Vlad BOLOCAN FAZENDA

Anii '90 au adus mai multe fenomene noi si interesante. Unul dintre acestea a fost acordarea gratuita a loturilor de pamint orasenilor. Al nostru era la Bubuieci, la citiva kilometri de Chisinau. Am impresia ca se produsesera si niste conflicte la acordarea loturilor, pentru ca pamintul fusese luat de la bubuieceni si dat chisinauienilor. Dar, in capitalism, ca si in comunism, daca vrea sa manince, omul trebuie sa se gindeasca inainte de toate la sine insasi. Astfel, la scurt timp dupa impartirea loturilor, armonia relatiilor bubuieco-chisinauiene fusese atinsa: chisinauienii se faceau ca ploua si veneau sa-si ingijeasca ogoarele, bubuiecenii umblau de zor cu furatul prin gradinile chisinauienilor.

Nu cunosc detalii. Nu stiu cine anume era eligibil pentru loturile in cauza. Stiu sigur insa ca noi, ca familie de moldoveni gospodari, am considerat un lucru firesc sa luam parte la proces.

Tata, chiar daca n-a fost taran din talpa suta la suta, dar acolo, la Slobozia, in oraselul sau de bastina de pe malul Nistrului, tot a avut un harman in spatele casei, pomi, vaca si gaini. Pina a plecat la armata, bineinteles. Ca dupa ce a revenit, a terminat facultatea la Chisinau si s-a casatorit cu mama, tot la pamint a primit casuta, undeva mai la deal de cinema Gaudeamus, iar in spatele casei si-a tras, bineinteles gradina. Ba intr-o vreme si gaini am avut.

Mama a acceptat (sau poate a insistat) sa luam lot, ca sa fim si noi in rind cu lumea, probabil. Un alt motiv a fost cu siguranta acela ca orice om de la nord trebuie sa fie gospodar si sa nu se dea in laturi de la exploatarea unei bucati de pamint. Mai presus de toate acestea insa, visul mamei, imediat dupa ce ne-am mutat la bloc, a fost acela de a avea casa la pamint. Cit de mica, cit de oricum, dar la pamint. Ne dadeam seama cu totii ca nu vom construi nimic pe acel lot. Visul insa cerea de mincare.

Aveam desigur si un lot chiar in apropierea blocului, situat in sectorul Riscanii Vechi, in buza padurii numita oficial parcul Boris Glavan. Daca initial, tata a incercat sa planteze pe-acolo cite ceva si chiar a udat cu furtunul de citeva ori, cu timpul a cam renuntat si s-a impacat cu cele citeva straturi de capsuni, din care veneau sa fure vara copii din blocurile alaturate. N-are nimic, ca eu furam macris cu niste prieteni, in alta parte. Echilibrul sistemului functiona. Dupa o vreme, cum se intimpla de obicei, au venit niste politisti sa-si ridice vile pe locul gradinilor noastre, asa ca tata scapase de-o grija. Cu lotul luat oficial relatia a fost mai indelungata insa.

Unii ii ziceau lot, altii gradina, iar altii ogor. Noi faceam parte din grupul cetatenilor post-sovietici profund marcati de pelicula Sclava Isaura, asa ca ii ziceam fazenda. Rosteam fazenda si ne stricam de ris. N-am avut niciodata casa acolo, nici vagon si nici vreun foisor improvizat macar. N-am avut nici dreptul s-o privatizam. Dar era a noastra. Era bucatica noastra de pamint in afara Chisinaului.

Ca sa ajungem la fazenda trebuia sa intreprindem o calatorie plina de experiente agreabile. Mai anevoiasa calatorie, dupa parerea mea, era doar cea facuta la buneii de la nord. Luam un autocar Ikarus de culoare rosie pina la Balti (mie deja pe la Orhei mi se ura de toate), la Balti stateam, cu fratele, pe genti, in timp ce tata si cu mama se zbateau la cozi sa ia bilete la Glodeni, iar la Glodeni - Cuba, spatiu atemporal din care pornea o caricatura de autobuz, ce ne arata vreo 10 sate pina sa ne aduca in satul de la doua aruncaturi de bat - Camenca. Offff…

Asadar, calatoria la fazenda concura din plin cu calatoria la bunei. Si pentru ca placerea unei calatorii presupune si un aspect spiritual, totul incepea din ajun, adica de vineri seara.

Vineri seara tata ne anunta ca a doua zi ne trezim pe la 6 si mergem la gradina. Bucurie mare. Mai ales cind ai 10 ani si somnul de dimineata e unica placere, cu exceptia animatiilor de la Disney. Cind, a doua zi dimineata, in urma unor insistente eforturi actoricesti devenea clar ca nu scap, ma ridicam in picioare si, ca un zombat frustrat, imi puneam hainele de gradina pornind posomorit din urma tatei si a fratelui mai mare. Ne caram mai intii pina la statia troleibuzului numarul 7, pe care il asteptam o vesnicie - ocazie cu care tata si fratele declansau sesiunea de discutii Tele-enciclopedia. Dupa scurta calatorie cu troleibuzul numarul 7, asteptam troleibuzul numarul 9. Dupa mai multe statii cu numarul 9, la o statie terminus, asteptam un autobuz suburban de culoare galbena. Aici ne intilneam cu tot felul de cunostinte si in timp ce tata discuta cu ele, eu imi ieseam din minti cautind un loc ca sa ma asez. O data, tata s-a intilnit cu un mai vechi coleg de facultate. Colegul povestea ca l-a avut coleg la Politehnica pe Stefan Petrache, despre care isi amintea ca ”era intr-un an cu mine, pe urma o lasat facultatea s-o umblat cu cintatu' o vreme sap' o venit inapoi”.

