Iulian BAICUS Poemul mamelor

motto “De ce m-ai trimis in lumina, mama?” Lucian Blaga

Cind m-ai nascut pe mine, mama, intr-o iarna de poveste
Vintul viscolea lupi cu coada colilie, caciuli din vulpe argintie si gulere cu ochi de sticla
Care privesc pina in strafundul gindurilor mele, sint mic mama, mor de frica
Nametii crescusera cit gardul iar oamenii mici risipiti prin zapada
                                                                        pareau un roi de furnici
Era o iarna lunga ca un imens derdelus, alunecind ca o troica trasa de patruzeci de cai
Era o iarna cind pina si vacile voastre ar fi baut o cana de ceai, impletind la fulare
Fotografii vechi, decolorate, fotografii sepia cu tine, fotografii in costume populare,
Fotografii in care
           erai mai tinara, insarcinata cu fratele meu sugrumat
de aceleasi circulare de cordon in care
           am fost si eu infasurat, din noaptea cind m-ai primit in tine

Stiu, salul e sarpele Isadorei, stiu, salul negru s-a strins in jurul gitului meu bine
Subtire si transparent
Ca un astronaut pluteam in lichidul cu gust de cafea cu naut
Infasurat in cordonul de aur ce-l leaga de naveta sa spatiala
Cu miinile mele trandafirii, prin care curgeau celulele rosii copii
Am mingiiat pintecele tau bombat ca o portocala
Prin intuneric, treceau tiparii electrici iluminindu-ti viscerele la modul feeric
Pesti viu colorati, locuitori ai recifului de coral, rataciti prin tine
Imi dadeau sfaturi ca niste frati, peste tot intilneam doar fiinte afine
Bule de oxigen se ridicau de peste tot, ca mingi de ping-pong, cu miscari line
Iar in loc de prinz primeam prin singele tau marijuana deja digerata
Proteine cu gust de scortisoara, glucide cu gust de ciocolata
Si cite o lacrima de a ta cobora sa-mi spuna “Noapte buna”
Si-n noaptea albastra rasarea deasupra celor doi ochi nenascuti o rosie luna
Ca o placenta, din care sugeam viziunea ca dintr-o bomboana de menta
Treceau prin burta ta si fapturi de cosmar, cu ochii compusi, de insecte
Cu clesti telescopici si cu antene de ienibahar
Dar eu eram prea fericit ca sa-i vad inmultindu-se prin reduplicare
Toti monstrii acestia adormeau obositi la picioarele unui inger interstitial
Un inger timid, ascunzindu-se dupa o artera, un inger plutind pe lichidul dintii
Un inger coborit dintr-o sfera, un inger sunind dintr-un teorb
o, bucura-te Femeie, caci esti plina de rod,
Bunavestire pentru floarea de cactus care infloreste in tine !

Printul Neagoe rugindu-se pentru oasele maicii sale o numea “trudita ca o albina”
Trudita ai fost si dumneata pentru mine
Mi-ai purtat trupul prin trenuri de navetisti, care–si abureau in alcool singuratatea,
Prin La Strada cu oameni tristi, printre ursari, printre bilete de papagal, printre panorame

Oamenii acestia nu stiu ca intr-o compunere scolara Marcel Proust scria ca nu s-ar putea
desparti de mama lui, nu cunosteau sfisietoare asteptare, cind vocea ei se aude clinchenind, si cel micut nu putea adormi caci buzele ei n-au poposit in seara aceea pe fruntea-i

Apoi m-ai lepadat in lumina, mama, atit am putut vedea, orbitoarea lumina
Eram verde ca un martian, cu capul cit o mandarina
Doctorii, se invirteau in halatele lor albe in jurul meu in menuete fara sfirsit si o giga
Apoi mi-au infipt acele perfuziilor in piele, m-au legat la tot felul de aparate
Trupul meu teatral, singurul meu text reusit, singurul care poate da carnatie ideilor

(Mallarme vorbea despre “des gestes de l’idee”, mariind mina musculoasa cu creierul
Mina care scrie poemul nu este decit un tentacul al cenusiei materii iar caracatita asta
Suge infrarealitatea imaginilor reci)

Corpul meu rastignit, intepat se zbatea sa traiasca in incubatorul acvariu
Un somn cu mustatile lungi era medicul de garda, mos Barbuta piticelul,
un peste mamaliga prapadeste, si in incubatorul vecin dormeau surorile Dora, Minodora
Mina lui se vedea diforma, imensa ca o gusa de morsa, o morsa mascul, foarte grasa
Un poem adevarat e o imensa proliferare anamorfotica a realului
Parmigianino se desenase pe sine reflectat intr-o ciudata oglinda
John Ashberry scrisese pe atunci Self Portrai in a Convex Mirror
Cristi se nascuse deja si se juca cu ochii familiei Popescu pastrati in sertare umplute cu vata
Iar mama lui Cristi fardata cu cerneala tipografica neagra isi intindea rugina pe buze
Si-i picura prin laptele dulce incet nebunia

But your eyes proclaim that everything is surface

Daca ochii mei mint, atunci voi renunta la ei, voi privi lumea prin doua pupile de sticla
Prin ochii de peste ai tatalului meu, atlantul
Doar mama cehului Kundera privind o poza cu tancuri vedea in locul lor pere
Nimic nu e real, in apropierea poemului, trompe l’oeil , ca o padure desenata pe geamul
Deschis spre aceeasi padure
Poemul e un desemn care acopera structura realului, prea adevarata, prea cruda, prea rece.

Nici tu mama nu esti reala, inchisa in interiorul acestui poem lunatic, anti-mimetic
Cu atlasele tale cu pterodactili care duc in cioc lacrimi multe si citeva blesteme
Cu degetarele in care iti pastrezi momentele de fericire
Cu papiotele in care ti-ai inodat amintirile
Cu freziile in care iti ascunzi surisurile si rasariturile de soare
Cu margelele pe care nu le-ai purtat niciodata
Cu degetele tale subtiri, cu unghiile pe care infloresc noitele multe
Cu suporturile de ochelari in care ai zavorit cartile
Nici vocea ta nu e reala, vocea cu care imi citeai povestea uriasului Periferigerilerimini
Nici ridul tau, adinc ca o crevasa, in care se adapostesc aripi de inger.

Nimic nu e real, nici macar fotografia ta din tinerete…
Draga mama, draga mama, pinza textului mi se destrama .

Am vazut undeva, intr-un album de arta un happening:
Un imens corp de femeie, prevazut cu scarita, de dimensiunile unei incaperi
In care puteai sa reintri, in care puteai sa te odihnesti, sa bei cafea sau sa discuti despre poezie.
As dori ca poemul acesta sa fie un asemenea happening
O antecamera pentru pintecul unde am inteles ca nu trebuie sa cred in suprafete.