Friedrich MICHAEL

foto: m. vklvsk

Poemul paideic

          In eonul noptii am auzit glasul Lui:
          De toate cate nu-s ale tale
          sa te lepezi mai iute ca gandul;
          doar naiul pe care temutul –
          de pastorii tacerii stiutul –
          zeu al padurilor
          ti l-a dat intru buna cunoastere
          pastreaza-l in inima ta.

          Parcurge apoi Via Alba,
          calea de-o impatrita splendoare.
          Patru mari zei te-or conduce;
          patru mari zei si zeite
          ce spune-ti-vor
          mana luandu-ti:
          “Calator insotit de calauze nemuritoare!
          Fii binevenit pe cararile noastre,
          departe de cele batute de oameni.
          Nu te lasa tulburat de vantul singuratatii,
          de marele, vesnicul vant
          ce bantuie pretutindeni;
          caci nu o ratacire te-a facut sa pasesti
          pe-aceste poteci ce par ale-nchipuirii
          si sa te-afunzi in nefiintarea
          miscatoarelor nisipuri diamantine –
          ci Regula si Legea.
          Atat una cat si alta.
          Si una si cealalta.
          Regula si Legea,
          nici una si aceeasi, dar nici doua –
          sau una si aceeasi, dar odata
          cu chip
          si altadata zee fara fata,
          dorind s-ajunga in sfarsit la ea
          asa cum alti-s insetati de viata.
          Acum, c-ai raspuns tremurand
          chemarii sirenelor linistii,
          cuvine-se sa cunosti
          atat lacasul vietii neclintitei dezvaluiri perfect circulare,
          sufletul neinfricat al binerotunjitului adevar,
          cat si netainuirea ce-l inconjoara.
Uita-te deci la toate cele ce sunt,
uita-telaTOATE,
intru aflarea celor ce nu-s
dar trebuie sa fie
si nu pot sa nu fie.
Ingaduit iti este sa afli
ce se ascunde acolo
si sa-ntelegi ca este ceea ce nu-i
si ca ceea ce nu-i este ceea ce este.
Taina
sa fie pentru tine
Dezvaluire,
ramanand mai departe in inima ei,
in miezul acestui curcubeu,
un diamant atat de clar si pur, si-atat de simplu
ca nu se vede
si nici nu este spre a se vedea.
Dar scanteierea lui e ce se vede.
Ea este acel “este”-al lui “a fi”.

                    II

Daca privesti, deci, ca printr-o fereastra
prin taietura prezentei
rupand asemenea unui plugar colacul firii,
si celor patru zei, zei si zeite,
multumind trudit c-aceasta paine
de toate zilele
a fost sa se faca
din samanta-mprastiata
de marele, vesnicul vant ce bantuie pretutindeni
si ca s-a copt, rumenindu-se frumos,
la caldura verii siderale –
daca incerci sa vezi, deci, prin fereastra
celor ce sunt acum si sunt aici
(fereastra deloc stravezie, groasa
cat de la margine la margine de lume)
ce este acel “este”-al lui “a fi”
- caci firea este,
iar neantul nu este deloc! –
vedea-vei mai intai cum spatiul se turteste
si cum devine la inceput subtire cat un geam de sticla,
apoi cat un polei pe o bijuterie calpa
si-n urma cum se face doar un loc
unde lumina se indoaie,
la fel de putin adanc
pe cat este-un punct ce nu l-ai desenat
sau clipa de acum, ce n-ai trait-o
fiindca a si trecut.
Si ceea ce vezi atunci,
cand ceea ce puteai sa prinzi cu mana
iti scapa printre degete
ca aurul unui vrajitor
ce se preface cand vrea el in nisip,
iar ceea ce parea mai mult a fi
devine
ultimul fum
al unei realitati ce dispare –
ceea ce vezi atunci sunt EI:
soli cu flacari in mana
venind sa moara voiosi
in lumina verii,
sa putrezeasca luminos in tarana.
Si totul suna ca un clopot de aur
cazand din stanca-n stanca.
Viata traieste moartea,
iar moartea vietii este viata mortii.

