am inceput sa ma strimb in toate felurile. Apoi la pescuit. Pe cei care ma ascultau si ma vedeau i-am rugat insa sa nu rida cu voce tare si sa nu ma aplaude. Ei isi apropiau palmele unele de altele, insa nu le atingeau asa cum vor face mai tirziu personajele dintr-un film italian. Si asa minute in sir. Erau aceleasi aplauze, numai ca nu rasunau sunetele corespunzatoare. Erau niste aplauze mute despre care numai eu stiam ca exista si pe care numai eu le auzeam. La fel rideau, fara a-i da drumul sunetului. Deschideau gura. Rotunjeau buzele. Dar nu slobozeau sunetul, insa eu ii auzeam ca rid. Numai eu auzeam hohotele lor de ris si mai mult nimeni. Dar, la un moment dat, m-am plictisit sa-i distrez pe oameni fara sa le aud reactia. Si am lasat-o balta.

Sper insa ca, intr-o buna zi, Anglia sa aiba nevoie, din nou, de oameni capabili sa rida cu voce tare si sa se strimbe. Sper ca Olivier sa inteleaga ca nu numai ochii cuprinsi de spaima sint fideli tarii, ci si cei care zimbesc. Nu numai cei care urla de spaima pot fi folositori Angliei, ci si cei care pot izbucni in hohote de ris.

Foarte multi colegi de-ai mei care au continuat sa inveseleasca lumea acum stau la zdup si pe urma s-au lasat definitiv de aceasta meserie. Si eu am ajuns acolo de citeva ori.

Bineinteles ca acum as prefera sa fie altcineva in locul meu, iar eu sa stau la o masa, in locul oricaruia dintre dumneavoastra si sa beau bere, sa maninc cirnati afumati si sa ma uit cu neincredere si suspiciune la individul care ar vorbi.

Riscul ar fi mai mic. As fi mai in siguranta. Dar oare ar mai putea fi cineva in locul meu?

Intr-adevar, probabil, par in ochii vostri un smintit. Oare chiar asa va par? Dar, poate ca, intr-adevar, sint un ticnit?

Iata, imi imbrac si camasa pe dos, nu numai sacoul. Iata scot limba. De ce nu va hliziti? Altadata acest lucru va facea sa rideti, vazindu-l pe Carol iesind in fata lumii cu un tip cu sacoul si camasa intoarsa pe dos si aratindu-va limba. Rideati in hohote. Acum citesc in ochii vostri doar spaima si ura. Vi se pare ca sint dus cu pluta? Vi se pare ca va amenint linistea? Vi se pare ca am capiat ? Pentru ca va vorbesc despre trecut?

Olivier, intr-adevar, m-a lasat in viata. Dar mi-a interzis arta mea. Apoi, m-a izgonit din propria mea casa, iar in locul meu l-a instalat pe un comandant de armata. Toata averea mea a revenit armatei. Ca si avutul celorlalti bufoni. In casele tuturor bufonilor din tara noastra s-au stabilit exponentii armatei. Anglia, cu siguranta, va avea numai de cistigat de pe urma acestui lucru.

Nimeni nu mai vrea sa mai stea de vorba cu mine.

Am batut in atitea porti, dar nimeni nu vrea sa-mi deschida. Am ciocanit in atitea ferestre, dar lumina nu s-a aprins in spatele lor. Nimeni nu se mai incumeta sa ma cheme la masa. Nimeni nu-si mai ia inima in dinti ca sa ma asculte. Nimeni nu-mi mai raspunde la salut si nu-mi mai stringe mina. Nimeni nu-mi mai zimbeste si aproape toti isi intorc capul intr-o parte cind ma intilnesc pe strada.

Dumneavoastra ati fost vreodata contaminati de ciuma? Exact asa ma simt eu acum.

Intr-o noapte nu am avut unde dormi si am hoinarit pina in zori. Mergeam ca sa nu adorm. Dimineata, m-am dus din nou la Cromwell si l-am intrebat daca armatei nu-i trebuie o paiata. Parca ti-am spus o data ca nu. Dar flota maritima? Nici ea. Si soldatii calari? Nici ei nu au trebuinta, iar daca ai sa mai vii la mine te voi aresta. Dar eu mai pot fi de folos Angliei pentru ca nu am slujit niciodata un rege anume, ci am servit tot timpul Anglia. Eu stiu ca in minutele grele o vorba de duh spusa la tanc poate face mai mult decit o armata intreaga. Dar Cromwell a chemat niste soldati care m-au aruncat in ploaia cu piatra care cadea afara. Era o ploaie cumplita si eu nu aveam unde ma duce pentru ca nicaieri nimeni nu voia sa ma primeasca. Oare v-a apucat vreodata grindina in mijlocul strazii neavind unde sa va adapostiti? Oare v-a prins si pe dumneavoastra?

