Nichita DANILOV Capete de rand

3 texte din "Capete de rand", Ed. Paralela 45, 2006

Manifestul KLU

Intr-un articol intitulat 1-UL MANIFEST KLU: TRAGE APA! publicat in revista Vatra (nr. 11-12/ 2002), tanarul poet si prozator  basarabean Alexandru Vakulovski, stabilit de cativa ani buni in Ardeal, scria urmatoarele: „Ne traim viata trecand dintr-un bar in altu’ incercand sa gasim prin betie ceea ce creierul refuza sa gandeasca treaz: Romania e o tara de cacat, cu totii asteptam s-o taiem, sa ne caram de aici (in loc sa tragem apa la buda).”  Ce l-a dezamagit oare atat de mult in patria-muma pe autorul volumului de versuri Oedip regele mamei lui Freud ca sa ajunga la astfel de concluzii ce trec dincolo de „culmile” disperarilor cioraniene? Fauna din viata politica? Din cea literara? Societatea romaneasca in genere? Universitatea? Profesorii? Colegii de camera? Vreo iubita? Proiectul parcului Dracula mutat de la Sighisoara la Snagov si apoi lasat in voia domnului? Matusa Tamara a lui Adrian Nastase? Declaratiile lui Gigi Becali despre noua generatie de lideri politici ai Romaniei? Micul Dallas strajuit de un turn Eiffel in miniatura construit de unul din magnatii nostri de carton la Slobozia sau atatea alte minuni si aberatii „rasarite” ca ciupercile dupa Revolutie pe tot intinsul scumpei  noastre patrii? Probabil cate ceva din biografia personajului sau din romanul Pizdet, macar la modul simbolic, isi trag radacinile din propria sa biografie: „M-am nascut intr-o familie de genii, scrie tanarul poet si prozator  basarabean Alexandru Vakulovski intr-un paragraf al romanului sau, Pizdet: tata poponar betiv si mama curva.” Scenele din copilarie pe care si le aminteste eroul romanului sunt pitoresti: „mama facand sex in bucatarie cu dracu' stie cine - vecini, turisti, instalatori, profesori, colegi de serviciu etc. si tata, in alta camera, cu prieteni homalai band tuica si lingandu-se.” Simtindu-se culpabili fata de copil, parintii incearca sa-si rascumpere greselile: „Probabil aveau mustrari de constiinta si de-aia incercau sa ma educe bine, ca sa li se ierte scarnavia lor de viata.” Aceste randuri, scrise probabil in urma unor trairi contradictorii, pot fi considerate drept un manifest al noii generatii de scriitori ce si-a facut aparitia pe scena noastra literara in jurul trecerii dintr-un mileniu in celalalt. In versurile si in proza lor dezhibata apar fragmentele unei alte realitati. A unei realitati (a se citi promiscuitatii) in care au trait parintii si bunicii lor vreme de o jumatate de secol. Bucataria minuscula, dar si dormitorul, constituie un cadru pe cat de intim, pe atat de degradant, lipsit de orice perspectiva, in care se consuma dramele familiale. Intre cei cativa metri patrati cat constituie suprafata unei bucatarii, cu peretii acoperiti de vopsea sau bucati de faianta, cu tot felul de vase si ustensile imprastiate in jur, si celula unei puscarii nu exista aproape nici o deosebire la nivelul trairilor umane. Promiscuitatea e intr-un loc, si altul. Dar daca privatiunea naste o raza de speranta, claustrarea intr-un perimetru intim e lipsita de orice perspectiva. Abrutizarea se extinde de la celula de baza a societatii, familia, la toata societatea, la nivelul natiunii, care se complace in lasitate, traind de la o zi la alta. Tara intreaga este bucataria unde mama, pentru a supravietui se prostitueaza, iar alaturi, in dormitor, tatal, din lasitate, acceptand situatia, isi pierde orice autoritate, devenind un „homalau”, un fel pres de care isi sterge picioarele oricine. El se lasa dominat atat de familie, cat si de prieteni, si de stat. „De fiecare data cand imi amintesc de copilarie ma induiosez. E ca si cum mi-as aminti un film vechi care m-a impresionat. Memoria falsifica, dar oricum sunt sigur ca atmosfera familiei acesteia, a familiei mele, imi va ramane intiparita in cap pentru totdeauna, pana am sa innebunesc sau poate si dupa, ma intelegi? Nici pe departe nu vreau sa-i condamn, nu, sunt parintii mei si nu ca i-as iubi, era prea multa iubire oricum, dar mi se rupe, intelegi, mi se rupe de tot ce s-a intamplat si se intampla.” In acest vertij de oameni si lucruri („carti prafuite aruncate peste tot, ziare, paianjeni, chiloti, sutiene, scrumiere, sticle de votca), copilul nu-si pierde cu totul bucuria de-a trai. El e regele si nebunul casei pline de poponari si