E o vedere-a celor nevazute
aceasta, e vederea unui orb
ce-a dat cu ochii de prea multa lumina
sau de izvorul care da lumina,
ce este in el insusi intuneric.
Lucrurile din jurul tau
ajungi sa le vezi pentru prima data
si de mirare-ti este aceasta clipa de liniste
plutind intr-un imperiu-al nestatorniciei
si-aceasta odihna la camp,
atat de impacata cu sine,
inainte de strangerea recoltei.
Vara.
Vara marelui an cosmic.
Fata crapata a zeilor,
pe care holdele cresc ca o barba blonda.
Niciodata hrana nu va lipsi
sfintei guri a zeitei vesnic flamande,
care mananca pietrele, stelele,
anotimpurile si vietile,
mai ales vietile,
sau ceea ce noi credem ca e viata
si tremuram la gandul c-o vom pierde
cand lumea o vedem ca printr-o ceata.
Nu. Aceasta clipa fara durata
nicicand nu va trece.
Sta chezasie fata alba a Legii,
iernatica ei splendoare
neclintita pe cat sunt de miscatoare
efemeridele ce zboara peste pajisti
vara, cand tot ce este da in floare.
Infricosatoarea legatura launtrica,
legamantul Zeului cu el insusi,
isi obtine-n dansul lor ametitor un chip
statornic pe masura vesniciei Lui,
un chip pe care nu i-L poate lua nimeni
caci n-are unde sa-l duca
decat tot la el insusi.

                          III
         
          Dupa ce calea luminii diurne parcurs-ai
coboara-n intunericul sfant al tacerii,
de sapte ori sacru,
fara nume si tainic.
O, calatorule!
Pe oameni ii asteapta dupa moarte
intamplari pe care nu le traiesc in vis
si lucruri pe care nici nu si le-nchipuie.
Vei da mai intai, intr-o noapte din haos,
peste-un neant de iubire.
Toate cele ce nu-s
acolo stingere-s;
nici o forma (caci nu-i)
n-o atinge pe alta,
ci singure la un loc
ratacesc toate
ascunse-n ascuns,
fara legaturi intre ele
si mai prejos de orice porunca,
pe veci sortite unui trup de bezna.
Infricosatoare e Moira –
Legea nescrisa!
Ceea-ce-i-scris
Inainte de a fi Lege.
Ea nu le iarta acestor umbre
care haladuiesc bezmetic
in noaptea nemarginirii
refuzul de a-i asculta porunca
si de a se lega prin legamant.
La randul ei, ea le refuza lumina
cunoasterii,
caldura iubirii,
chiar si nefericirea, neantul, le refuza sufletul
si mantuirea
de ele insele.
Caci mantuirea-i mantuire de multiplu.
De pe faleza acestui ocean de haos si noapte
in mijlocul caruia
stii, fara a sti de unde,
ca e cladit Olympul
sa-si ia zborul sufletul tau
desfacandu-si in sfarsit aripile,
larg, ca un albatros imperial.

Unde e Centrul?
Unde e capatul drumului tau
si-al tuturor drumurilor?
Si cine-ti va fi calauza?
Nu-ti fie teama, suflete ramas singur
cu tine insuti.
Centru-i acolo unde iubirea te cheama
adapostita in moarte.
E-acolo
unde zidita-i iubirea ta
in murul Sfintei Manastiri de Tamaie.
Glasul ei stins
ca de fantana lina
cu apa putina
te va calauzi urcand dintr-un tot mai indepartat abis
si te va duce spre ea, aceasta iubire,
aceasta promisiune fabuloasa si fericita dementa –
nu de mana
ci sprijinindu-ti aripile pe-acorduri muzicale
si pe valuri de entuziasm,
facand-te sa n-o mai doresti decat pe dansa,
sa traiesti, in sfarsit, numai pentru iubire,
fie si in moarte.

Unde-s bisericile celeste
zidite din suflete?
Bisericile aflate in biserici
si cele zidite din biserici?
In zbor vei trece peste turlele lor
si chiar peste domul gigantic al Logosului
unde vedea-vei, fara sa-ti mai pese,
 cum Marele Preot cladeste etern
din suflete si biserici,
folosind drept mortar
Armonia.
Toate vor fi ale altora –
dar orice parere de rau
ramane-va-n urma.
Caci tu te vei topi in iubire –
si-oricat de incredibil ar fi,
aceasta-i materia din care-i facuta materia
si “este”–le
prin care firea este.
Lasand in urma ta si rau si bine,
vei trece si de moarte ca si de viata-n zbor
si vei fi una, renuntand la tine,
cu-n vis de dragoste, nemuritor”.