Trenul ostenit, arhiplin, se cutremura din toate incheieturile inainte sa incremeneasca. Apoi, potolindu-si suferinta, isi varsa maruntaiele pe peronul garii Chisinau. O masa pestrita, galagioasa, habauca, se napusti din vagoanele soioase, imprastiind un miros fetid. De sus trenul parea o omida purulenta. Orasul toropit de canicula inghiti cu greu multimea de tarani incarcati cu poveri.
Numai Grisa Furdui ramase tintuit locului, contemplind, uluit, tabloul insorit al urbei, maretia edificiului pe frontispiciul caruia, sub orologiu, erau gravate cuvintele ГАРА ВОКЗАЛ, intinderea de asfalt. Nu mai vazuse atita asfalt si – in timp ce pantofii sai uzati se acomodau timid cu trainicia peronului – ii revenira in minte cu o acuitate intolerabila imaginile atit de familiare ale drumurilor desfundate din Tirsitei.
“Astia nu irosesc banii pentru incaltaminte!” i se revela dintr-o data un adevar care-l tulbura nu doar pentru ca ii desteptase invidia, ci si pentru ca – in ciuda evidentei sale – fusese atita timp ascuns. Se dezmetici intr-un tirziu dar – odata ajuns in piateta din fata garii – afisa din nou o expresie de uimire. Se holba indelung la havuzul scinteietor, in jurul caruia se fugareau niste copii plinuti, cu pielea neobisnuit de alba, si la stilpul inalt pe care, in chip de floare, se cocotasera stema Uniunii Sovietice si cincisprezece drapele-petale ale republicilor surori.
Isi plimba incet privirea de jur imprejurul piatetei si – zarind doua poloboace de metal luate cu asalt de o gramada de oameni – isi dadu seama ca e chinuit de sete si e leoarca de sudoare. Ezita citeva clipe: sa aleaga polobocul pe care scria CVAS, inconjurat de femei si copii, sau cel pe care scria PIVO, la care faceau coada barbatii? Pivo, fireste! Doar nu era un copchil! Dupa ce astepta o jumatate de ora sa-i vina rindul, sorbi zgomotos berea rece, stapinit de o multumire nemarginita.
“Ce zaiebisi ar fi sa ne aduca niste poloboace cu piva si cvas in Tirsitei!” isi zise, dind friu liber fanteziei. Mai lua o halba pe care o goli dintr-o rasuflare, rigiind in voie.
O femeie intre doua virste – care tocmai terminase de baut cvasul – il privi cu o compasiune insultatoare pe deasupra ochelarilor.
Isi aminti brusc ca nu venise la Chisinau de flori de cuc. Viri miinile smochinite in buzunarele costumului de sport decolorat si scormoni o vreme. Era sa-si piarda rabdarea cind degetele-i rigide detectara in sfirsit o hirtie patata de grasime. O despaturi si silabisi, incretindu-si fruntea: U-LI-TA MUN-CEST-SKA-IA CE-TI-RE. Trebuia sa gaseasca aceasta strada. Acolo, intr-un camin al vestitului Combinat de Carne, locuia verisorul sau Ionel Pislari.
Niste flacai pletosi, desirati, imbracati in blugi, savurau berea spumoasa in vecinatate. Rupeau cite o bucatica dintr-un peste afumat urias, rigiiau fara sa stinghereasca pe cineva, discutau cu insufletire si rideau in hohote. Grisa Furdui se apropie de ei, le dadu sfios binete si ii intreba, stilcind cuvintele, unde e strada Mun-cest-ska-ia. Flacaii continuau sa discute, fara sa-l bage in seama. Erau surzi sau lui ii scazuse vocea? Se scuza pentru ca deranjeaza si repeta intrebarea mai raspicat.
Discutia vie se impotmoli subit. Surprinse, capetele pletoase se intoarsera spre el si-l cercetara atent, pret de citeva minute, ca si cum ar fi fost un extraterestru. Il masurau in tacere din talpi pina-n crestet.
Torba – in care bagase in graba gainusa, brinza de oi si sipul cu vin – i se balabanea in mina.
Statu in cumpana daca nu trebuia sa plece.
Pe neasteptate, ca la comanda, flacaii incepura sa se tavaleasca de ris. Rideau nechezat, in gura mare, rideau cu mare pofta, ca prostii, uitind de bere, de pestele afumat, de toate. Li se umezisera ochii si nu se mai puteau tine pe picioare.
“Ia ohuevaiu, mujiki!” urla ragusit de bere si de risul tumultos un flacau pistruiat.
Grisa Furdui nu pricepea nici o boaba. Resimtind – mai mult inconstient – o usoara neliniste, dadu inapoi.
“Sbrei usi, papasa! I naucisi govoriti normalino!” racni un alt flacau si Grisa Furdui incerca o parere de rau pentru faptul ca nu vorbea la fel de fluent rusa.