Acum nimeni nu se mai aseaza la masa mea. Prefera sa manince in picoare decit sa stea alaturi de mine.

Pe strada lumea ma ocoleste. Nu inteleg insa de ce. Oare ce rau le-am facut eu incit sa ma priveasca cu atita dezgust? Oare ce pericol sa reprezint eu incit oamenii sa ma evite? Dar eu nu sint ciumat, domnilor, ca sa va indepartati de mine, desi Londra este bintuita de ciuma!

Oare numai de aceea ca sint o paiata va feriti de mine?

Nu mai am voie sa fiu bufon, dar nici altceva nu pot sa fiu. Un om care ride nu poate fi sluga. Dar nici stapin.

Acum sint abandonat si uitat de toti si incerc sa fiu tot timpul singur. Dar e foarte greu sa mai fii singur in Anglia de astazi si e cam suspect pentru ca poti fi banuit ca pui ceva la cale contra armatei si poti fi impuscat pe loc asa cum au fost ucisi zeci de oameni singuri.

Acum merg foarte des la cimitir. Sa-i vad pe cei pe care-i distram altadata. Aproape toti si-au gasit un loc acolo. Acolo sint bucatarul, gradinarul, cizmarul, Daniel sau Thomas. Cei pe care-i dispuneam si le smulgeam hohote contagioase de ris acum zac sub pamint. Stau in dreptul mormintelor lor si incerc sa-i mai fac si acuma sa rida.

Si despre mine lumea va incepe sa vorbeasca abia cind nu voi mai fi in viata. Heinrich Boll , Paul Forster, Matei Visniec sau Dumitru Crudu vor scrie carti despre mine. Isi vor aminti despre mine nu numai englezii, dar si rusii, nemtii, japonezii sau ucrainenii. Chiar si voi imi veti ridica osanale, dar deja va fi prea tirziu pentru ca nu voi mai fi in viata.

Cind m-am intors de la cimitir, pentru prima data in viata am furat si eu ceva. Recunosc public. Am pindit momentul cind vinzatorul se uita in alta parte, am intins mina si am sterpelit o bucata de brinza. Ce sentiment ciudat ca dupa citeva zile de foame sa te ascunzi intr-o gradina si sa maninci o bucata de brinza furata. Important este sa nu te gindesti la nimic si sa nu te grabesti. Sa maninci cit mai incet posibil. Sa mesteci lent si sa simti cum saliva iti inunda gura. Si apoi, sa-ti fie o sete cumplita si sa nu ai ce bea!

Nu mi-e rusine de ceea ce va povestesc, ci mi-e frica sa nu se afle ca cel care va vorbeste este John cel Mare.

Pentru ca eu inca tin la numele meu, tin la meseria mea si sper sa vina alte vremuri cind oamenii vor avea nevoie din nou de arta mea si de mine. Si eu sunt sigur ca vor veni acele vremuri.

Olivier insa vrea ca Anglia sa ma uite. Ca nimeni sa nu mai stie cine a fost John cel mare. Olivier vrea ca Anglia sa uite ca au existat vreodata pe lumea asta mascarici.

Prin orasele prin care trec am vazut ca sint declarat tacanit. Asa vorbesc proclamatiile lipite pe ziduri sau citite in piete. Iar saritii ar trebui inchisi, stiti dumneavoastra unde. Ceea ce este adevarat e ca am burta, dar asta nu inseamna ca as fi zarghit, nu-i asa? Sau, poate, dumneavaostra aveti o alta parere?

Toti ma arata cu degetul- iata nebunul. Unii alearga dupa mine si striga- iata descreieratul. Unii arunca in mine cu pietre si striga- iata sonatul. Unii se pituleaza in curte cind ma vad. O femeie a lesinat de spaima vazindu-ma in dreptul ei. O batrina a luat-o la fuga, parasindu-si propria casa.

Oare cui poate folosi acest lucru? Angliei? Lui Dumnezeu? Voua?

Olivier a cistigat toate bataliile posibile contra irlandezilor, scotienilor, catolicilor, regalistilor sau contra ultimului parlament. Acum lupta cu mine. La modul cel mai concret.

Aceasta va fi ultima batalie a lui Olivier si Anglia nu va mai avea nici un dusman si Anglia va fi fericita.

Dar am uitat sa va mai spun ceva, ceva esential.

In aceste vremuri tulburi nici un cetatean englez nu trebuie sa se mai intretina cu John cel mare. Dumneavoastra va expuneti unor riscuri foarte mari, ascultindu-ma. S-ar putea sa ajungeti la racoare impreuna cu mine. Iertati-ma ca nu v-am spus asta din start. De fapt, cu asta si trebuia sa incep.