betivi, un fel de Hamlet turbat, care, cutreiera printr-o Danemarca putreda, intrand dintr-o camera in alta, in cautarea  unui colportor, a unei victime, a unui Polonius, ascuns dupa „draperiile de fum si de alcool”, asupra carora sa-si reverse toata furia. El se simte tradat de toti, de mama, de tata, de vecini, de prieteni, de intreaga societate. Ii e sila de fiinte, nu si de obiecte, caci obiectele, in viziunea sa, devin un fel de animale de jertfa care ii elibereaza pe oameni de furia si neputinta lor de-a se exista in lume. Refugiul e somnul. Hibernarea. „Partea cea mai frumoasa a vietii mele e atunci cand dorm.... Visele mele sunt pline de sange si crime.” Refugiul e somnul. Hibernarea plina de vise halucinante. Unul din visele acestui Hamlet al copilariei e urmatorul: „ma intorc acasa de la scoala, intru si intr-o camera ii gasesc pe toti spanzurati. Sau: ies din casa, ud cu benzina usile, ferestrele si le dau foc.” Cu cat incendiul din vis era mai devastator, „cu cat ardea mai mult, cu atat simteam ca ma eliberez, ma purific.” Singura scapare din acest cosmar e fuga: „Asa am fugit eu din orasul de care nu credeam ca voi mai putea scapa. Ca ultima dorinta, la plecare, as arunca o bomba atomica, asa, ca sa fie, la poalele rochitei tarfei acesteia care se incadreaza integral ca o papusa ruseasca in alta tarfa s.a.m.d.” ‘Tarfa este insasi realitatea, casa, mama, tatal, familia, orasul, tot spatiul din jur. Acestea sunt matrioscele ce stau una in interiorul alteia. Raul dinauntru isi are radacinile in cel din afara. Si viceversa. El e distribuit in concentratii diferite in fiecare om. Uneori ultima matriosca aflata in interiorul monstruoasei papusi (societatea), contine inauntrul sau tot raul intregului ansamblu (al intregii societati). Ura e amplificata de neputinta. Practic, nu exista nici o portita de scapare din acest cosmar social. Fuga inseamna trecea dintr-o papusa in alta. Parasind orasul plin de „amintiri bolnave”, eroul lui Alexandru Valkolovski simte „scarba si ura”. „Noi nu mai vrem sa fim ratati ca parintii nostri” - spune el  „Noi trebuie sa starpim odata pentru totdeauna resturile mucegaite cu viata lunga.”
In perceptia personajelor din Pizdet generatiile vechi nu sunt altceva decat niste „resturi mucegaite” a caror viata trebuie scurtata, niste „rahaturi mobile”. „Rahaturi” pe care ii vezi sezand , „in scaunele presedintilor de tara, la catedra, in trolee”. Din pricina lor, lumea se impute de la un capat la altul. Tanara generatie incearca sa se lepede de inertia generatiilor vechi. Ea isi are un Dumnezeu al ei, imbracat in „pantaloni largi, tuns scurt, cu sapca, cu walkman. Cu tricou cu poza lui Marilyn Manson”,un Dumnezeu care traverseaza strada pe rosu, strecurandu-se prin traficul de masini grele, fara sa-i pese de claxoanele si injuraturile soferilor, in timp ce discuta la telefonul sau mobil cu Jim Morrison. Este Dumnezeul generatiei „Nirvana, al generatiei 0. Al generatiei Limp Bizkit, Sepultura Zdob si Zdub, Eminem, Federman, Maradona, Henry Miller, Nabokov, Ionesco, Tzara, Urmuz, Bitov…” Demiurgul generatiei mileniului trei nu se incurca nici cu morala, nici cu religia. Lumea secolului douazeci si unu nu mai are nevoie de un Dumnezeu „reprezentat prin Tatal, Sfantul Duh si Fiul...”. Dumnezeul ei nu e un Dumnezeu al trairilor halucinante. Un Dumnezeu al scarbei. Al urii. Al razbunarii. Al unei revolutiei continue. Intre El si Satana nu par sa existe deosebiri esentiale. Intalnindu-i pe strada, ii poti confunda: „Stii, noaptea trecuta l-am visat pe Satana. Am visat toata noaptea. Era foarte frumos si destept. Era blond, tuns scurt, tanar... Da, Satana era extraordinar de destept. „ In vis, Anticristul ii apare eroului din romanul Pizdet „corect, desi crud.” Ochii sai sunt asemanatori cu cei ai oamenilor, doar ca sunt albi si in albeata lor se vad si niste  linioare albe, transparente...” Noua generatie nu mai are incredere in utopii si nici in propriul sau ideal. Ea incearca sa darame vechea lume, fara sa-si propuna sa construiasca alta mai buna in locul ei. Deocamdata ea are repulsie sa traiasca intr-o lume falsa. „Ma asez pe locul meu, desi nu am bilet cu loc, beau o gura de ceai si mi se face greata. E prea tare. Din coridor se aud baietii cantand: La Familia, Metadon, Mafia. Asculta, astea-s versuri adevarate - zice unu', poezia care exprima realitatea.”
