Liliana COROBCA Citeva observatii despre poezia lui Bogdan Ghiu

                 “Manualul autorului”, care a aparut in anul 2004, contine toata poezia publicata de Bogdan Ghiu pina in prezent, incepind cu Extrase din “Manual” din volumul colectiv Cinci (1982) pina la Pantaloni si camasa (2000), cu citeva “infime modificari, indreptari si adausuri”. Minunat prilej, veti considera, pentru a urmari evolutia unui poet.
                      “Cine merge cu mine sa nu spere s-ajunga./ Caci nu pe drum pasesc eu,/ ci parca-ncerc sa ma centrifughez” (284), ne avertizeaza poetul. Nu intimplator prima carte “personala”, Manualul autorului (1989) a imprumutat acestui volum titlul, volum cu care inchidem, incheiem un ciclu, un cerc. Titlul contine o ambiguitate. Cine este “autorul”? Prin texte apare un autor-personaj (generic): “In multe din poemele de aici, autorul a avut revelatia FEMINITATII inerente….”(141). Pe de alta parte, “manualul”  este un “laborator de creatie” al autorului Bogdan Ghiu.
                      “Titlul e o profetie pe care va trebui s-o indeplinesti. Fiecare cuvint e titlul cuvintelor ce urmeaza.” (155). Astfel, un vers din Extrase din “Manual”, 1982 (“Scriu un poem cu latura de 1 metru/  de pe care sa ma arunc.” 30) anunta  Poem(-ul) cu latura de 1 metru, ciclul de versuri publicate in anul 1996. Sau, in “Arta consumului”, chiar in primul poem isi face aparitia “fiinta-arhipelag: ARHIPELOGOSUL” (209). “Arhipelogos” e volumul (urmator) in care apare poemul “Pantaloni si camasa” (269), titlu pentru cartea care urmeaza.  (Apare si metafora “ochiului de sticla” la p. 203, titlu, de data aceasta, pentru un volum de eseuri: “Ochiul de sticla. Texte privind televiziunea”, 1997). “Inlantuirea” nu se opreste numai la titluri (“Tot ce este se-nlantuie”), ci si la poeme. Poezia “cercului” este una repetitiva, voit, programat:
“Repeta(-te) pina cind ramii liber. Repeta-te ametitor ca sa obtii viteza capabila sa te scoata o data pentru totdeauna din joc.”  (“Ars”, p. 202). “Nu cumva te repeti facind orice (altceva), incepind ceva?” (326) Se repeta chiar si poemele (“Incercind sa te mai aduc o data pe lume”, p. 82 si 200). Ni se propune, aparent, o decodare a poemului: “Lucruri simple/  din care se alcatuieste ceva/  complicat, repetitiv,/ aproape fara forma sau cu o/  forma intimplatoare.” (287)
Primele poezii se numesc rece, rigid, “Poem”. Texte scurte, eliptice si multa foaie alba, care treptat se “umple”, poemele devenind mai reflexive, mai lungi, au titluri semnificative (sau nesemnificative), metaforice sau neutre.
Cele doua mari motive, “circulare” din poezia lui Bogdan Ghiu, obsedante, repetitive, sint “poemul” ( cu scrisul, creatia, cuvintele, autorul) si “golul” (cu tacerea, absenta, nefiinta).
                      “Cit despre gol, el e de mai multe feluri. Trebuie, deci, vorbit despre goluri, la plural.” (255). “Golul” inseamna locul gol, pagina goala, lucrurile goale, a privi in gol, vorbe goale, golul mintii, golul palmei, trupul gol, inima goala si sufletul meu gol… Gol “domesticit”, generalizat, universal: “Vai, am domesticit golul. E la mine in casa, intre scaunele goale, intre mine si ele, sub mina mea, sub pasul, patul meu. Nu, golul nu e dat, golul trebuie cautat, daca nu facut.” (256). Mai sus, cu citiva ani inainte, acelasi motiv: “Golul nu este dat. Trebuie  facut.  Sa fac aceasta pagina goala. […] golul se realizeaza in mod “pozitiv”. Trebuie lucrat. (143) “Golul este creatia mea” (179).
                      Paradoxal, aproape sau chiar oximoronic, golul se “umple”:
                      “Locul gol e plin de instrumentele care cauta”(195); “Inima goala imi umple tot trupul. Sint plin de sufletul meu gol.”(155) “Un gol umplut este cu desavirsire ratat, un drum pierdut.” (160). 
