 |
||
|
||
 |
Marius DOBRIN
|
 |
Motto:
“Istoria cinematecii personale este, in fond, si ea, cursul scurt al unei supravietuiri”
Radu Cosasu *
La prima lectura, privirea critica a profesorului Mircea Dumitrescu asupra filmului romanesc reuseste sa irite pe toata lumea. E rezultanta tuturor directiilor din care este acuzat. Fiecare are motivele sale de indignare si pe ansamblu prea putini vor accepta, nici ei chiar cu sufletul pe deplin impacat, sa pretuiasca aceasta carte.** Iar cand citim si ultima pagina concluzia profesorului pica tare greu: “Din perspectiva locala, cinematografia romana este o prezenta certa, palpabila, desi este redusa, desi in ierarhia artelor ocupa penultimul loc, dupa dans, si desi nu a adus o contributie convingatoare din punct de vedere estetic la dezvoltarea culturii nationale ci, dimpotriva, i-a subliniat si i-a sporit insuficientele, limitele. Din perspectiva universala, absolut obligatorie in confirmarea si ierarhizarea valorilor, cinematografia romana, printre cele mai slabe din Europa, neconstituita intr-o scoala nationala, lipsita de o mare opera, nu a adus nici o contributie semnificativa privind exprimarea cinematografica in general.” Dur verdict. Vor fi fiind unii care il accepta, mai multi sunt aceia care il refuza fie si printr-o naturala solidarizare ca in fata oricarei generalizari.
Dar s-o luam cu inceputul, asa cum cu spirit didactic o face autorul, care constata etapizarea cinematografului in baza istoriei: perioada inceputurilor (1896-1948), perioada socialista (1948-1989) si perioada postdecembrista (1989-2004). Filmele primei perioade sunt mai degraba inventariate decat criticate, acolo mimetismul este de inteles. Pe masura insa ce avansam in timp pretentiile sunt tot mai mari iar realizarile tot mai mici. Aici subscriu si eu opiniei profesorului. Filmul a fost o unealta ideologica pe care comunismul a utilizat-o pana la pervertire. Prin subiect, prin abordarea tematica, prin text, prin jocul actoricesc si prin imagine. S-a vorbit si se va mai vorbi despre cultura in comunism. Cat s-a facut si cat s-ar fi putut face cu mai mult curaj si cu mai multa pricepere. Spune profesorul: “dar altii, in conditii similare sau identice, au creat capodopere, au conturat scoli nationale”. Nu stiu cat de similare au fost conditiile, nu stiu cum se poate masura presiunea si controlul din epoca. Important este ca toate filmele de pana la 1989 sunt alterate irevocabil. Mai mult sau mai putin, desigur. Daca la o piesa de teatru se puteau aplica interpretari curajoase si salile de teatru devenisera un spatiu al micilor indrazneli, in cinematografie nici vorba de asa ceva. Numarul mult mai mare de receptori si eternizarea peliculei nu puteau scapa de filtrul controlului ideologic riguros. “Putine sunt, in aceasta perioada, acele filme unde se poate vorbi despre o reala diversificare a temelor, a motivelor, a ideilor, a formulelor artistice, a mijloacelor de expresie, a stilurilor, despre o reala modernizare si modernitate”[p.51].
Si urmeaza o analiza a acelor repere pentru “o posibila scoala cinematografica romaneasca” proiectul invocat cu obstinatie. Profesorul urca in arca supravietuirii filmelor noastre urmatoarele titluri: ‘Moara cu noroc’, ‘Padurea spanzuratilor’, ‘Rascoala’, ‘Duminica la ora 6’, ‘Reconstituirea’, ‘De ce trag clopotele, Mitica’, ‘Fefeleaga’ si ‘Duhul aurului’, ‘Proba de microfon’, ‘Cursa’, ‘Vanatoare de vulpi’, ‘Croaziera’, ‘Glissando’, ‘Iacob’, ‘Morometii’. Interesant ca de ‘Concurs’ abia aminteste iar ‘Secvente’ lipseste cu desavarsire. Pentru fiecare dintre acestea are desigur argumente si le etaleaza. Subliniaza calitatile si sanctioneaza erorile. Este necrutator cu alte cateva nume prolifice de regizori la care considera ca talentul a fost irosit si se inscriu in epopeea ratarii. Mircea Dumitrescu vede cumva o esalonare pe generatii printre regizori si cu acelasi ton transant conchide: “In ceea ce priveste exprimarea cinematografica, foarte modesta din punct de vedere estetic in prima perioada, ..., in cea de-a doua perioada, prin generatia anilor ’70, cunoaste punctul cel mai inalt, tema si atitudinea dominanta fiind conflictul cu puterea totalitara.” [p.179] Generatia aceasta, de fapt doar cateva nume, continua si in perioada postdecembrista, numai ca de data aceasta filmele lor par marcate mai degraba de evenimente, trecute sau prezente. Profesorul le reproseaza lipsa de detasare, aerul de “subiectivitate cu accente de defulare si rafuiala”. A fost tranzitia. ‘E pericoloso sporgersi’, ‘Asfalt tango’, ‘Trenul vietii’, anunta deja o schimbare. Rigoarea critica nu poate sa nu observe cu satisfactie: “La inceputul secolului XXI se contureaza o noua generatie, extrem de promitatoare, despre care putem spune ca a devenit deja cea de-a sasea generatie de cineasti-regizori din istoria cinematografiei romane.” [p.146] Se vede asta si din numarul de filme remarcate si analizate, de la cele de debut si scurtmetraje pana la filme larg recunoscute ca schimband imaginea cinematografiei noastre. ‘Marfa si banii’, ‘In fiecarezi Dumnezeu ne saruta pe gura’, ‘Occident’, ‘Examen’, ‘Furia’, ‘3Pazeste’, ‘Trafic’, ‘Visul lui Liviu’ etc. Aici si-ar fi gasit locul si ‘Moartea domnului Lazarescu’ daca nu intervenea, dramatic, moartea domnului Mircea Dumitrescu.
