Aruncata de la etajul cinci al blocului, cu indeminarea caracteristica unui bun tintas, rosia stricata exploda chiar in capul chel si lucios al lui Polikarp Feofanovici. Pret de o clipa, veteranul-de-curind-pensionat fu cuprins de o spaima puternica, preschimbata imediat in jena si uluiala de viscozitatea puturoasa ce i se prelingea pe fata si pe git. Ii venea sa intre in pamint. I se parea ca e tinta tuturor privirilor. Undeva deasupra cineva rise nechezat. Scoase, cu mina tremurinda, o batista mototolita din buzunarul pantalonilor, uitindu-se temator in jur. Cu toate ca era mijlocul zilei, curtea era pustie. Rasufla usurat. Ridica ochii si scruta etajele superioare ale blocului de locuinte. Capul lunguiet al unui copil se itea de dupa balustrada de beton a balconului pitit sub streasina acoperisului si ticsit cu tot felul de lucruri inutile.
Isi aminti brusc ca Veniamin Nikanorovici, aparatorul Stalingradului si prietenul sau cu care juca domino sau pleca la Ghidighici sa pescuiasca plevusca, se plingea uneori ca e “bombardat” ziua-n amiza mare cu oua clocite si rosii stricate. Polikarp Feofanovici constata acum ca nu luase in serios un fapt nici pe departe inofensiv. Ignorase cu seninatate o impietate care in mod normal trebuia sa-i dea de gindit: niste copii – care nu puteau fi decit pionieri sau comsomolisti – isi bateau joc de veteranii Armatei Sovietice. Prada mustrarilor de constiinta rascolitoare, isi mai aminti amanuntul ca Veniamin Nikanorovici vorbea mereu despre aceste incidente cu voce scazuta, cu privirea pierduta in gol. Pe deasupra, parerea lansata de Polikarp Feofanovici, aceea ca la mijloc erau niste sotii copilaresti, il calca pe nervi pe Veniamin Nikanorovici. Iar odata, cind veteranul-de-curind-pensionat nu-si putu stapini risul la auzul cuvintelor soptite, care evocau drama usor haioasa a prietenului surprins de o ploaie de oua clocite, aparatorul Stalingradului ii intoarse spatele si refuza sa stea de vorba zile in sir.
Dus pe ginduri, Polikarp Feofanovici simti necesitatea imperioasa de a urina. Vezica sta sa plesneasca, transmitindu-i cu desperare s.o.s.-uri. Privi imprejur, se apropie in graba de tufarii pitici din fata blocului cenusiu, se aseza pe vine, scoase madularul scofilcit si se pisa indelung, cu intermitenta, opintindu-se si inrosindu-se la fata. O gospodina, adusa de spate din cauza sacoselor grele, isi facu aparitia pe neasteptate, holba ochii, apoi iuti pasul. A doua rosie aruncata de obraznicatura cu cap lunguiet il baga in nabadai pe Polikarp Feofanovici. A trebuit sa se fereasca, cazuse in fund si citiva stropi de urina ii patasera pantalonii. Isi incheie prohabul si se indrepta cu hotarire spre scara blocului. Nu era obisnuit sa escaladeze atitea trepte (locuia la parter) si pufaia ca o locomotiva. Apasa soneria unei usi acoperite cu un strat gros de murdarie. O zbirniitura anemica urmata de o liniste mormintala. Apasa din nou butonul soneriei. In sfirsit, auzi pasi si de dupa usa intredeschisa se iti capul lunguiet. Un copil cu obraji supti si privire scormonitoare.
“Cheama-ti parintii!” tuna veteranul-de-curind-pensionat.
“Parintii mei lucreaza si nu-mi dau voie sa discut cu strainii. Dumneata cine esti?” intreba capul lunguiet cu nedisimulata mirare.
“Na-ti-o buna! Cum vine asta, mucosule? Arunci rosii in mine si te faci mort in papusoi?”
Polikarp Feofanovici spumega de minie.
“Daca nu pleci, voi chema militia!” spuse obraznicatura, stringind din buze si trintindu-i usa-n nas.