Realitatea bucatariei, a dormitorului, a strazii. Adevaratul botez al eroului cand e agresat, „lovit cu sticla in cap” El devine o simpla „carne calda”, o absenta incalzita de un sange bolnav, deposedat de vitalitate. „Sangele ce imi siroia atunci pe nas, pe gura, din rani, era constiinta mea care incerca sa ma apere atunci cand eu ma pierdeam, ma duceam departe, cuprinzand totul si nefiind nimic. Mi-a fost intotdeauna greu sa-mi revin din aceasta stare, provocata de droguri, dar si de durere...”  Unde este ura? Unde este salvatoarea ura?  care l-a animat pe erou? Locul urii l-au luat disperarea si neputinta.  Singura iesire din criza e fuga temporara. Plecarea de acasa, vagabondajul... Citez din Manifestul KLU:” Ne traim viata trecand dintr-un bar in altu’, incercand sa gasim prin betie ceea ce creierul refuza sa gandeasca treaz: Romania e o tara de cacat, cu totii asteptam s-o taiem, sa ne caram de aici (in loc sa tragem apa la buda).”  „Mi-e sila, o ingrozitoare sila de tot. - exclama eroul din Pizdet. „Nu mai sunt bun de nimic – conchide el. Sunt un cretin in stare de amorteala.” Dupa care se intreaba: cand va exploda rahatul asta istoric? Si ce se va intampla dupa? Nu cumva lumea se va umple si cu mai mult rahat dupa aceasta explozie?
 Tema peregrinarii apare si la alti scriitori apartinand tinerei generatii. La Dan Sociu (v. Borcane legate. Bani pentru inca o saptamana) sau la Marius Ianus. In ciuda duritatilor de limbaj, la Marius Ianus mai gasesti o unda de caldura umana. Dupa voiajul prin lume, urmeaza intoarcerea acasa: „Pentru acasa ma imprumut cu bani si ma urc in tren/ si nu ma gandesc la nimic/.../ descind in Brasov/ muntii sunt inalti/ iau tramvaiul/ campiile sunt joase/ intru in casa si strig? Maman, embrasse – moi,/ maman, nu ma lasa/ sa nu ma lasi niciodata....” La Vakulovski nu exista cale de intoarcere. Nici cale de impacare cu sine. In urma lui se casca infernul. Si in fata, la fiecare pas, se deschide un alt iad. Pentru inaltarea la cer, Sfantul Augustin propovaduia trei cai. Prima cale era smerenia. Si a doua cale, tot smerenia. Si a treia, de asemeni, smerenia. Ce se intampla insa atunci cand smerenia este inlocuita de revolta. De ura? De scarba? Va urma o inaltare sau o cadere?
Citind aceste randuri incarcate de venin din Manifestul KLU, simti  ca te cuprinde o „sfanta”indignare. Cum, traim chiar intr-o lume atat de infecta? Oare ce se intampla cu tinerii? Cum e posibil sa folosesti asemenea expresii despre patrie?! Bunul simt si dreapta judecata te imping insa la introspectie.