Golul, absenta, inexistenta, nefiinta: “Stam in gol, in spartura lumii, in golul lumii, in absenta lumii” (337); “Eu, umplind locul tau plin, gol. Scriitorul ca semn al absentei, al disparitiei omului (de rind)”, p. 182; “Am incetat sa exist. Nu pot nici macar sa pling, nu am de ce ma plinge: n-am murit, n-am disparut – nu mai sint.” (303) Poetul face “declaratii de nefiinta” (330). (“Nu sint ceva si am incetat a fi altul”).
                      Linga gol, tacerea (cuvintelor, a literaturii): “Literaturizez o tacere. Literatura e tacere.” (160). Aspectul oximoronic: “Tacem retoric, tipat!” (161) “Tac spunindu-va cuvinte” (157).  Aspectul violent, punitiv: “Intr-o lume a cuvintelor,/ intr-o lume de cuvinte/ si cuvintatori/  tacerea e un act violent” (175). Sau: “Va atac cu tacerea cuvintelor. […] Tacerea cuvintelor ucide lumea.” (270); “Tacerea cuvintelor este intotdeauna o pedeapsa legata de o vina adinca” (270). Tacerea imperioasa, irefutabila: “Cuvintele mi le poti refuza,/  mi le poti trimite-napoi,/ dar tacerea nu ai cum s-o refuzi.” (84) si “Tacerea mea nu poti sa n-o primesti” (163).
               Cuvintele, la inceput, “tratate ca niste semeni”, devin cind o “dovada a canibalismului” (174), “Cuvinte – solzi ai limbii./ Jupoi, sau ce fac?” (341), cind inexistente, invizibile: “iata-le! Le vezi? Nu exista” (309). Ca un mester Manole, poetul lucreaza (creeaza) cu ajutorul cuvintelor-caramizi: “Pastreaza cuvintele intregi./ Spunerea lor ne zideste.” (311)
Din acelasi cerc mare al tacerii face parte si scrisul: “A scrie inseamna a nu vorbi, a tacea. […] Scriu ca sa tac.” (131) Scrisul “direct”, “fiziologic”, “ontologic”: “Apas aceste cuvinte pe hirtie. Pe mine cine, ce ma apasa?”; “scris marunt si greu. Apasat. Viu” (187); “scriu, scriu, apas…” (204). Scrisul dus la limita, pina la margine, la moarte: “Scrisul cu muchiile, cu suprafetele,/ Scrisul cu gheara pe gheara.” (67); “Scrisul: corporalitate muta./  Corp ca sa inchida gura cuvintului. / cuvint cu corp, fara gura. / Excrescenta.” (280); “In direct! Numai scrisul e in direct./ Scrisul e de mult televiziune.” (292); “Scriu pina ajung la marginea unui lucru” (102); “Scriu tot mai repede/ fulgerator. Ca/ moartea.” (236). Poezie pe alocuri paradoxala si contradictorie, firesc. “Cine scrie stinge incet lumina paginii albe.” (95), “Nu scriu pentru a umple pagini, ci pentru a le curata pe unicele care exista, pentru a pune la indemina pagini albe, curate…” (119) In fine, din punct de vedere “psihologic”, “Scrisul e descarcare de povara” (295). Cea mai frumoasa si mai impresionanta definitie: “E un scris dinainte de ivirea zorilor,/ dinainte de descoperirea focului. Un scris/ ingropat, care refuza suprafetele./ Un scris in pamint, direct arheologic,/ direct uitat, direct. […]
               Scris fara stele,/ fara reflectare. Scris al meu de acum,/ cind constat ca ar trebui sa sap o/ groapa in mine ca sa ma pot strecura/ afara, sa alunec pe unde, totusi, respir,/ sa evadez in directia privirii. Scris/ tactil fara piele – pielea ar fi deja/ pagina, toba, tamtamul, eu as fi litera.” (321)
               Dupa cuvinte (si litere) urmeaza punctul: “Sa mai ramina de pus doar/ punctul,/ Dumnezeu-Insusi, / pata de sine! (50); “Dar cine/ imparte lumea in cuvinte si puncte? (55); “Cuvintele se vor conduse cu dibacie spre punct” (110); “Am prea multe puncte de pus si nici un cuvint” (192); “Scriu cu un punct. Scriu cu punctul si nu ma pot opri. Voi hasura pagina” (205).  Punctul inlocuieste cuvintul incapabil sa mai exprime ceva.