“Dar mustata? De ce nu le placea mustata lui imbirligata care atragea privirile tuturor gospodinelor din sat?” se intreba contrariat in timp ce se indeparta de tinerii bizari care nu mai conteneau sa rida. Si-o pipai si constata, intrucitva surprins, ca se pleostise putin.
Insa uluiala ii atenua nelinistea pe data ce vazu – inaltindu-se deasupra furnicarului citadin – un zgirie-nori impozant in ferestrele caruia se aciuasera o puzderie de sori orbitori.
“Ce minunatie!” isi zise, numarind fascinat etajele hotelului si uitind cu desavirsire de flacaii pletosi, excentrici.
Dintr-o data orasul i se infatisa in toata splendoarea, coplesindu-l, scotindu-i in relief ignoranta bucolica. Deschise ochii mari: pe drumul asfaltat – de-a lungul caruia se insirau, de o parte si alta, blocuri de locuinte, alimentare, chioscuri, cabine telefonice, automate cu apa gazoasa – trecea un alai nesfirsit de troleibuze, autobuze, jiguli-uri, moskvici-uri si volgi gratioase.
Ii reveni in minte imaginea carutelor huruitoare din Tirsitei. Mai existau in sat, ce-i drept, niste tractoare care imprastiau intruna un fum negru-inecacios si doua zaporojet-uri rablagite cu care se plimbau presedintele Sovietului satesc si directorul fermei de vaci. Nici pomeneala insa de cabine telefonice sau de automate cu bauturi racoritoare. In tot satul exista un singur telefon – cel de la posta – si trebuia sa astepti ziulica intreaga pina iti venea rindul sa telefonezi la Chisinau. Cit despre apa din fintini, aceasta era cam salcie si neprielnica rinichilor. Dar nu aveai ce face.
Holbindu-se la automobilele care se tineau lant, ii veni in minte poezia declamata de un scriitor al poporului care vizitase odata ferma de vaci din Tirsitei:
De la cocioabe oarbe, zgribulite
La sputnici si palate de cristal.
Avint
De la cotiga scirtiinda
La agregat de sute cai putere.
Nu retinuse numele acelui scriitor a carui familiaritate ostentativa nu parea sa fie un semn al sinceritatii, dar poezia i se intipari in minte, in ciuda faptului ca la scoala fusese corigent. Era o poezie-poveste care-l fermeca si tulbura deopotriva. Realiza acum, stupefiat, ca povestea era realitate.
Transpirase atit de abundent, ca se repezi spre un automat din apropiere, introduse citeva monede, apasa nerabdator pe buton, dadu peste cap citeva pahare de apa gazoasa si rigii mitocaneste.
Intr-un tirziu, afla de la o femeie plictisita, care vindea seminte de floarea-soarelui, ca putea ajunge la strada Muncestskaia cu troleibuzul nr. 5. Isi indrepta pasii spre statie, intrebindu-se de ce imbracase costumul de sport naclait de sudoare.
Unii trecatori se uitau lung la el, intr-un fel care-l stinjenea.
* * *
In curtea caminului, cu sticlele de bere destupate in fata, niste barbati transpirati jucau domino, lovind cu putere piesele de masa si vorbind cu voce tare.
“Astia huzuresc!” isi zise Grisa Furdui, incercind zadarnic sa-si domoleasca invidia care – odata desteptata – ii dadea ghes tot mai staruitor. De ce dracia dracului nu putea si el sa scape de trebaluiala si sa joace domino intr-o duminica?
Trecind pe linga ei, Grisa Furdui le dadu binete. Nimeni nu catadicsi sa-l bage in seama, cu exceptia unui zdrahon cu aspect nesanatos care-i arunca chioris o privire.
Urca scara intunecata, abia luminata de un bec impresurat de muste fara seva, intepenite pe vecie in paienjenisuri. Narile anesteziate de mirosul baligii rurale inspirara cu nesat izul reconfortant de ceapa fiarta-bors-urina-clor.
In dreptul bucatariei comune, ramase incremenit citeva clipe: o gospodina trupesa, cu piept impresionant, prepara o omleta la plita. Isi aminti imediat de sotia stafidita, osoasa, cu senzatia amara a nemultumirii si deceptiei. Un alt amanunt care ii genera proasta dispozitie era aragazul cu doua arzatoare. Acasa avea o soba alimentata cu vreascuri si ciocleji.
Rinichii umflati de bere si apa gazoasa l-au silit sa-si dezlipeasca ochii de la gospodina care parea sa intruchipeze puterea de viata. Intra in closetul obscur, calcind pe bete arse de chibrit, tampoane insingerate si hirtii lipicioase. In timp ce se pisa cu intermitenta, cineva se scremu voiniceste in cabina alaturata provocindu-i o noua revelatie: pe timp de iarna, locatarii caminului se cacau in voie, pe cind lui ii ingheta curul in closetul rudimentar din fundul gradinii.