Stai un pic, iti spui, in fond tinerii acestia sunt cei care au iesit in strada in timpul Revolutiei din decembrie '89. Lor nu le-a fost frica sa infrunte dictatura. Ei au luptat pe baricade. Au murit salvand demnitatea parintilor lor. Realitatea de azi ii dezamageste. Cum i-a dezamagit si lasitatea de care au dat dovada parintii si bunicii lor acceptand dictatura ceausista. Ei au luptat, la modul instinctiv, pentru a trai intr-o lume mai buna, dar aceasta lume a devenit si mai rea, tocmai din pricina aceleiasi lasitati si a acelorasi vicii ale generatiilor precedente.
 Dupa cum am spus, dezamagirea lui Alexandru Vakulovski nu e numai a lui, ci a unei intregi generatii de tineri, de dincolo si dincoace de Prut, care nu-si gaseste locul in societatea romaneasca de azi, fiind nevoiti sa-si caute un rost in alta parte. Ba chiar mai mult, dezamagirea lor este, intr-un anumit fel,  si a noastra, a tuturor. In fond, daca stam si ne gandim bine, cine e multumit pe deplin de viata pe care o duce? „Ce ne face viata insuportabila, ce (sau cine) ne apropie de nebunie si sinucidere?”- se intreaba Vakulovski. Raspunsul este unul singur: „Statul si legile lui ne sufoca”. Pentru a ne recastiga libertatea, trebuie sa rupem catusele legilor nedrepte impuse de fosti „securisti transformati in «oameni de afaceri», deputati si presedinti”...  La rautate, trebuie sa raspundem cu rautate. La violenta cu violenta.  Cand ni se palmuieste obrazul drept, nu-l intoarcem si pe stangul sa fie palmuit. Ci la palma, raspundem cu pumnul. La cutit, cu glontele. La impostura, cu demnitate. La nedreptate, cu orgoliu. La orgoliu, cu dispret. Altfel, riscam sa devenim  „ca si parintii nostri: sclavi ai sistemului, sclavii serviciului, sclavii sefului,  sclavi ai partidului, ai sclerozei si ai diareei mintale”. Pentru a eradica raul din societatea postcomunista, tanarul poet propune printre altele: legalizarea prostitutiei (s.n.),  pentru a sti „cine se vinde” si „cat tre’ sa platim”; legalizarea consumului marijuanei (s.n), aceasta fiindca „marijuana  e mai putin nociva decat alcoolul” si fiindca celor ce fac politica in subterana le convine ca sa nu plateasca impozite si sa „prolifereze” o placere interzisa, care devine, astfel, o „tentatie mai mare”; legalizarea permisului de port-arma (s.n), aceasta pentru ca posibila victima sa se poata apara in fata criminalului inarmat; disparitia buletinelor de identitate, ca sa nu fim asemenea „unor animale insemnate in turma” – doar „criminalii si politicienii ar trebui sa fie obligati sa aiba buletine” propune autorul; disparitia granitei dintre Romania si Republica Moldova (s.n), tari ai caror politicieni sunt „niste excelenti imitatori ai prostiei”, din care pricina, spune el,  „Romania & Republica Moldova, ca doua curve proaste ce sunt, isi dau palme si se scuipa in gura” (s.n.).
De asemenea, pentru asanarea vietii sociale si politice poetul nascut in apropiere de Tighina, cere trecerea la o „noua literatura”, „directa” si „spontana”, care sa elimine „fabula si textele vag aluzive”, care  sa numeasca lucrurile pe nume si sa nu „vorbeasca despre povara singuratatii din texte, cand e vorba, de fapt, de lipsa organului sexual masculin...(biiip! n.n) sau de lipsa organului sexual feminin... (biiiip! n.n)”... Pudibonderia, scrupulozitatea si lipsa de alternativa au facut, considera poetul nouazecist, ca lectorul sa se refugieze din biblioteca in WC-ul public, unde inscriptiile trasate cu degetele de la maini direct pe tencuiala muceda sunt „mai apropiate de viata”, decat ceea ce ne ofera un text literar, in care autorul se scarpina cu mana dreapta la urechea stanga, fara sa spuna, de fapt,  nimic. Va veni un timp, proroceste Vakulovski, cand la intrarea in facultate tinerii vor trebui sa analizeze un „grafitti, un