Vlad BOLOCAN

El şi ea

Ea a venit pe la spate şi şi-a lăsat braţele de-a lungul pieptului lui. El era aşezat într-un fotoliu, în faţa televizorului şi se uita la o emisiune penibilă. Era curios cît de departe o să meargă emisiunea şi de ce elemente ale ridicolului o să mai facă uz.

Era o emisiunea de muzică. Un prezentator îmbrăcat într-un costum scump, dar care numai de televiziune nu era, deschidea emisiunea cu un discurs absolut lipsit de mesaj şi formă. Mai ales de formă. Povestea ceva despre un consiliu judeţean, îngăima nişte mulţumiri, îi încredinţa pe telespectatori că doar aici se cîntă live şi să crape de ciudă cei care nu fac la fel şi tot aşa... La subsolul ecranului, telespectatorul era îndemnat să trimită semeseuri la numărul afişat, contra unei taxe cu teveaul inclus. Gigi îi transmite lui Miţi că o iubeşte din tot sufleţelul, mama şi tata o felicită pe Titi pentru reuşita la examen, Vali o salută pe Cati - cea mai bestială cumnată din lume...

Să-mi bag picioarele, îşi zicea el, ce tîmpenii mai există şi pe lumea asta. Oare ăia de trimit nu-şi dau seama că emisiunea asta e de tot rahatul şi dedicaţiile lor la fel. Ce cretinătăţi.

Publicul - vreo 30-40 de persoane, cu nişte ciudaţi în primul rînd, care îşi schimonoseau feţele în tentativa de a face o mină de om atent şi amabil. Ce ridicol. Nu-şi putea rupe privirea de la cei doi tipi din primul rînd. Unul dintre ei împărţea un fel de canapea cu o domnişoară, altul stătea discret pe un scaun. Ce repugnant arată. Ca nişte copii nematurizaţi, pe care i-a învăţat mama că la operă trebuie să te uiţi în scenă şi să faci o mutră deşteaptă. I-a privit mai atent şi s-a întrebat dacă nu sînt homosexuali cumva sau, mai bine zis, dacă nu încearcă să se comporte ca şi cum ar fi homosexuali. O fi auzit şi ei că în şoubiz se poartă. Bre băieţi, s-a gîndit el, astea-s ştiri vechi, bre! În ziua de azi tre să faci ceva interesant, nu doar pe homosexualul.

Iată că apare şi primul interpret în scenă. Se dovedeşte a fi unul dintre cei doi. Prezentatorul, altfel compozitor şi om serios, s-ar părea, îl introduce. Că-i de treabă, că-i mama lui de talentat, că unicul său defect e că-i fiu lui taică-su. Offfff.... Începe să cînte. Are voce, ce să zic, dar piesa e numai bună pentru a fi cîntată în Cişmigiu, într-un program de muzică de estradă, în 1984. Mda…

Urmează încă nişte elogii, după care al doilea tip. Acesta cîntă un fel de latino ritmat şi se zbînţuie. Probabil i-a zis careva că artistul nu tre să stea nemişcat pe scenă. Urmează o domnişoară, pe a cărei faţă se citeşte o profundă incompatibilitate cu toată atmosfera asta ipocrită.

Toţi cîntă cu negativ. Un negativ rudimentar, ca de karaoke. În toate cazurile acompaniamentul e de ionică. Deosebirea între sintezatorul de sunete şi ionică constă în faptul că ionică se numeşte sintezatorul folosit la nunţi şi cumătrii. Prezentatorul aminteşte, din cînd în cînd, că e o emisiune la care se cîntă live. Bineînţeles că live. Karaoke e întotdeauna live.

- Uite, acum! Uite, uite! Repede!, îi zice ea
- A?
- Citeşte! Jos! Pe ecran!

Banda de subtitre de la subsolul ecranului perindă mesajul ”Pentru iubitul şi scumpul meu soţ. Marcela”.

Cade pe gînduri. Îşi aminteşte de cum îşi închipuia el căsătoria înainte de a se căsători. Anume aşa şi-o şi închipuia. Plictisitoare, saturată, seacă. Nu e la prima lui relaţie. A fost cu mai multe fete pînă la căsătorie. După primele cîteva luni devenea plictisitor, dar, de fiecare dată, era sigur că anume aşa trebuie să şi fie. E normal, îşi zicea. Cum e posibil să fie interesant tot timpul? La un moment dat, relaţia începe să sufere de o anumită banalitate, trece într-o altă formă, etapă dacă vrei. De fiecare dată cînd era cu o fată, îşi imagina cum ar fi ca anume ea să-i fie soţie. Probabil ar fi avut farmec la început. Ar fi fost romantic. Viaţa ar fi căpătat o altă conotaţie, iar după o vreme relaţia s-ar fi transformat în rutină.