Veteranul-de-curind-pensionat ramase tablou. Cobori scarile ravasit de un sentiment acut al umilintei de care nu se va descotorosi – presimtea asta – nici dupa ce parintii si dirigintele micului huligan ii vor da socoteala.
Acasa, in spatiosul lui apartament cu trei camere in care, dupa moartea sotiei, domnea dezordinea, nelinistea cronica il lua cu totul in stapinire. Se duse la toaleta si se sforta indelung sa-si goleasca vezica, gemind din cauza durerii, minca apoi niste iahnie de fasole, inghiti, zbircindu-si sprincenele, medicamentele prescrise de urolog si se prabusi, vlaguit si deprimat, in patul in care se pisa noapte de noapte. Il incerca pentru prima oara sentimentul ca era prea batrin pentru a mai lupta cu nedreptatea, constata cu tristete ca el insusi il tratase in chip nedrept pe Veniamin Nikanorovici. Somnul il fura numai dupa ce se droga cu somnifere. Avea un vis vechi, neplacut, care se intrerupea de fiecare data inaintea deznodamintului.
Se facea ca era la o inmormintare intr-o cladire semidistrusa de un bombardament. Era un cosciug acolo de o parte a caruia plingeau in hohote un copil si o femeie chircita de suferinta, iar de cealalta parte statea ca pe ace Polikarp Feofanovici. Din cind in cind femeia si copilul il strapungeau cu privirea pe Polikarp Feofanovici si-i spuneau ceva cu voce acuzatoare. Insa cuvintele nu puteau fi deslusite. Invingindu-si frica, Polikarp Feofanovici se apropia incet de cosciugul in care zacea… stop! Visul se sfirsea brusc, veteranul-de-curind-pensionat se trezea sfredelit de o groaza insondabila care-i facea inima sa palpite. Asa a fost multi ani. Dar in ziua aceea, poate din cauza somniferelor, visul lua o turnura si mai terifianta. Mai intii deslusi cuvintele femeii stafidite, care-i vorbea nemteste, si el stia ca femeia il declara vinovat de moartea sotului sau. Apoi, visul nu se intrerupse, ca de obicei, in momentul in care el se apropie de cosciug. Vazu, prin urmare, cadavrul unui fascist in uniforma militara si el stia ca era un prizonier pe care-l omorise, in 1944, pentru tentativa de a evada. Faptul ca fascistul avea un copil si o sotie il tulbura pe Polikarp Feofanovici. Si, de parca asta n-ar fi fost de ajuns, cadavrul fascistului se metamorfoza halucinant intr-un copil cu cap lunguiet, cu ochi arzind adinc in orbite si fata livida, care sari din sicriu si arunca in el o rosie stricata, urlind in gura mare: “Sa vina militia-a-a!”
Polikarp Feofanovici se destepta in puterea noptii, zbatindu-se in asternutul ravasit. Dupa ce-i veni inima la loc, se dadu jos din pat si aprinse lampa. Urina pe jos inainte sa ajunga la toaleta. Cu ochii impaienjeniti de somn, incerca zadarnic sa gaseasca o pereche de chiloti curati printre hainele aruncate claie peste gramada in dulap. Se uita pe fereastra: intunericul de afara era de nepatruns. Se aseza intr-un fotoliu, incercind sa-si defineasca indispozitia. Avea senzatia ca il cunostea pe huliganul cu cap lunguiet. O impresie intarita, in mod paradoxal, de contemplarea dezordinii din dormitor. Revelatia fu deopotriva fulgeratoare si naucitoare. Realiza, stupefiat, ca huliganul era unul dintre pionierii binevoitori pe care, acum un an, scoala ruso-moldoveneasca din cartier ii insarcina sa-i faca ordine si curatenie prin casa si sa-i cumpere produse alimentare. Ptiu, drace! Pionierul cu cap lunguiet era un copil jovial, harnic, un baiat cu privire calda. Putea sa bage mina-n foc pentru el. Isi aminti cu claritate ca intr-una din zile capul lunguiet il ajutase sa bata toate covoarele si-i curatase aragazul, iar altadata, dupa plecarea colegilor sai grabiti, il rugase insufletit sa rememoreze trecutul glorios. Il sorbea din ochi pe Polikarp Feofanovici care-i povestea despre cruzimea cotropitorilor hitleristi si eroismul ostasilor sovietici, despre luptele crincene la care participase si, fireste, despre eliberarea Moldovei Sovietice. Gratie acestui pionier plin de curiozitate, care-l intrerupea deseori doar pentru a-l ruga sa nu uite vreun amanunt, Polikarp Feofanovici simti din nou o nevoie de comunicare prea mult timp reprimata. Cum era cu putinta ca un pionier atit de cumsecade sa se transforme intr-o obraznicatura? Cum putea sa arunce rosii in el un copil care-i facuse curatenie in apartament? Nu-l obijduise nicicind. Dimpotriva, ii daduse, nu o data, bani ca sa-si cumpere inghetata. In mod cert, copilul acela nu era sarit de pe fix, desi capul lunguiet putea fi o urmare a unei copilarii dificile. Dar putea fi oare considerata dificila copilaria acestor copii care traiau in epoca socialismului dezvoltat? In nici un caz. Polikarp Feofanovici suspina adinc. Generatia sa avusese o copilarie plina de lipsuri.