text al unei reclame, sau o inscriptie de la buda”. Abia atunci universitatile vor fi eliberate de inchistarea si de dogma pe care le propaga, devenind altceva decat ceea ce sunt in prezent: niste „aparate de tortura mintala” si nu vor mai „deforma constiintele”, transformandu-i pe tineri  in „mediocri si slugoi ai sistemului”. Introducerea unui text in programele scolare e echivalenta, pentru Vaculovski, cu moartea lui. In aceasta ordine de idei, autorul manifestului militeaza pentru introducerea cat mai grabnica a textelor licentioase scrijelite in diferite locuri publice in programa universitara. Odata devenite obiect de studiu obligatoriu, nimeni nu se va mai ocupa de ele.  Chiar si psihopatii si maniacii sexuali, lasa sa se inteleaga Alexandru Vakulovski,  nu vor mai fi atrasi de textele licentioase. Militand pentru inlocuirea literaturii oficiale cu cea „spontana’, Vakulovski decreteaza totusi, moartea oricarei literaturi, chiar si a celei scrise in „buda”, deoarece odata oficializata si intrata in programele scolare, asemenea literaturii optzeciste (care dupa opinia lui Vakulovski a sucombat demult), literatura „grafitti” si cea practicata in „buda” va sucomba si ea.  Si atunci ce rost va mai avea ca in sedintele din Parlament sa se citeasca Nabokov, cum propune Vakulovski, sau la intalnirile la nivel inalt dintre Bush si Putin sa se discute despre Tropicele lui Miller, cum cere tanarul poet in acelasi teribil manifest, odata ce aceste texte, prin uzanta, vor deveni la fel de moarte, cum sunt, pentru nouzecisti, textele „clasicilor” optzecisti sau pentru postdecembristi textele clasicilor marxisti? Si apoi, crede oare Vakulovski ca discutand despre Miller sau Kobain sau Morrison, politicienii nostri ne vor rezolva problemele existentiale si Romania nu va mai fi o „tara de cacat din care asteptam cu totii s-o stergem (in loc sa tragem apa de la buda)?” Citind manifestul lui Vakulovski, gandul ma duce la un cumplit blestem chinezesc, care suna astfel: „Iti doresc sa te nasti in vremea schimbarii”, cand totul e intors pe dos si omul nu-si gaseste rostul in viata. Noi traim intr-o permanenta schimbare, intr-o continua revolutie.  Intr-o lume haotica unde „Dumnezeu exista si nu exista”. „Nu stiu – conchide Vakulovski - cred ca vor mai trece ani buni pana cand am sa cred sau nu am sa cred in Dumnezeu. Pentru mine el este absenta.
Marea absenta, cea care ne inalta si ne coboara in pacat.

Dan Sociu si lupta cu inertia

Chiar daca multi tineri scriitori traiesc in provizorat, in promiscuitate si apatie, impartasind, probabil, in sinea lor,opiniile lansate de scriitorul basarabean Alexandru Vakulovski in Manifestul KLU anume ca „Romania e o tara de cacat, cu totii asteptam s-o taiem, sa ne caram de aici („In loc sa tragem apa la buda”); nu toti chiar o taie spre mult ravnitul Occident, ci unii precum poetul Dan Sociu inzestrat cu har, chiar raman si, spre disperarea unor capete de rand, continua cronica in versuri a acestui „negru timp”. Ei scriu oriunde, in orice conditii, cu instrumente de scris mai putin obisnuite: „caut prin buzunar un pix/ si dau peste periuta de dinti/ e si acesta un mod de-a cuceri un oras/ sa dormi in fiecare noapte intr-un alt pat.” Dormind azi intr-un loc, maine in altul, punandu-si, cum se spune, pielea la bataie, ei nu se sfiesc sa „striveasca”, in fiecare clipa, cu mainile febrile, corola de minuni a lumii si sa ucida cu mintea, dar si cu inima, „tainele ce le intalnesc in calea lor”. Ei nu cauta tainele lumii, ci adevarul despre ei si despre ceilalti; „alaltaieri, de pilda, prin bunavointa unui paznic/ am dormit intr-un cabinet ginecologic/ printre halate albe si cantare, printre hamuri si sertare/ umplute cu forcepsuri si seringi”si, desigur, fetusi proaspat expulzati din pantecele mamelor.”
