Marius DOBRIN Povesti din ... IQC

 ‘Mister Clean’ şi ‘Mister Click’

Dialog pe ICQ
Personaje:
Aura, 46 de ani, divorţată de 15 ani. A luat viaţa de la capăt ca să poată să îşi crească frumos cei doi copii.
                Geo, un prieten virtual

Replicile, grupate după ziua în care s-au ivit, sunt redate fără semnele diacritice spre a păstra fidelitatea reproducerii din mediul ICQ.
sambata

luni

miercuri

joi

Jadwiga

O cameră de sanatoriu pe care o împărţeam cu un ofiţer invalid de război, cu doar două paturi, nu era prea potrivită pentru întâlnirile noastre în trei iar eu mă frământam cine să-şi adjudece rolul de gazdă, doar că Sveta mi-a venit repede în întâmpinare.
- Când îţi va veni rândul, ne strângem la mine, sticla de Benedictină este ca şi neîncepută. Ce vreţi o dovadă mai bună că poveştile de până acum au fost captivante? Deie Domnul ca şi pe viitor să fie tot aşa.
Iar peste câteva zile eram tot la ea, eu aşezat mai comod pe un morman de perne, răsfăţat de atenţia tuturor ca un convalescnet încărcat de gloria frontului ce eram. Când am văzut că amândoi erau ochi şi urechi, nerăbdători, am închis puţin pleoapele şi m-am văzut eu însumi cu  doar câţiva ani mai tânăr.
- Eram proaspăt elev al Şcolii de Ofiţeri de Cavalerie 'Regele Ferdinand' din Târgovişte, era toamnă, pornisem un exerciţiu de luptă până la Priseaca, nu departe, la cel mult 6 kilometri. Eram cercetaş de flanc, pe stânga direcţiei de mers, la 300 de metri de axul plutonului, că repede am dat peste un platou prevăzut cu gard de sârmă ghimpată care înconjura câteva barăci printre care se vedeau copii jucându-se, bărbaţi şi femei aşezaţi pe scaune citind sau jucând la mese, unii la volei sau baschet. Era lagărul de refugiaţi polonezi urgisiţi de invaziile Germnaniei şi Uniunii Sovietice şi care primiseră şi acolo un adăpost vremelnic. Am ocolit lagărul şi tot pe un drum paralel cu şoseaua, până am ochit un loc prielnic de aşteptare a unei rachete de semnalizare. Am descălecat, am legat calul de un pom şi am aprins o ţigară, plimbându-mă liniştit şi bucurându-mă de toamnă. Deodată am auzit din spate un râs cristalin de femeie şi întorcând capul am văzut o pereche care venea spre mine: ea, atât de blondă cum nu mai văzusem, el, un ofiţer care imi impunea, că imediat am aruncat ţigara şi m-am prezentat:
- Am onoarea să vă salut domnule locotenent, sunt elevul Gheorghiţă Emil, aflat în misiune de luptă.
- Locotenent medic Popa, de la Spitalul Militar Târgovişte. Să luăm loc.
Ne-am aşezat pe iarbă dar nu mi-a prezentat-o pe frumoasa lui însoţitoare cu alură de sportivă. Părul îi lucea în soare încadrând un oval cu buze cărnoase şi ochii de culoarea cerului deschis. La bluza albă un nasture era deschis şi privirea mea îndrăzneaţă şi curioasă a zărit şi câteva fire de iarbă pe fusta ce părea mai scurtă decât văzusem eu pe la noi. Doctorul a sesizat curiozitatea cu care răspundeam privirilor insistente pe care mi le adresa însoţitoarea lui şi se simţi dator să-mi explice:
- Este o poloneză din lagăr, dintr-o familie foarte bună. Vorbeşte câteva limbi străine şi mă bucur că am cunoscut-o.
Am mai stat de vorbă un timp cu doctorul, un om plăcut la înfăţişare şi sociabil, doar că deodată a apărut şi racheta verde ce-o aşteptam la care am ţâşnit iute în picioare, am salutat şi am urcat dintr-o mişcare pe cal. Înainte de a da pinteni calului am mai aruncat o privire către frumoasa poloneză care cât timp vorbisem cu doctorul mă cercetaseră neîncetat, pe când ai mei trăgeau mereu spre genunchii rotunzi descoperiţi.