Cind venea autobuzul galben, sarcina fiecaruia era sa demonstreze maximum de abilitati in sfidarea multimii si sa patrunda cu orice pret in interior. Daca nu erai suficient de abil, riscai sa stai intr-un picior urmatoarea jumatate de ora sau cu mutra lipita de vreun geam. Partea cea mai placuta era cind ajungeam la statia din deal a localitatii Bubuieci. Aici ne astepta un drum lung si serpuitor, care avea rolul de a te demoraliza definitiv in cazul in care mai ramasese ceva viu in tine. Mai intii treceam pe linga un camin suprarealist. Caminul era plasat in afara satului, departe de orice. Un bloc vechi, de 4 etaje, cladit din pietre mari. In preajma blocului se desfasura o mizerie grotesca, iar in aer plutea un melanj de fum si putoare de porc. Pe linga bloc mai vedeam si copii mici si rufosi, zbenguindu-se. Treceam de bloc, treceam de-un rind de sere si ajungeam la cimpiile manoase de orz. Cind, in cele din urma, ajungeam la gradina, nu mai vroiam nimic. Intrebam doar la fiecare citeva minute cind plecam acasa.

Dupa cum spuneam, la fazenda n-aveam nici un fel de adapost, asa ca vai si-amar daca era soare, vint sau ploaie. Tata isi tinea accesoriile agricole invelite cu o pelicula si ingropate in pamint, intr-un loc anume. Le dezgropa si ne gasea imediat ocupatii mie si fratelui: sa culegem, sa curatam, sa prasim, sa sapam si tot asa. Ca volum de munca, in comparatie cu ceea ce facea tata, ocupatiile noastre erau mai mult simbolice si cu rol educativ. Mie insa imi era suficient sa ma uit o data la cer ca sa nu mai vreau nimic. Inclusiv educatie.

Interesant a fost doar de citeva ori, cind am venit pe biciclete. Ne-am dat cu bicicletele, eu si fratele, de era sa le spargem. Am tras niste cazaturi de nici in filme nu vazuram. Ne antrenam pentru roluri de kamikaze. Ca sa nu ne vada tata, ne-am dus pe un deal din apropiere, cu un derdelus la baza, si ne imaginam ca sintem schiori la olimpiada. Incercam sa facem salturi cit mai mari cu bicicleta de pe derdelus, in urma unei coboriri in viteza din deal. La una din incercari, fratele meu a reusit sa proiecteze bicicleta intr-o parte iar el a zburat intr-o cu totul alta. Si-a venit in fire timp de citeva minute, in timp ce un cuplu de gradinari rusi, trecuti de 50 de ani, se uitau cu spaima si spuneau Uite asta da cascador... L-au intrebat apoi daca e in regula, daca nu si-a rupt nimic. Nu si-a rupt. Noi nu ne rupeam asa usor. Eram maestri la cazaturi de pe bicicleta.

Celalalt lucru interesant pe care il puteai face in lipsa bicicletelor era sa te uiti la aeroport. Aeroportul era departe si aveai nevoie de o vedere buna. Dar, cu putina concentrare si multa imaginatie, reuseai, in cele din urma, sa distingi undeva departe pistele de zbor si citeva avioane.

Au mai trecut citiva ani. Incet, am observat ca fazenda noastra nu prea aduce roada. Atunci am inceput sa ne intrebam care-o fi motivul. Poate cartofii de saminta nu-s buni? Poate nu folosim solutiile potrivite contra gindacilor de Colorado? Poate nu prasim la timp? Poate avem cirtite? Intrebarile erau intotdeauna urmate de actiuni in forta: de la campanii de cules gindaci si pina la agatarea capacelor de staniol de la sticlele de lapte, astfel incit sa produca zgomot si sa fuga cirtitele. N-a functionat nimic. Unica reusita agricola au fost niste bostani, intr-o vara, care se facusera mari si grei si de-abia i-am dus acasa. Cartofii insa nu se faceau aproape deloc, iar harbujii si zamosii se faceau cit pumnul. A aflat tata, intr-o zi, care-i cauza. De la un satean. Se pare ca dealurile respective erau un fel de triunghi al Bermudelor. Relieful ori altceva era de asa natura ca mai niciodata nu treceau norii pe-acolo. Unica solutie era sa stai cu furtunul pe plante toata ziua. Nu ca n-ar fi venit cineva apoi sa-ti ia roada noaptea.

A mai fost nevoie de o perioada ca sa se obisnuiasca parintii cu ideea, sa insumeze toate eforturile inutile si sa ia decizia de a renunta la lot. Intre timp eu si fratele eram deja mari, umblam cu treburile noastre, iar de gradina se ocupa doar tata. In ziua cind am afat ca renuntam la lot, m-am bucurat, dar am incercat si un mic regret. Tata, in schimb, era senin pina la capat. A zis ceva de genul pai ce rost are... Cred ca i se luase o piatra de pe umeri.