Inconjurati de ruinele vechii lumi, ei lupta cu inertia si, pentru „a-si incarca bateriile” se intorc in locurile natale, unde isi contempla „la lumina camerei”, alta decat cea de la gazda pasagera sau cea plina de fum gros si miros de alcool de la camin. „mainile cu vinisoarele iesite in afara”, ca niste paraiase izvorate de sub zapezile iernilor grele. Pe malul acestor fragile paraiase, poetul Dan Sociu, caci despre el e vorba, care poate fi considerat un etalon al ultimei generatii (volumul sau de debut, Borcane bine legate, bani pentru inca o saptamana, aparut la Editura „Junimea” a fost incununat cu Premiul National de Poezie de la Botosani), construieste orase, unde tinerii isi fac din chistoace (fumate in gari, in trenuri, in pasaje, pe sub poduri)coliere si unde domneste o plictiseala mai mare decat „capul fericit de experimente”, sta ghemuit pe o foaie de hartie si scuipa pe trotuar cate „un trupusor inghetat,/ un fat micut/ cu ochi albastri/ senini,/ cate un omulet cu capul in maini”, care, la randul sau, expulzeaza scuipand printre dintii ingalbeniti de tutun,alti omuleti din ce in ce mai mici, din ce in ce mai zgribuliti, din ce in ce mai ingroziti de existenta. In acest oras ridicat pe firicelele vinisoarelor de la maini, plin de ziare si fetusi, poetul isi retraieste propria-i copilarie si adolescenta. Astfel, la orele opt dimineata, el este scos in careu si mustruluit de director, fiindca a indraznit sa povesteasca, in amanunt, prima sa experienta erotica soldata cu esec: „a doua zi la gazeta de perete a scolii/ totul era povestit cu amanunte;/ scrumul uscat/ dintii nefiresc de inalti/degetele ei chinuindu-se cu o centura de pionier/ cearsaful cu pata galbuie la mijloc.” Introspectia continua, firul narativ al volumului ne poarta prin labirintul unor experiente „esentiale” traite paroxistic . Intensitatea trairii din „Borcane bine legate, bani pentru inca o saptamana” ne trimite cu gandul la volumul „Primele iubiri” de Nicolae Labis.  ciuda atmosferei sumbre, un suflu vital strabate de la un capat la altul cartea. Dan Sociu isi asuma existenta si poezia pe cont propriu. El nu evadeaza din realitate, decat pentru a o privi dintr-un alt unghi si pentru a reveni, incarcat de noi forte, in interiorul ei. Textele respira prospetime si puritate: „In casa noastra podele-s inclinate/ noapte de noapte urcam catre paturi/…/ mama aprinde o lumanare si din spatele flacarii ne spune/ pe care l-a vrut/ pe care nu/ pe care l-ar mai vrea in continuare.” Si iata si sentinta: „parul meu blond/ dintii mei galbeni/ urina mea aurie/ sunt toate si-o zic toti/ semne de sanatate/ semne de frumusete/ semne de bogatie.” Viata nu chiar atat de neagra pe cat pare, iar tineretea isi spune cuvantul. Poetul tanar descopera lumina calda si bucurie in locurile cele mai sordide. Imaginile au forta, expresivitate: „Ne ridicam in fund pe cearsafurile patate/ ne facem semne disperate de recunoastere/ acum cand tragi bluza pe tine imi amintesti de mama/…/ arunci monede reci pe podea/ mi se lipesc de talpi/ ustura/ ceafa ta e un televizor abia stins/ ma furnica.” Zilele trec prin fata ochilor sai „pe picioare de alcool si tutun”, iar poetul, asezat pe trotuar, neavand constiinta „unei potai rebegite de frig”, incepe lupta cu inertia „generatiei celor care au copilarit si s-au masturbat prima oara sub dej/ care au avortat sub ceausescu in case/ conspirative din mahalale/ care stateau la coada la butelii si la coada de ulei/ care sambata dupa meci sopteau bancuri” si „aplaudau c-o singura mana”.
Prin mesajul sau din „Borcane bine legate, bani pentru inca o saptamana”, poetul Dan Sociu marcheaza intrarea in literatura a unei noi generatii de poeti. realitatea pe care o descrie el capata un al puls decat cel simtit de generatiile precedente. „Odata cu „prima masturbare curata” el descopera cu uimire ca e liber, atat de liber incat nimeni „nici parintii, nici dumnezeu” nu cunosc nimic din lumea ce se naste in mintea sa...