               Personajul principal al primelor culegeri este poemul. Personalizat, suparat, “ca un gunoier/ poemul pleaca injurind.” (48) sau delegat poetic oficial “Acum, acum, sa pot trai – /in locul meu las/ un poem/ sa scrie poeme.” (31), personajul-poem pierde din importanta si, treptat, apar autorul, creatorul, poetul, scriitorul, ingerul (mai rar), strainul (de vreo trei ori) si filosoful.
               Textualitatea parcurge citeva etape (de-a lungul cartii):

1. Textualitatea puternica, virila, de maxima intensitate, experimentalista, teribilista, ironica. “Vai,/ nu pot continua (nici un pic)/ acest poem/ atit de minunat”. (23).
2. Textualitatea-limita, vulnerabila, agresiva, dar neputincioasa, abandonata pe jumatate, cuvintele disperate, inecate, imposibil de auzit (insa). “Uita-te inapoi, ai lasat cuvintele in urma. Cuvinte tacute, sumbre, neospitaliere” (159). Textualitatea ca o femeie singura de 40 de ani.
3. Textualitatea umilita, impacata cu “sine”, cumintita, pasnica, filosofica. “Scrisul e in genunchi: / cu ochii ingropati in sine,/ aratindu-si nu fata, ci spatele.” (281)

Pe alocuri mai apare cite-un vers din Rilke (191), Ion Stratan (161), un poem intreg cu versuri din Quevedo, Pindar, Neruda (203), Bacovia, cu versul “Singur, singur, singur” (132), dar nu acesta, ci “figurativul” Bacovia se pare ca-l atrage pe poet: “…Figurativi?/ Sau cine-ati fi?” e motto-ul ciclului de poeme “cu latura de 1 metru” (149).
Poezia lui Bogdan Ghiu este si profund teoretica. Ca si cum ai transforma in poeme, ai explica prin poeme opera lui Derrida, de pilda. Deschid “Constiinta critica” a lui Georges Poulet (care era mai aproape) si caut, gasesc, in graba, similitudini. Despre creatie, scris, literatura, lucruri, poeti, absenta. Constiinta critica versus constiinta poetica! Renunt. Sa ma opresc la asemenea asocieri (pe cit de originale, pe atit de fortate, crispate, intimplatoare) ar insemna sa inchid poezia  intr-o cusca neincapatoare, nepotrivita, netrebnica, nevolnica, ne(in)cintatoare.
      Alte cercuri semnificative, dar mai mici (cerculete): mina intinsa care cere sau da?, ochiul fara pleoape, a inainta cu spatele la viitor sau “ma retrag cu spatele la viitor” (307), intunericul (ca si golul), “poate fi faurit,/ e o opera, o constructie” (338), cercul poetului disparut (Virgil Mazilescu?) etc. etc.
Se pare ca cercul poeziei se apropie, pina la contopire (de sine), de cercul filosofiei (intr-un lung poem (Stoc I, IX parti, poetul (deja) “filosofeaza”. E un fel de evolutie?). Iata:
“Filosofia e naivitate. Oricit de pretentioasa, ea ramine candida. A pretinde ca ai depasit filosofia, ca te-ai extras din «jocul» ei, e o amarnica recunoastere a faptului ca ti-ai pierdut inocenta, capacitatea de naivitate – si chiar de prostie. […] Nimeni nu poate fi mai intelept ca filosofia. Nu exista intelepti. Nu exista decit, cel mult, in cel mai bun caz, filosofi si poeti. Nu este posibila gasirea fara cautare. Singura revelatie – limbajul.” (326) In asemenea context, nu ne mira aparitia, existenta “spitului”, chiar daca mai plateste tribut batrinei regine – textualitatea: “Ma spalam pe trup/ si am dat peste spirit: / pe suprafata corpului am gasit/ spiritul![…] – Spiritu-i un cuvint. E Cuvintul./ pe care din cind in cind il/ gasesti scris pe trup,/ ca o amintire, ca o amenintare,/ ca o promisiune.[…] Spiritul exista, l-am gasit eu, pe trup! (283-284).
