Punga de cirese
punga de cirese din odaie, de pe
masa, varsata pe dusumea, il chinuieste de cand a
fost sa se puna pe picioare, trezit din
patul hotelului, dupa ce
a visat ca trebuie sa o duca pe mama
lui la cimitir, cu sania, bate in lemn – si in graba, neintelegand
cum de a fost posibil, varsase
punga de cirese...
Aude iar vaicarelile mamei si sunetele ragusite scoase de caprele
care cautau de mancare sub
fereastra
lui! Doamne, daca
ar putea sa o adune la loc, e o punga mare: cirese albe si
cirese invinetite, rasturnate,
semn rau...
Caprele, corpuri nebuloase, aparute in bolile organice
cerebrale – mancau
gunoaiele si tineau aleea curata. De cand
a fost sa se puna pe picioare, trezit la realitate: isi spinteca brusc
abdomenul. E plin de sange. Ce-ai facut, cretinule! Isi
tine matele in brate, le scapa. Vezi sa nu calci
pe ele! E inconjurat de o
aura, in
stare de tensiune afectiva
pozitiva maxima, obsedat de ciresele rasturnate, o punga: dupa ce,
cu o seara inainte, a
analizat orbitele primitive ale unor
comete.
La nebuni
negura mare. Fila
rupta: “conversatie silita, fiecare
se fereste sa-si spuna
gandurile” – si calcaiele de lance. Calcaie aparute din
jurnalul acestor clipe de razboi cu tine
insuti. In plina recesiune
personala. Calcaie de lance stralucitoare, inghitite
o data cu semintele de cucuta? Vrea sa moara. De ce
minte? De unde
cucuta in salon? E tinut de ceilalti nebuni – deschideti-i gura!
Vrea cucuta?
Gura mare! Nu i-o nimereste –
unul
se urineaza. Unul, Dumnezeu. E primavara in jur, sedimentele
marine se improspateaza, in general e
atata ignoranta si
mizerie. Totusi, vin din interior: ele, sedimentele, marine –
halucinatiile, delirul, fobiile,
confuziile, toate, depresiile, tulburarile de memorie
ar trebui sa fie trecute cu vederea, ca
neinsemnate! Fiecare
se fereste sa-si spuna gandurile, ascunsi in adancul
desisului, pe dupa
cuvinte: un
stat major central de lupta nu
gasesti? Aici, unde este necesar doar un flux magnetic,
bun conducator si care sa se afle mereu in
rotatie... Nene, eu sunt elice!
Totul se repeta
inchinata astrului, cu
senzatia ca totul se repeta. Ca totul se petrece intr-un
trecut care nu-i apartine:
o invalmaseala de brate, picioare, organe genitale si
nisip... In
insasi acoperirea cea mai
launtrica: invinsa, pasionala, legata de o bucata a ei,
intima, de pamant, ratacita
prin salasele
proprii, statornica siesi. Ingropata in propriul sau trup.
In propriu-i subconstient. Raspandind
anual alte si alte
mladite, ca orice mort. Mladite din cine mai stie ce stirpe:
destinate
impacarii sufletelor cu ele insele, dupa ce parasesc trupul.
Acum, dezradacinate, nu departe de schelet.
Schelet in lumina lunii:
lucind iarna, vestigiu al unei vechi credinte. Ce
credinta? Pana
sa dea caldura: credinta batjocorita de toti. Parelnica,
imputinata:
a carei goliciune sentimentala, pazita de un blestem, e
inchinata astrului – care
o ia mereu de la inceput.
Iti las si Ingerul meu Pazitor
doua fetite nepieptanate, pline de bube, desculte,
cu noroi uscat intre degete si cu
ochii stralucitori, “ochi de scoici cu perle”, oprite in dreptul
inimilor
noastre, la care se inchina, cersind
putina intelegere… Le curge sange pe un picior, au
ciclu? Ma caut in portmoneu, nu
am marunt, tu
te uiti lung la ele, de unde or fi aparut? Nu ma indur sa le dau
doua bancnote de 10.000 de lei, intarzii,
nu stiu ce sa fac, daca
nu le dau, imi poarta ghinion: ele ma scuipa… “Ele nu vor bani,
ele vor dragoste”… Cum? Tu esti in cele doua
fetite? La alta varsta...
Matahaind de foame: tu,
iesita, de acum, din apa, din balie, cu alunite crescute pe fes si pe
piept, ce faci? Ma parasesti? Ma
parasesti, si inainte sa parasesti
si cimitirul, imi
lasi pietrele si plantele dimprejur la fel de ostile… Ca la inceput
totul era
amestecat… Iata, iti
las si Ingerul meu Pazitor, iti las si inima, scoasa
din piept, iti las si cele doua
fetite… In
timp ce, eu, stau (“lasati-ma sa stau aici, ca sunt
indragostit”), stau stropit de sange, in
bataia vantului. |