O. Nimigean

    Dintre toti scriitorii ieseni, unii mai mari, altii mai mici, poate cu exceptia celebrului Fan-Fan, rechinul puscariilor, pe care, de altfel, il si invoca intr-un insolit poem, Ovidiu Nimigean se bucura de „privilegiul” de a fi posesorul (beneficiarul, locatarul) celei mai insolite, ca sa nu zic sordide, locuinte (garsoniera confort cinci largit? camara? uscator? magazie?), obtinute probabil cu mult chin si truda, in mult iubitul nostru targ. Am folosit oarecum impropriu cuvantul sordid, vrand sa atrag atentia cititorului nu atat asupra aspectului interior, cat asupra marimii cu totul insignifiante a apartamentului si a imobilului (botezat, din cate stiu, „La sicrie”) in care habiteaza la inceput de acest mileniu o familie respectabila de intelectuali, compusa din tata-scriitor, mama-cadru universitar si un licean. Locuinta, apartamentul e compus din doua camarute inghesuite una in alta, insumand in total o suprafata ce nu trece decat cu cateva palme douazeci de metri patrati batuti pe muche. Probabil numai in prozele absurde ale lui Urmuz, populate de personaje din cele mai bizare, cum ar fi Fuch, Algazzy & Grumer, Cotadi si Dragomir sau Ismail si Trunavitu, gasim atata inghesuiala de umbre si obiecte pe centimetru cub. In insignifiantul spatiu aflat la o aruncatura de chibrit de Piata Nicolina (de aici si titlul unui grupaj de versuri, Nicolina blues) au fost ingramadite intr-o ordine strict pitagoreica nu numai dulapurile cu haine, canapele, masa, scaunele, ci biblioteca si arhiva compusa din zeci de manuscrise, precum si masina de spalat, aragazul, vesela, frigiderul, televizorul si, nu in ultimul rand, computerul, pe care il acceseaza deopotriva fiul, sotia si insusi O. Nimigean. Nu-mi pot inchipui nici in ruptul capului cum toate aceste obiecte si persoane se pot misca intr-un perimetru atat de stramt: probabil, apeland la legile metaforei, miscarea se produce nu doar pe orizontala, ci este folosita si verticala locului, precum si celelalte dimensiuni, altfel toate aceste accesorii ar intra in colaps si orice miscare, inclusiv cea launtrica, ar inceta. Trebuie sa posezi, probabil, un simt de orientare aparte si sa fi inzestrat cu echilibru psihic perfect ca sa te poti misca zi de zi intr-o astfel de cabina. Am impresia ca la G4 legea gravitatiei a fost anihilata si locatarii plutesc prin incaperi asemenea unor astronauti. Nu e de mirare ca habitand in aceste chilii medievale, unii sufera de agorafobie, altii au dobandit alte boli, astfel ca pentru multi dintre ei orice descindere in afara (cum ar fi cumparaturile din piata), constituie o aventura la fel de incitanta ca pentru cosmonautii navetei Discovery iesirea in spatiul cosmic. Doar un Kafka dupa ce-a scris Metamorfoza, Supliciul, Un artist al foamei si-a permis „luxul” sa se autoclaustreze intr-o chichineata lipita de zidul castelului praghez, similara cu cea a lui O. Nimigean, unde a continuat sa lucreze asiduu la finisarea Americii si a Procesului. Sau un Velimar Hlebnikov, considerat drept cel mai important poet al secolului XX, care la sfarsitul zilelor, nu stiu prin ce minune, in loc sa fie executat, cum se obisnuia, de altfel, a primit, pentru o perioada scurta, din partea regimului stalinist, un „ungher” similar in casa Herzen. Acolo Hlebnicov, si-a desavarsit finisarea ultimilor poeme. O. Nimigean a trecut si el peste un astfel de „noroc”. In zilele lui de glorie de la inceputul carierei de edil, Constantin Simirad, fostul primar al Iasilor, a „omenit”, ca sa zic asa, pe multi din oamenii ce poarta in mana pixul ca pe-o spada... E drept ca dupa aceasta, cativa ipochimeni, dintr-un spirit de exacerbata „recunostinta”, specifica unor mici jigodii de Bahlui, si-au transformat inflacarata spada intr-o galeata de laturi. Altii care au primit apartamente pe strada Lapusneanu se plang si acum ca nu incap in ele... In fine, ghinionist ca orice artist marcat de gena, O. Nimigean a fost ocolit de norocul pe care si l-au facut singuri unii batand temenele adanci la picioarele fostului primar. De altfel, ceasul negru