Pe nepusa-masa, ii mai veni in minte o situatie jenanta. Intrase odata intr-o alimentara in care oamenii facusera coada la cirnatii “Doktorskaia”. Isi facu drum spre tejghea, strigind “Sint veteran!” Obositi dar respectuosi, oamenii se dadeau la o parte. Insa un vlajgan pletos, imbracat in blugi, nu fusese deloc impresionat de medaliile lui si-i striga cu furie: “Unde te bagi? Numai tu esti om?!” E adevarat ca, in cele din urma, vinzatoarea si cumparatorii l-au pus la respect pe vlajganul impertinent, dar Polikarp Feofanovici n-a mai fost in apele lui toata ziua. Incordindu-si memoria, veteranul-de-curind-pensionat constata consternat ca fusese ofensat si ridiculizat de foarte multe ori: intr-un troleibuz arhiplin nimeni nu i-a propus sa ia loc, in schimb niste elevi l-au luat la misto si l-au intrebat, subtiindu-si buzele, daca nu-l dor cumva picioarele; ii dispareau ziarele din cutia de scrisori care era umpluta cu gunoi; un vecin-comsomolist, pe care-l probozise din cauza ca mizgilea cu obstinatie peretii palierului, nu-l saluta niciodata; niste derbedei galagiosi, care cintau la chitara in fata blocului, nu numai ca i-au ignorat protestele, ci si l-au sfatuit sa se carabaneasca. Incetul cu incetul adevarul gol-golut iesea la iveala: generatia tinara era contaminata de indiferentism si de absenta simtului moral. Existau o sumedenie de fapte, care toate vorbeau in acelasi sens. Il cuprinsese o spaima puternica, devoratoare. Niste pionieri si comsomolisti desconsiderau veteranii care-si varsasera singele pentru ei, dar si mai inspaimintator era faptul ca societatea nu observa aceasta atitudine. Acesti huligani nu erau pedepsiti! Prin urmare, societatea era bolnava. Se intimplase ceva grav. In aparenta totul era ca si inainte, ba chiar mai bine, pentru ca fusesera nimiciti dusmanii poporului si infricosati inamicii externi. Dar nu mai existau elanul, entuziasmul primelor cincinale, spiritul eroic din timpul razboiului si proverbiala bunatate a tinerilor. Se evaporasera, in ciuda vietii imbelsugate. Sau poate chiar absenta dusmanilor si a greutatilor provocase aceasta decadere morala? Se repezi spre telefon si incepu sa formeze numarul lui Veniamin Nikanorovici. Renunta pe loc, amintindu-si ca era miezul noptii. Reveni in fotoliu si se lasa furat de amintiri. Pe timpuri cunoscuse alti pionieri, copii extraordinari care lucrau la strunguri si pe ogoare, ajutau familiile celor care luptau pe front, dadeau concerte la spitale, aveau grija de raniti, expediau colete si scrisori soldatilor pe front. Oriunde s-ar fi aflat copiii, – departe in spatele frontului, in zona din preajma luptelor sau pe teritoriul ocupat vremelnic de inamic - pretutindeni ei ramineau credinciosi datoriei lor de pionier, pastrindu-si cu sfintenie cravatele rosii, facind tot ce le sta in puteri ca sa apropie victoria. Hitleristii n-ar fi crezut ca acel cumplit partizan,Vladimir Kaznaceev, care aruncase in aer cincisprezece esaloane, avea numai 14 ani. Mii de tineri eroi fusesera decorati cu ordine si medalii. Pionierilor Marat Kazei, Lionia Golikov, Zina Portnova, Valea Kotik li s-a conferit post-mortem titlul de Erou al Uniunii Sovietice, pe cind pionierii de astazi ii aruncau rosii stricate in cap si-l ofensau. De ce parintii si invatatorii acestor copii se faceau ca ploua? Ce se va intimpla daca numarul acestor indivizi insensibili, fara idealuri, va creste neincetat? Ii tiuiau urechile, urina inca o data, isi puse ceasul pentru ora sapte si, luind din nou somnifere, adormi.