Usa odaitei verisorului era intredeschisa si Grisa Furdui intra fara sa ciocaneasca. Cu ochii in tavan, cu bratele sub cap, Ionel Pislari statea intins intr-un fotoliu-pat nemaivazut. “Noroc, Vanea!” il saluta Grisa Furdui, dar verisorul nici nu se clinti. Parea cazut pe ginduri. Sa-l zgiltiie? Usor nedumerit, Grisa Furdui se aseza pe singurul scaun din camera de treisprezece metri patrati, gindindu-se cum sa procedeze.
Zumzaitul puternic al frigiderului ii spulbera pe loc convingerea intima ca atmosfera umeda din beciul sau napadit de muschi era ideala pentru pastrarea produselor alimentare. La dracul! Nu i se altera carnea lasata in beci in numai doua zile? Nu i se zbirceau legumele in numai doua saptamini? In mod cert, frigiderul era alta mincare de peste! “Cit costa oare aceasta masinarie?” se intreba, foindu-se pe scaun.
Cum verisorul nu dadea semne de viata, Grisa Furdui incepu sa resimta treptat puterea berii ingurgitate pe care caldura si oboseala o amplificau considerabil. Cind, intr-un tirziu, Ionel Pislari se ridica in capul oaselor, mesagerul vesniciei rurale motaia cu torba in brate.
“Grisa?! Ce naiba faci aici?”
Ionel Pislari nu numai ca era mahmur, ci si nu facea nici un efort ca sa-si ascunda indispozitia provocata de sosirea neasteptata a rubedeniei. Grisa Furdui tresari.
“Noroc, Vanea! Am vazut ca dormi si iaca am atipit si eu oleaca…”
“Nu dormeam, m-o furat gindurile. Ce vint te aduce? Nu mi-ai zis c-o sa vii…”
Privirea lui Ionel Pislari avea parca o nota distincta de repros.
“Apu am vrut sa te sun, dar s-o stricat telefonul de la posta. Vreu sa-mi cumpar un palton de la Univermag-ul vostru, mai Vanea! Am strins niste bani si, mi-am zis, hai sa-mi ieu un lucru ca lumea. Vreu sa ma ajuti sa aleg paltonul, mai Vanea, ca esti gospodar la oras, esti priceput, iar eu is prima oara la Chisinau. Nu stiu nica ”.
“Hm… Azi Univermag-ul e inchis, iar miine eu ma duc la uzina. Va trebui sa-ti alegi singur paltonul. Dar citi bani ai?”
Ionel Pislari nu mai parea atit de mahmur.
“Pai, o suta cincizeci si sapte de ruble si cincizeci de copeici. Ajung oare?” intreba Grisa Furdui, simtind ca-l trece un fior pe sira spinarii.
“E cu virf si indesat! O sa-ti explic cum sa alegi. Hotarirea e buna, mai Grisa, dar… ea trebuie udata!”
“Ptiu, drace! Era sa uit!..” exclama Grisa Furdui, ridicindu-se momentan si desertind torba pe o masuta cu multe firimituri si coji ofilite de cartofi.
Ionel Pislari se insenina. Baga sipul cu vin in frigiderul cocirjat si-i propuse sateanului sa faca dus. Din lavabou, Grisa Furdui reveni pe deplin constient de avantajele orasului. Spalatul la Tirsitei era o corvoada. Aici – un ritual desfatator.
Ionel Pislari scoase, cu un gest apasat, dopul sipului si umplu paharele murdare.
“Sa fii sanatos!”
“Si tu!”
Baura paharele pina la fund si incepura sa manince cu lacomie gainusa si brinza de oi.
“Apu, mai Vanea, voi traiti aici ca-n sinul lui Avram! Ii mare lucru sa ai un acoperis in oras!” zise Grisa Furdui, abia stapinindu-si invidia.
“Ei, nici chiar asa! Eu muncesc ca un cal la uzina toata ziua!” spuse, clefaind, Ionel Pislari.
“Toti muncesc, numai ca noi la Tirsitei n-avem dus si nici plita…” zise sateanul oftind din rarunchi.
La un moment dat, privirea ii cazu pe caloriferul de fonta de sub pervazul ferestrei.
“Da batareia asta incalzeste bine iarna?”
“E al dracului de fierbinte! Pe baiatul meu il doare intruna capul din cauza ei!”
“Chiar vroiam sa te-ntreb unde-s ai tai…”
“Au plecat la soacra-mea. Liuba e in concediu…” spuse Ionel Pislari, vorbind parca pentru sine si redevenind, pentru o clipa, mahmur.