l-a si impins sa scrie intr-o zi de marti cateva randuri, nu prea ortodoxe la adresa administratiei, fapt care, se intelege de la sine, i-a adus in casa numai ghinion. Dar, probabil, asa a fost sa fie. Unii stiu sa se orienteze in timp si spatiu, altii nu. Si in afara de aceasta, libertatea interioara se cucereste in urma multor renuntari. Meditand probabil la aceasta sleahta de vechili si de lingai ce s-au oplosit prin dulcele nostru targ, poetul scrie: „m-am saturat sa ma mai bat/ cu mancatorii de rahat/ azi stau tacut pe intuneric/ si-n pizda mamei lor ii bag generic”, constatand, in strofa urmatoare, cu amar: „au castigat din nou precum se pare/ inca o jumatate de secol de duhoare/ libarca grasa cat ai da cu clor/ se lafaie-n latrina gurii lor...” Am citat din poezia „Tara lor”. Poemul are forta unui adevarat pamflet arghezian din Flori de mucigai. Imaginile cosmaresti a viciilor unei umanitati ajunse la pierzanie par desprinse din Gradina deliciilor a lui Heronimus Bosh: „In coltul mestecaului le-atarna/ aburitor un turture de scarna” , din aceasta cauza „zapezi cat tot balcanul si carpatul” nu pot acoperi rahatul... Intreaga obste pute, incepand cu norul si sfarsind cu „tricolorul”. Poetul isi ia adio de la aceasta Sodoma si Gomora postrevolutionara: „ din marea merda marele smerdak/ cu-un ultima hai sictir un ultim fuck/ imi iau adio lunec in absenta/ pe care n-o atinge pestilenta...”
      Din ce in ce mai claustrat in cochilia sa de la G4, O. Nimigean, construieste, cu migala un univers poetic extrem de incitant, in care elementul ludic este dublat de trairi impinse spre limita, unde retorica, ironia si autorironia constituie un tot. In septembrie 1988, poetul nota in jurnal: „Nu visez o societate utopica, tanjesc, in schimb, dupa una mai putin corupta. Insa toata revolta mea se scurge pe la colturi ori pe cate o pagina, dandu-mi pe langa sentimentul inutilitatii, senzatia paradoxala, a culpei. Sa nu ajung intr-o zi sa privesc cu respect mecanismul urias si strivitor al puterii. Sa nu ajung numai frica, numai gelatina.” Caracterul diabolic al mecanismului socio-politic din Romania tine de prestidigitatie. Totu-i sa stii cum sa tragi sforile. „Nimic, conchide el, nu vorbeste mai elocvent despre mizerie (morala si materiala) decat paginile organelor centrale. Cu cat creste mormanul de adjective, cu atat suntem mai circumspecti cu ce se intampla dedesubt.” Regimul politic din Romania s-a schimbat intre timp, dar mizeria parca s-a adancit si mai mult. Frica din perioada dictaturii ne-a intarit, ea a fost mai putin nociva decat dezamagirea care a urmat. In viata politica si in viata culturala totul a fost debusolat. Manipularea a devenit ceva mai subtila, ea ne-a inmuiat incetul cu incetul genunchii, transformandu-ne intr-o masa amorfa. Intr-o „gelatina” care pentru a putea supravietui de pe o zi pe alta, ia orice forma.
Adversar al oricarui compromis etic si estetic, in afara de poet, prozator si excelent eseist, O. Nimigean este, alaturi de prietenul sau Mirel Cana, alias Serban Alexandru, un formator si un promotor al noii poezii si proze iesene.  El a avut harul si puterea necesara de a fi adunat in jurul sau pe cei mai talentati tineri scriitori, incepand cu Radu Andreiescu, Constantin Acosmei, Dan Sociu, Serban Axinte si terminand cu Lucian Teodorovici, Dan Lungu, Florin Lazarescu si multi altii, carora le-a calauzit pasii pe drumul spinos al literaturii. Nonconformist, incomod, chiar ciufut, cum il prezinta Liviu Antonsei in postfata romanului Mortido (pentru care autorul a obtinut premiul de proza al „Ziarului de Iasi”), trecand peste multe oprelistii, angoase, orgolii si diverse privatiuni, intr-un Iasi din ce in ce mai conservator, mai ostil fata de tot ce-i nou, el a reusit sa imprime o linie moderna tinerei literaturi moldave.
In acest sens, consider ca minuscula sa locuinta (dulap, camara, camera de gazare) situata in apropierea Pietii Nicolina reprezinta pentru scriitorii tineri ieseni un reper daca nu tot atat de important, atunci macar ceva mai viu decat Muzeul Literaturii.