Pe cînd încă nu erau căsătoriţi, el o vizita seara în locuinţa ei provizorie. La plecare, în drum spre casă, o lua încetişor pe jos, de-a lungul cheilor. Şoseaua prost iluminată şi blocurile înalte de beton nu-i lăsau decît opţiunea de a mai discuta cu sine însuşi. Îşi imagina cum ar arăta căsătoria dintre ei doi. Atunci încă nu-şi făcea planuri concrete de căsnicie, dar gîndurile nu-i lipseau. Şi-o imagina pe ea, în casa lor comună, peste vreo 20 de ani. Îşi imagina cum au cîţiva copii. La acest gînd se oprea ceva mai mult. Se întreba cam cîţi copii ar fi bine să aibă, cîte fete, cîţi băieţi. Era sigur că n-ar vrea să aibă un singur copil. Ar fi interesant să aibă vreo patru. Ce frumoasă familie ar fi. Imediat însă îi apărea în gînd problema finanţelor. Ca să creşti patru copii ai nevoie, totuşi, de nişte resurse pe măsură. Cred că doi copii, pînă la urmă, e cel mai potrivit.

Gîndul lăsat pentru finalul meditaţiei era întotdeauna cel referitor la compatibilitatea lor spirituală. Ea nu era genul care citeşte. Nu era niciodată captivată de un film mai sărit de pe fix. Atunci cînd el îi povestea despre un eveniment major din Brazilia, ea asculta fără nici un comentariu, absentă. De drăguţă era drăguţă, dar nu prea şi-o imagina implicată într-o altă discuţie decît una legată de aspecte cotidiene. În cele din urmă, de ce ar trebui să aibă pretenţia de-a o vedea filizofînd? O căsnicie nu e bazată doar pe discuţii deştepte. Îşi poate face discuţiile deştepte în altă parte, cu alţi oameni. Nu e obligatoriu să şi le facă cu ea. E şi un pic discriminatoriu să-ţi judeci persoana de lîngă tine în funcţie de nivelul de conversaţie. Există şi alte trăsături care contează la un om. De fiecare dată, gîndurile i se terminau incert, fără să ajungă la o concluzie precisă.

Pe ecran au mai apărut doi - un tip cu un sacou, dorit retro, şi o domnişoară mai plinuţă, îmbrăcată obişnuit, purtînd nişte blugi, care îi puneau în evidenţă burta. Ambii - trecuţi de 25-26 de ani. Fata avea voce puternică, el mai puţin. Au fost prezentaţi ca venind de la un consiliu judeţean. Iarăşi consiliul ăsta judeţean. Poftim, încă o situaţie penibilă. Probabil faptul că fură lăsaţi în scenă era legat de mulţumirile de mai devreme. Erau nişte artişti amatori, împătimiţi de artă... Au cîntat, în duet, ”Te-aşteaptă un om”. Tot ridicol, tot karaoke. Ei, de ce le-a trebuit lor să se ia de Dan Spătaru?, s-a gîndit el...

În final, a fost invitat la rampă un veteran al scenei - un interpret cunoscut, din cîte se sugera, prin anii 80. Cu această ocazie, prezentatorul şi-a amintit de-un episod din acei ani, dar care nu avea nici o legătură cu contextul. Interpretului îi curgeau broboane de sudoare pe faţă. El însuşi, durduliu şi stresat, se încadra perfect în conceptul emisiunii. Iată că înainte de a fi lăsat să cînte, însă, în scenă e invitat şi proprietarul localului. Prezentatorul îi mulţumeşte proprietarului, proprietarul îi mulţumeşte prezentatorului. Cu toţii îl felicită pe interpret cu ocazia zilei de naştere şi îl anunţă că primeşte un tort cu această ocazie. Din public apare o veche cunoştinţă a artistului (supriză), aducînd un tort mic şi gros de două, maxim trei degete. Cameramanul depistează cu greu tortul şi focalizează pe el. Mai bine nu focaliza.

Artistul îşi cere scuze că nu ştie versurile, îşi pune în faţă un pupitru cu textul piesei ”What a Wonderful World” şi începe să cînte. I se alătură, în scurt timp, toţi cei care au fost pe scenă mai devreme.