Dupa ce golira sipul si infulecara gainusa, au reflectat indelung ce sa faca pina la venirea serii. Hotarira in cele din urma sa-si coloreze putin existenta: mergeau la cinematograful Patria. Cine stie cind vor mai avea asemenea posibilitate! In drum spre cinematograf, au baut citronada, si-au cumparat apa de colonie Sipr, au intrat intr-un magazin de confectii, apoi intr-o berarie in care, dupa ce au dat peste cap citeva halbe, s-au holbat nedumeriti la o inscriptie bizara de pe perete: Alkogoli – vrag licinosti! (Alcoolul e dusmanul personalitatii!). Cheltuielile si le asumase de buna voie cel care avea bani “cu virf si indesat”.
La Patria rula un film indian in voga. Ionel Pislari nu vazuse filme indiene din tinerete, iar Grisa Furdui fusese numai de doua ori in clubul din satul vecin in care erau proiectate filme. Ametiti de-a binelea, urmareau cu greu firul narativ al filmului intrerupt cind si cind de melodii induiosatoare. Protagonistii – fiul unui rauvoitor bogat si fiul unui om bun sarac – luptau pe viata si pe moarte. In ciuda imprejurarilor potrivnice si a atotputerniciei rauvoitorului bogat, fiul omului bun si sarac se impotrivea, credea mereu in izbinda. Era zvintat in bataie, dar lupta. Era intemnitat, dar lupta. Ii era violata logodnica, dar el lupta cu inversunare, ca si cum ar fi fost un erou al Armatei Sovietice. In cele din urma, reuseste – spre marea bucurie a verisorilor – sa-l rapuna pe fiul rauvoitorului bogat. Partea proasta insa e ca – printr-o coincidenta infioratoare – dusmanul de moarte rapus era chiar fratele sau geaman, dat disparut multi ani in urma. Din cauza finalului neasteptat, tulburator, inima lui Grisa Furdui se strinse infrigurata. Alaturi, proptindu-si barbia in miini, o pensionara plingea usor. Pina si fostul cinefil Ionel Pislari se simti cutremurat de un fior.
S-au intors in camin pe-nserate, au mai baut bere, au jucat belota, au flecarit si au adormit, obositi, eliberati de rutina obligatiilor si compromisurilor familiale.
* * *
Sleaul era lung si – colac peste pupaza – nu se vedea nici o caruta. Grisa Furdui mergea incet, girbovit mai mult de amaraciune decit de soarele dogoritor. Se gindea la urbea mirifica. Totul il subjugase atit de intens, totul era atit de perfect acolo, incit nu mai avea mare importanta faptul ca irosise banii cu care trebuia sa-si cumpere paltonul jinduit. Erau atitea lucruri pe care le ignorase, despre care nu-si pusese niciodata intrebari. Cum putuse fi atit de orb? Erau ani-lumina intre lumea lui Ionel Pislari si universul rustic populat de sclavii rutinei. Cum se facea ca taranii din Tirsitei traiau ca somnambulii? De ce se mocoseau cu lucruri neinsemnate? Unii dintre ei erau atit de ocupati, incit zile-n sir nu aveau timp sa le spuna vecinilor doua vorbe, in ciuda faptului ca se sculau de cu noaptea. Numai munca, munca si iar munca!
Si ce dracu’ facea el intr-un asemenea loc? Evacua gunoiul din grajdurile fermei de vaci! Si cum o facea? Cu furca si lopata! Asta in timp ce la alte ferme existau mecanisme speciale, transportatoare cu raclete. In loc sa scoata gunoiul numai de trei-patru ori pe zi, el muncea ca prostul toata ziua! Sira spinarii ii fu strabatuta de un fior dezagreabil.
Va trebui sa faca naveta saptaminal pina cind va gasi o munca permanenta in oras. Va trebui sa lupte ca si fiul omului bun si sarac din filmul indian. La urma urmei, nici Ionel Pislari nu stapinea rusa si nu avea viza de resedinta atunci cind descoperise orasul.
In fundul ulitei strajuite de gospodarii darapanate se afla cocioaba lui. Intra in ograda, privind descumpanit in jur. Totul parea cenusiu, gol, dezolant. Totul il calca pe nervi aici: cotcodacitul strident al unei gaini batrine, pe care nu se incumeta s-o taie, guitatul porcului flamind, infatisarea copiilor rahitici, murdari si desculti. O senzatie stranie de frica inabusita puse stapinire pe el. Sotia stafidita, frigida, aparu ca din pamint si incepu sa-l roage de toti dumnezeii sa puna la loc o usa sarita din balamale.
Grisa Furdui scuipa amarit printre dinti. Merita oare osteneala?
“Duca-se usa asta in chizda ma-sii! Tu ai idee, muiere timpita, cum traieste Vanea Pislari?”
|
foto: m. vklvsk