Doina IOANID Scrisori pentru Taia Dumitru

foto: m. vklvsk

Iti scriu pentru ca esti singur intre zidurile de beton, in intunericul rece, atit de singur cum poate fi numai un om in moarte. Iti scriu pentru ca tot ce n-am putut rosti ma sufoca. E ca si cum as fi inghitit o multime de cuvinte, si ele ar fi format o scara a lui Iacob din adincul meu pina spre cerul gurii. Iti scriu pentru ca nu ti-am trimis niciodata  vreo  scrisoare si-mi  place  sa-mi  inchipui ce mirat o sa  fii, ca  atunci cind te-ai intilnit cu popa ala de rosu. O sa-ti dau mereu vesti, sa nu uiti cum mai arata lumea asta, sa nu ratacesti cumva drumul la intoarcere.

                  ***

Fabrica s-a inchis demult, tramvaiul nu mai circula. Au ramas sinele acoperite de buruieni, sinele pe care pamintul le inghite treptat – ca nici tiganii nu se mai ostenesc sa le fure – si baraca dezghiocata din statie. Dar eu te vad in fiecare seara coborind din tramvaiul 29.           

***

Stiu ca ai sa reusesti sa te intorci, desi se implinesc, iata, cinci ani de cind ai plecat. Va fi la sfirsitul lui august, cind perele cad cu zgomot, cind vara s-a dus si lumea devine un loc suportabil. Astept sa deschizi poarta si sa intri, cu pestele ala urias, deja despicat, aruncat  pe spate ca o pelerina de ploaie. Sa-l pui pe masa si sa ne uitam incremeniti la carnea alba, rasfrinta. Apoi sa curatam nuci, multe nuci, ca si cind pentru asta ne-am fi nascut. Iar timpul sa se milostiveasca de noi, cei vii si cei morti.

***

Toate animalele ajung in rai, imi spuneai, in timp ce fumul joardelor de vie urca spre cerul de primavara. Si vacile si caii si furnicile si leii. Ele sint cinstite cu aerul care le patrunde in plamini, cu soarele care le incalzeste. Dar cu noi, cu noi ce-o sa se intimple? Nu sintem si noi vacile Domnului?  Ai ridicat din umeri si atunci mi-a fost o ciuda cumplita pe animale. Cum adica sa insemne ele mai mult pentru Domnul? Mai mult decit tine sau Maia?!

***

Ai plecat si ai lasat-o singura pe Maia, in casa prea mare de-acum pentru ea, cu sase odai, ca pentru o familie numeroasa, cu nepoti si stranepoti. Ai lasat-o singura printre gesturile tale ratacite prin unghere. Singura cu deprinderile celor 60 de ani petrecuti impreuna.
                 
***

Nu-mi mai plac florile. De atunci, din ziua cind te-au pus in sicriu ca intr-o floare deschisa. Nu mai suport mirosul lor. Zambilele batute, narcisele, garoafele, freziile, chiparoasele, toate miros la fel. Miros a moarte sau poate moartea miroase a flori, cel putin la inceput.
Oricum, de-atunci nimic nu mai e la fel, soarele s-a micsorat si a palit, ploua mult, iernile sint mai lungi. Maia s-a aplecat de tot si zimbeste tot mai rar, iar eu umblu pe strazi ca un razboinic decapitat.
                 

***

Lumea asta a cam luat-o razna. Femeile au inceput sa-si ia de sot animale de casa. La stiri, au aratat cum o chinezoiaca din America, una, Elena, s-a insotit cu o broasca testoasa, chipurile, testoasa asta ii arata mai multa iubire decit fostul sot. Japonezele isi albesc tenul cu tot felul de creme cu mercur, chiar daca pentru asta isi distrug rinichii. Oamenii refuza sa fie normali, cu totii vor sa intre in cartea recordurilor. Nimeni nu pare sa-si mai gaseasca locul pe lume. Partea mai proasta e ca nici eu nu sint mai breaza decit ei.

***

Ridic obloanele si te chem din aerul umed de dimineata. Spune-mi ce sa fac? Toate chipurile din jurul meu sint de lemn. Oriunde ma uit, numai fete de lemn. Nu e o poveste cu Pinocchio, balene si curcubee. Spune-mi ce se intimpla? Unde s-au dus chipurile adevarate? Stiu c-am fost o nepoata neascultatoare. Neascultatoare ca o ciuperca de padure. Dar acum spune-mi ce sa fac? Cum s-aduc inapoi chipurile oamenilor?

***

Spune-mi ce-mi scapa! De ce vinul e searbad, si aerul amar? Spune-mi de ce, dintre noi doi, mortaciunea sint eu?

Din volumul Poeme de trecere, Editura Vinea, Colectia „Soliloc“, Prefata de Carmen Musat, 2005