Dimineata inaintase atit de departe in pesimism, incit nu mai voia sa mearga la urologul care-i indicase tratamentul. Ca sa fim drepti, veteranului-de-curind-pensionat nu-i mergea prea bine din ziua in care-i murise sotia. Omul sugubat, cu moral ridicat, deveni treptat o epava. Se alimenta prost, neavind rabdare sa gateasca, si incepu sa pileasca pentru a scapa de nelinistea care-l macina. Cum insa nici vodca ruseasca si nici vinul moldovenesc nu-i mai cadeau bine ca in tinerete, descoperi, cu ajutorul lui Veniamin Nikanorovici, pescuitul. Si acesta insa fu abandonat dupa atacul violent al prostatitei. La inceput simtea o durere difuza si intermitenta intre picioare, apoi incepu sa se pise frecvent si, cu timpul, durerea deveni insuportabila, ingreunindu-i urinarea. Din pricina asta, in fiecare noapte, linistea din apartament era alungata de gemetele sfisietoare, tirsiitul lent de papuci si bolboroseala chiuvetei. Intr-un tirziu, isi lua inima in dinti si se duse la policlinica. Urologul Vasile Octavianovici, un barbat cam ancombrant, in tovarasia caruia insa n-avea senzatia ca deranjeaza, ii recomanda antibiotice si vitamina E, dar isi exprima temerea ca fara masajul prostatei acestea nu vor avea efectul scontat. Ajunsese de risul lumii: i se baga degetul in cur la o virsta venerabila. Insa Vasile Octavianovici era de parere ca ceea ce e in folosul sanatatii nu constituie o rusine. De atunci incolo, avea timp din plin la dispozitie: iesea rar din apartament de frica sa nu se pise in vazul lumii, motaia in fata televizorului, juca domino cu alti veterani, scotea dintr-un cufar niste fotografii ingalbenite pe care nu se satura sa le priveasca. Din nefericire, boala nesuferita nu-l lasa in pace, desi inghitea antibiotice cu regularitate. Devenea nervos. Si Vasile Octavianovici era nemultumit de ineficacitatea tratamentului. Intr-una din zile, dupa o noua ritualica sedinta de masaj, urologul il ruga sa se retina, dupa care privi ingindurat citeva minute la veteranul stinjenit, fara sa rosteasca un cuvint. Vorbi cind tacerea devenise insuportabila:
“Polikarp Feofanovici, fac tot ce-mi sta in putinta ca sa va vindecati de boala. Antibioticele, vitaminele si masajul au redus considerabil inflamatia prostatei dar… am impresia ca esential este aportul dumneavoastra”.
“Aportul meu?” Polikarp Feofanovici nu pricepea o boaba. “Pai, nu inghit eu toate medicamentele astea gretoase pe care mi le recomandati?”