A ramas critica sa pe care si-a construit-o putin donquijotesc. “Ca rezultat al unui demers subiectiv, disocierea calitatilor de defecte, a valorilor de nonvalori, ar deveni imposibila, deci imposibila ar deveni si construirea unei ierarhii valorice, a unei scari axiologice.”
Este adevarul de credinta al unui adevarat profesor. Doar ca, din prea mare temere de subiectivism, risca sa piarda din vedere si alte criterii care pot produce valori. Ar fi o lunga discutie asupra strictetii cu care este judecat nu doar un film ci in general un produs cultural. Atata vreme cat el este destinat oamenilor, trebuie sa fie in acord si cu asteptarile lor, cu aprecierile lor. Niciodata nu va fi posibila o unanimitate estetica de nivel inalt, niciodata nu este de admis a impune o masura procustiana din ratiuni superioare. Ar fi un gest inutil. Ar fi o indepartare de oameni, un nonsens. Arta se impleteste cu viata, de aici o coplesitoare complexitate care face ca nici noi sa nu fim neincetat exemplari, nici produsele culturale sa nu fie prea des capodopere. Cinematografia este, ca si alte arte, precum o piramida care poate sa se inalte doar atunci cand si baza este tot mai intinsa. Din exigenta se naste valoarea, dar unul din parinti trebuie sa fie omenescul cu slabiciuni cu tot. Profesorul Dumitrescu se teme adesea de clisee. Dar culmile estetice risca la randul lor sa nasca unele clisee. Iar pe de alta parte, cliseele ne salveaza adesea.
O scoala cinematografica ar fi saraca daca nu ar include si ‘Veronica’, daca nu ar avea suita unor comedii precum ‘BD...’ care sunt cel putin egale francezilor jandarmi. Amprenta locala a haiducilor nu poate lipsi din scoala romaneasca de film. Cum poate fi omis filmul care a irumpt prin deschiderea portilor unei noi generatii, chiar generatia care ulterior a insemnat 1989: ‘Declaratie de dragoste’? Acela a fost o proba a ceea ce publicul asteapta inca de la filmul romanesc. Asteapta si azi, inviorarea cinematografica din epoca libertatii este incompleta atata vreme cat inca nu exista subiecte romantice, povesti care sa focalizeze si viata normala. Visele noastre nu sunt toate cosmaruri. De aceea cred ca ‘Italiencele’ ramane deocamdata singurul semn de echilibrare a balantei. Si inca nu ar fi de ajuns. Mai este de rezolvat problema promovarii. Shakespeare de-ar fi, fara o promovare sustinuta, ar ramane necunoscut. Profesorul comenteaza si acest aspect inventariind statistici legate de sali de proiectie, de bugete.
Orice as citi ca demers cinematografic, ma intorc o clipa si la Radu Cosasu, pentru ca el iubeste filmul, echivalent cu a spune ca iubeste viata. Si acolo unde severitatea profesorului Dumitrescu exclude, caldura lui Cosasu cred ca descopera o amprenta romaneasca perfect originala in filmul european. “Fara a juca nici pe umilul nici pe ofensatul, nici pe inocentul dar nici pe furiosul in cautare de culpe, fara a cadea in disperari si cu atat mai putin in fandacsii, departe de orice idilica strengareala dar si de un mohorit negativism lipsit de sens, Mircea Diaconu aduce in filmul nostru o privire necunoscuta pana la el, aceea a unei firesti uimiri in fata vietii.” *[p.229]
Era nevoie de aceasta privire critica a profesorului Dumitrescu. Este aidoma cu aceea a unui parinte care-si saruta copilul numai in somn. Este important ca proiectul acesta pleaca de la dragostea pentru filmul romanesc si cauta sa-l provoace spre a atinge tinte dorite de toti. De altfel profesorul insusi se lasa cucerit de entuziasmul tinerilor de ultima ora din moment ce aloca doua pagini asa numitului Manifest Concesia lansat in 2001 si enumera cele 13 puncte dintre care doua trezesc mirare la umbra acestei carti:
“3. Nu uita: filmul se adreseaza publicului. Scopul lui este sa fie vazut de cat mai multi oameni....
12. Estetica exista numai pentru cei care o cauta cu lumanarea....” [p.166-167]
Si mai sunt acolo accentul pe poveste, pe verosimilitatea povestii, pe dialoguri cat mai naturale.
Avem o mostenire. Mona Mamulea, cea care a ingrijit aceasta editie, spune: “... autorul acestei carti, situat dincolo de o moda culturala anume, a ramas fidel proiectului clasicist de concepere a valorilor- obiective, universale si eterne, asa cum le-a instalat in istoria ideilor Grecia antica.”
Avem un manifest. Care se incheie neopasoptist: “Filmati baieti, numai filmati!”.
La treaba!
* Radu Cosasu, ‘O vietuire cu Stan si Bran’, Ed. Eminescu, 1981
** Mircea Dumitrescu, ‘O privire critica asupra filmului romanesc’, Ed. Arania, 2005