Liviu Ioan STOICIU

Incotro?

Se implinesc 30 de ani de cand “noua poezie” (intitulata mai apoi “poezia optzecista”) a schimbat radical fata poeziei la romani. Din 1976 la concursurile de debut erau depuse volume in manuscris care dadeau tonul unei “altfel” de poezii scrise in limba romana, juriile fiind depasite de eveniment. Personal, a trebuit sa astept sase ani sa fiu acceptat “prin concurs” cu ceea ce scriam, si sa debutez (in 1980) cu o carte a mea. Cum a mai trecut vremea... Nu conteaza ca pana sa apara douamiistii, poetii optzecisti erau considerati poeti tineri, unii ajunsi si la 50 de ani... S-a impus o paradigma a literaturii optzeciste (nu numai a poeziei), pana la urma? Criticii saptezecisti, de pilda, maraie in acest sens (de la Marin Mincu, teoretician credibil al textualismului, la Alex Stefanescu, un caraghios al istoriei literare recente), ei nu iubesc deloc optzecistii... Nu e important ca optzecistii sunt oricum recognoscibili. Nici ca optzecistii au rupt-o cu neomodernismul (incheiat o data cu scriitorii saptezecisti?). Din pacate, Revolutia din 1989 a taiat din avantul optzecistilor – care s-au trezit beneficiari doar a zece ani de entuziasm creator pe altarul postmodernismului, atata cat a fost el transpus in Romania. In timp, natural, postmodernismul a mai murit putin, cu tot cu esteticile lui textuale. Vorba Monicai Spiridon, se pare ca postmodernismul a tinut loc de Apocalipsa. Dupa anul 2000, Apocalipsa a fost confundata cu poezia (si proza) ultimilor veniti, care nu vor sa mai auda de literatura romana publicata pana la ei. Nu o data ma gandesc sa dau vina pentru aceasta situatie pe universitarii optzecisti (poeti, prozatori, critici de seama ai generatiei), care au crescut la sanul lor “douamiistii” nerecunoscatori... Ce a mai ramas din “noua poezie” optzecista, care s-a mai invechit (desi douamiistii le continua autenticitatea “trairii”)? Daca o generatie dureaza 30 de ani, si nouamiistii si douamiistii fac parte din aceeasi generatie cu optzecistii, inseamna ca totul e in regula, desi nu e de inteles de ce incompatibilitatile intre valorile epocilor literare ne tin departe unii de altii... Ultima gaselnita a douamiistilor e legata de faptul ca literatura romana scrisa si publicata pana in 1989 e o literatura comunista care trebuie aruncata la cos. E o abordare ideologica si politica a lor si ar trebui amendata dur, dar cine sa o faca? Pana si criticii generatiei optzeciste sunt ocupati doar cu construirea soclului propriilor statui, “rupandu-li-se” de ceea ce se intampla in realitatea imediata a literaturii romane, le e de ajuns ca ei sunt cat sunt. Tacit, “cenaclistii de luni” munteni isi conserva puterea (si-si pastreaza cu dintii pozitiile in manualele scolare, de popularizare), in timp ce critica “ardeleana” ii cultiva exclusiv pe poetii ardeleni, cei mai mari si mai tari (inclusiv cei aparuti cu carti dupa Revolutie). Batalia intre formalisti si existentialisti a fost transata in favoarea ardelenilor. Mai prost stau moldovenii (intre care ma enumar, desi sunt considerat... bucurestean de cand m-am mutat la Bucuresti), care nu mai au critici de sustinere de autoritate. Si mai rau o duc singuraticii, neafiliati la nici un grup de presiune sau de interese, izolati... Rivalitatile fac ravagii, cei care au putere ii tin “cu capul la cutie” pe cei slabi de inger. Regionalizarea optzecismului e in floare, lupta pentru intaietate in cadrul generatiei are mai mare cautare decat opera, se traieste din osanza adunata in trecut. Ce vreau sa spun cu asta, e ca pericolul institutionalizarii fenomenului optzecist are acoperire in realitate, birocratizarea optzecismului a inclus si coruptia morala si evaziunea critica. Incerc sa fiu sincer si obiectiv, sa fac un pas inainte si sa intreb: incotro? Ce facem, imbatranim la masa de scris si citit, indiferenti la provocarile noii lumi literare aparute?
Contestarea optzecistilor (sa raman doar la exemplul lor; pana si Marin Mincu, – un sustinator al textualismului, a tehnicii lui moarte, mai exact, – a instigat douamiistii sa calce pe cadavrul optzecistilor in cenaclul lui) a pregatit terenul pentru afirmarea unei noi literaturi. Fireste, aceasta contestare consolideaza, in fapt, literatura optzecista postmoderna. Este partea fericita a contestarii, partea nefericita e ca postmodernismul (cu tot relativismul lui) a trimis pana la urma criteriul estetic spre lada de gunoi a teoriei si istoriei literare. Douamiistii declarand sus si tare ca a fost abolit acest criteriu la aprecierea valorii unei carti. Ce a fost pus in locul acestui criteriu estetic? Confuzie totala. Mai ales ca intrebarea poate avea un raspuns pervers, tot sub forma unei intrebari: a impus postmodernismul romanesc un canon, in definitiv, tinand cont de acest criteriu estetic valabil pana azi? Moartea postmodernismului fiind adusa de intoarcerea postcomunista la epic la masa de scris si la viziunea narativa integratoare – cu trimitere la literatura de consum... Mai rau, vine Mircea Martin in acest an si declara senin ca “estetismul” este o mostenire a comunismului, de care va trebui sa ne debarasam, deoarece si “celalalt” (cel autocritic) e in noi insine, iar viitorul nu vrea sa tina cont de trecut si critica estetica lucida nu e de ajuns, nu acopera complexitatea receptarii unei opere de azi... Ne-am trezit in 2006, dupa 16 ani de postcomunism, cu o neverosimila repetare “pe dos” a contestatiei ideologice si politice anticapitaliste a epocii proletcultiste. Acum 60 de ani canonul modernist interbelic a fost facut praf de proletcultism in numele renuntarii la criteriul estetic (altfel, impus firesc, de continuitatea remarcabila a literaturii romane). O fi o ciclicitate la mijloc, trebuie sa o luam de la capat din 60 in 60 de ani? Douamiistii au aceasta tendinta (la care inca mai rezista vechea structura critica romaneasca, din inertie), de a aneantiza criteriul estetic, aducand pe primul plan valoarea literaturii de consum, “care are cititori”, pana una-alta (cititorii contand, nu ce crede critica literara “veche”, care opereaza cu criteriul estetic). Suntem in plina criza de canon estetic, atrage atentia si un Ion Simut – care extinde contestarea douamiistilor la intreaga literatura romana “scrisa sub comunism”, nu numai la cea optzecista. Negativismul proletcultist fiind echivalent cu ce se intampla azi, cu negativismul douamiist...
Traim intr-un regim de “poetica deschisa”, intr-o noua paradigma culturala. Douamiistii vor sfarsi prin a-si gasi o legitimitate estetica (fie ea si extrem de relaxata si sub alta denumire) in actualul context “ideologic si politic al epocii”. Vor aparea reguli noi (daca nu cumva au si aparut si nu ne dam seama, prin literatura de consum, o data ce s-a tot schimbat sensibilitatea creatoare). In timp ce optzecistii (si, in general literatura romana scrisa sub comunism, aceea validata estetic, care si-a redobandit “demnitatea estetica”, sa-l citez pe Stefan Borbely, si care da forma si structura atemporala creatiei) “vor converti pe mai departe esteticul in existential”...

25 aprilie 2006. Bucuresti