“Nu m-ati inteles. Stiu ca sinteti vaduv, imi pare rau ca va spun asta, dar se vede treaba ca e nevoie sa aveti relatii sexuale, adica va trebuie o femeie…”
Polikarp Feofanovici inghiti in sec si-si lua ramas bun, cufundat in ginduri. Nu avusese nici o femeie dupa moartea sotiei si i se scula din ce in ce mai rar dupa ofensiva prostatitei. Trei-patru polutii intr-un an – asta era toata bucuria. Citeodata dorea mult o femeie. Nu pentru a-si imblinzi prostata inflamata, ci pentru a scapa de singuratatea hidoasa. Cine insa avea nevoie de un batrin ramolit? Exista, ce-i drept, o moldoveanca intre doua virste, care vindea zarzavaturi la piata din cartier, o femeiusca divortata dintr-o suburbie a Chisinaului, care stralucea de bucurie cind il vedea pe Polikarp Feofanovici. Moldoveanca nu-i punea intrebari banale despre sanatate sau vreme, ci despre realizari si planuri. Discutind cu aceasta femeie a carei privire exprima bunavointa si pretuire, veteranul-de-curind-pensionat isi recapata siguranta. Moldoveanca ii marturisi totul despre casnicia ei nereusita, considerind ca numai un om cu expreienta si autoritatea lui Polikarp Feofanovici putea alege neghina din griu si da un sfat bun. Veteranul o asculta cu luare-aminte, ii dadu dreptate, blama badarania strigatoare la cer a fostului sot si o asigura ca nu are motive sa-si faca inima rea. Induiosata, moldoveanca nurlie il minca din ochi. Urma, in mod firesc, pasul hotaritor: schimbul de vizite. Trebuia insa sa vorbeasca mai intii cu fiul stabilit la Odesa. Ii telefona intr-o seara si-i spuse, bine dispus, ca vrea sa se recasatoreasca. Oleg Polikarpovici, un inginer foarte ocupat, ii sari in cap si-l sfatui sa se cuminteasca: “Ai ajuns in mintea copiilor, tata! Curva te ia cu binisorul doar pentru a pune mina pe apartamentul tau! Sau poate ai uitat ca ai un nepot?” Uitase, de buna seama. Fiul si nepotul il vizitau din Pasti in Craciun. Nici macar sa-l sune nu gaseau timp. Lui Polikarp Feofanovici ii sari tandara. Cum vine asta? Il parasisera, lasindu-l fara ajutor, si faceau spume la gura din cauza apartamentului! Nu cumva fiul si nora erau cei care-i asteptau moartea?
Si era oare mai inspaimintatoare pierderea apartamentului decit singuratatea?
Nu-si mai gasea locul din ziua in care vorbise cu fiul. Iesea rar din casa, gindindu-se mai tot timpul la rostul vietii. Descoperise tardiv farmecul meditatiei. Viata lui de pina la pensionare fusese un iures. Nu gasise niciodata ragaz pentru reflectie. Acum nu mai era sigur daca a fost sau nu cu adevarat fericit. Era de domeniul evidentei faptul ca realizase multe: zdrobise fiara fascista, luind parte la asaltul reichstag-ului, arase telina kazaha, lucrase in Comitetul orasenesc de Partid si obtinuse un apartament cu trei camere in sectorul Riscanovca. Insa moartea subita a sotiei, prostatita, pensionarea, singuratatea si mai ales decaderea morala a tinerilor il aruncasera pe culmile disperarii…
Cind, ghidati de Veniamin Nikanorovici, vecinii impacientati au fortat usa, cadavrul veteranului-de-curind-pensionat era intr-o faza avansata de putrefactie. O putoare irezistibila ii facu pe multi sa vomeze sau sa dea bir cu fugitii. In mina prietenului, Veniamin Nikanorovici gasi o fotografie ingalbenita: Polikarp Feofanovici, sotia sa si micutul Oleg, imbratisindu-se linga monumentul lui Lenin din centrul Chisinaului. La inmormintare au venit zece oameni: sase veterani, doi vecini, un instructor plictisit de la Comitetul orasenesc de Partid si o femeie imbrobodita, intre doua virste, care plingea in hohote. Inghitit de viltoarea vietii de zi cu zi, fiul sosi la Chisinau peste doua zile si, inainte de a pleca la cimitir, cerceta amanuntit apartamentul pustiu. In bucatarie, o rosie uitata pe pervaz emana o miasma ametitoare…
|
foto: m. vklvsk