Pentru ca Olivier m-a dat in urmarire generala si, o vreme m-am ascuns cum am putut, ma furisam noaptea pe strazi ca o umbra si ma strecuram in case parasite si orice zgomot pe care-l auzeam ma baga in sperieti. Am obosit insa sa ma mai ascund. Sint prea batrin pentru asta.

M-am distrat bine cind am aflat ca pentru capul meu se dau recompense grase. Daca vreti, puteti sa beneficiati de ele. Din pacate, eu nu pot profita de aceste gratificari, chiar si daca nesilit de nimeni m-as turna pe mine insumi, asa cum a facut-o Virgiliu, un mascarici cu care am fost multa vreme prieten, care s-a autodenuntat benevol si acum ii putrezesc ciolanele la pirnaia de pe malul Tamisei. Sarmanul, ce naiv mai era! Cred ca va dati seama de ce. Desi, daca m-as alege cu banii aia pe care i-au pus la bataie pentru capul meu, mi-as putea rezolva atitea probleme. Mi-as putea rascumpara casa pierduta. Mi-as putea cumpara o trasura. Mi-as putea aduce sotia si fiii mei de la tara pe care nu i-am mai vazut de o vesnicie si de care mi-e foarte tare dor. As putea cumpara o ciorba! As putea trai citiva ani fara griji. Dar, din pacate, nu pot beneficia de acesti bani cazuti din cer. Va spun foarte sincer, regret foarte mult ca nu pot profita eu insumi de acest chilipir.

Nu sint un inger. Imi place sa petrec si sa ma fac muci, de multe ori, pe seama altora. Uneori mint si, de obicei, nu recunosc asta. Sint cam las din fire si nu valorez eu prea mare lucru ca om. De aceea, turnati-ma linistiti! Nu ar trebui sa aveti nici un fel de remuscari din pricina mea.

Ah, intra si soldatii incoace si intreaba de John. Adica de mine. Adica au venit dupa mine. Adica, m-au gasit.

Le spuneti ca nu m-ati vazut, ca nu a intrat nici un strain aici, nici un mascarici, nimeni care sa va faca sa rideti? Soldatii v-au crezut si au plecat. Dar John, mascariciul pe care-l cautau, sint eu si sint aici in fata voastra si voi stiti foarte bine asta. De ce i-ati mintit cind va puteati capatui fara a ridica un deget? De ce? Oare de ce nu ati vrut sa va chivernisiti recunoscind adevarul, spunind ceea ce este o evidenta, spunind ca John sint eu?

Imi propuneti sa-mi dezbrac hainele? Mi le dezbrac, dar de ce? O sa-mi spuneti mai tirziu. Bine, mi le-am dezbracat. Si mai departe? Sa-mi scot si pantalonii ? Bine, mi-i scot. Vreti sa ma imbrinciti gol in piata din centrul orasului? Nu? Dar ce vreti sa faceti cu mine atunci? Vreti sa imbrac acesti pantaloni. Am sa-i imbrac, bineinteles. Si acest halat? Am sa-l imbrac, fara doar si poate. Ce fel de haine sint acestea? Si ale cui sint? Am impresia ca le-am mai vazut undeva. Am senzatia ca le stiu foarte bine, dar nu stiu de unde. Am certitudinea ca le-am purtat chiar eu si ca altadata le-am imbracat de atitea ori cu placere. Mirosul lor imi este foarte cunoscut. Stiu foarte bine si buzunarele lor. Mi-am amintit. Acestea sint hainele in care fusesem imbracat ultima oara cind ii spuneam bancuri lui Carol, iar dupa ce l-au omorit m-au dezbracat si m-au impins gol spre centrul orasului pentru a distra poporul flamind si satul de atitea razboaie. Oare cum nu mi-am dat seama de la inceput? Dumnezeule! Dumneavoastra le-ati pastrat. Sint hainele in care eram imbracat atunci cind a fost omorit Carol. Dar atitia ani au trecut de atunci si dumneavoastra le-ati pastrat. Cine ar fi crezut? Chiar si acum imi vin foarte bine.

Da de ce oare ii chemati inapoi pe soldati ?

Acum cind carneficele, cred ca-i acelasi dintotdeauna, e acelasi care cindva nu se mai putea opri din ris, isi ascute securea ma rugati sa va spun ceva haios? Va fi ultimul meu spirit pe care-l voi face pentru ultima oara. E un banc despre o fata care s-a indragostit intr-un magar. E aceeasi poanta. Singura pe care o mai tin minte.

Ei, va distrati ca lumea?

Ei, va simtiti bine?

CORTINA