In citeva din cartile despre poezia optzecista, numele lui Bogdan Ghiu abia figureaza, de parca n-ar fi un optzecist. E greu de incadrat, vom spune, asa cum ii sta bine unui mare poet (Parca nu asa am invatat la scoala? Adevaratii poeti , marii poeti nu se incadreaza unui “curent”). Exista o dimensiune ludica in poezia contemporana (poezie a strazii, a banalului, anodinului, derizoriului) care lui Bogdan Ghiu ii lipseste cu desavirsire. Acest poet nu are ochi pentru a descoperi frumusetea aparte sau semnificatia ascunsa a unei chiuvete, de pilda. E un poet al poemului, in primul rind, de dragul poemului, poate. Prin poem intelegindu-se “totul”. Si cind, in prefata (“Triste tropice, simple incretituri ale scoartei”) poetul declara: “Caci am fost, si eu, cum se spune, produsul unei epoci, al unor imprejurari istorice, si tocmai de acest «fiu» sau «frate» vreau sa ma eliberez astazi, redindu-l societatii (de discursuri) care (cel putin in parte) l-a modelat”, ramin oarecum nedumerita. Unde-i imprejurarea istorica? Pare totul atit de atemporal… Poate aici: “Eu stau acum in genunchi si nu stiu! Inceepe sa mi se para ireal ca (mai) scriu. De fapt nici nu scriu. Nici nu scriem. Nu se poate scrie cind stai – de fapt – in genunchi. Se poate merge in genunchi? Ne-am lasat in genunchi, si pleoapele, la fel, s-au lasat. S-a lasat noaptea. […] Calcam – dar nu in picioare –, calcam totul in genunchii diformi, fara amprente, fara semnalmente, genunchii diformi, fara amprente, fara semnalmente, genunchii anonimi, impersonali.” (160-161).
In spatele impersonal al “autorului” evolueaza “fiinta umana”. “Am 28 de ani si cintecul e numai cuvinte…”(90). “Nu am revelatii. Am cuvinte./ Am avut si eu 26 de ani, / am avut 19, / cindva aveam 13 ani/ si ma uitam in oglinda.” (253); “Privesc in urma si-mi vad amintirile/ crescindu-mi din umeri – aripi/ in calea timpului.” (253). Tonul devine liric si trist: “Tineretea a trecut. Mai ramine viata./ Abia acum incepe viata sa treaca./ Si ea poate trece brusc, dintr-o data./ Numai tineretea e greu de trecut.” (224); “Curaj! Te imaginezi la cincizeci (50) de ani? Acum esti ca atunci. De douazeci de ani te imaginezi la cincizeci. Cu parul aproape alb, patriarh in – lenta – devenire. Multa putere, continuta, gata pierduta, de fapt. Virilitate simbolica.” (291-292).  Acestei voci i se spune, rar, “Bogdan”: “Bogdan, pe mine ma intereseaza sa te exprimi.” (306, iar la 292 apare “Bogdan Ghiu”).
Poetul e foarte atent cind e vorba de (cuvintul) “dragoste”. Prezenta feminina, extrem de discreta, e mai intii abstracta (in primele cicluri):“Cu cine vorbesc? Cui ma adresez? Fantoma a textelor mele.” (nascuta de autorul insusi, “o falsa fantoma”, p. 145)  “Lumea ca feminitate si dincolo (indiferent) de ceea ce-mi spune limba in care scriu. Scriindu-ti eram deja impreuna.” (142, vedeti ce abstract!). Cite-un vers, aruncat parca intimplator, din care reiese existenta unei fiinte iubite: “Gindeste-te la mine, iubito”(83). Cu timpul, abstractiunea (feminina) se rarefiaza: “Ea are casa, masina, un numar de telefon. Am sa-i duc o pisica neagra, baiat, cu capul rotund.” (293).
Uneori (sau probabil de fiecare data), cind citesti din poetul preferat, ai impresia ca scrie ceva pentru tine, ca-ti spune ceva numai tie (adica mie, “cronicarului”). Iata ce-mi spune: “nu-mi citi/ urmele, vezi-ti de drum, daca drum/ simti ca ai de facut,/ si chiar daca pasesc alaturi/ de tine, nu crede ca sintem pe acelasi drum.” (285)
Treci, fascinat, prin poezie, ca printr-un labirint. Nota bene: “Plin, intesat, locuit cu frica de-a nu fi/ expulzat, labirintul a fost parasit.” (318).  Bogdan Ghiu, autorul, va trebui cautat in alta parte.