Şi dus am fost.  Duminica următoare, ieşind la plimbare pe Calea Domnească, plină de lume elegantă, razele soarelui au făcut să strălucească un păr de aur care venea spre mine. Era poloneza, elegant îmbrăcată, care mă ţintuise cu privirea de la distanţă. De data asta eram în ţinuta de gală, cu dolman bleumarin cu brandenburguri, centură albă, pantaloni cu lampas ciclamen şi cizme strălucitoare. Mi-am luat inima în dinţi şi am salutat:
- Bonjour mademoiselle!
S-a oprit vădit surprinsă:
- Ah, vous! Enchantee de vous voir! Croyez que nous pourrons parler francais?
- Bien sûr.
-Tres bien. Vous allez au stade?
Se ducea la stadion unde echipa tinerilor polonezi susţinea un meci cu o echipă locală. Am însoţit-o mândru nevoie mare, am ocupat un loc în ultimul rând al peluzei, în plin soare. Ne-am tutuit repede. Ea se numea Jadwiga. Venise neînsoţită pentru că doctorul se mutase deja la Bucureşti.
- Ce vârstă ai Emil?
-18 ani.
A strâmbat din nas, privindu-mă cu un aer plictisit.
- Ce nu-ţi convine?
- Eu am 22 şi niciodată nu mi-am pierdut timpul cu cineva mai tânăr.
- Dar niciodată n-ai fost probabil forţată, cu atât mai mult acum.
Stadionul se golise, în tribune mai rămăsesem doar noi doi.
- Ador soarele, este  singurul lucru care îmi place aici. Curând va veni iarna şi eu am mai petrecut una în baracă, e de-a dreptul sinistru. La noi în Polonia iernile sunt dure şi eu nu ţin deloc să schiez sau să savurez zăpada.
Aşa cum stătea răsfăţându-se la soare, cu bluza subţire mulată pe corpul ei bine format, am simţit un fior prin tot corpul. Mi-am scos cascheta, m-am aplecat asupra ei, descheindu-i câţiva nasturi de la bluză, muşcându-i uşor sânii plini. Ea  a întins mâna mângâindu-mă pe faţă.
- Eşti amabil şi îmi place să stau de vorbă cu tine, păcat că eşti atât de tânăr... De ce nu ai cu câţiva ani mai mult?
- Are doctorul.
- De ce eşti rău? Află că a fost mutat definitiv la Bucureşti iar acum, dacă vrei, poţi deveni prietenul meu. Dar opreşte-te, lasă-mi sânii în pace.. ai milă...
Mi-am ridicat capul, am închis-o la bluză, am lipit-o de pieptul meu. Şi-a privit ceasul interesându-se la ce oră trebuie să fiu la masă.
- Masa mea s-a dus demult!
- Ai pierdut-o aşadar din cauza mea?
- Nu am pierdut-o fiind aici cu tine. Eşti o raritate cu părul tău blond şi nu mă minunez privindu-te...
- Şi dacă nu aş fi blondă?
- Dar eşti şi doctorul bine a făcut că a plecat şi pot să fiu prietenul tău, sper să mă accepţi cu plăcere.
- Eşti proaspăt şi îmi placi cu toate că eşti prea tânăr. Vino să te sărut.
Ne-am plimbat pe străzi, prin Parcul Mitropoliei, am intrat la o cofetărie unde toţi colegii mă invidiau.
Se făcuse ora 8 dar nu eram deloc obosiţi.
-Te conduc până la poarta şcolii.
                - Nu, Jadwiga, vreau să te conduc eu, am timp suficient.
- Dar lagărul este aşa departe...
Mi-a strâns cu putere mâna şi m-a privit cu căldură. Am rugat-o să-mi povestească viaţa ei.
- Am studiat cu plăcere la liceu, mi-au plăcut franceza şi engleza. Tatăl meu vrea să urmez o carieră diplomatică şi mi-a luat meditator pentru engleză. Sunt singură lângă tata, mama s-a prăpădit mulţi ani în urmă într-un sanatoriu din Elveţia. Când dezastrul s-a abătut asupra ţării noastre eram studentă deja.
Ajunşi lângă lagăr m-a luat de mâini.
- A fost zi tare frumoasă, îţi sunt recunoscătoare pentru că... m-ai cucerit, deja mă simt legată de tine.Vrei să ne revedem? Mie îmi place să ies prin oraş şi în zilele de lucru. Dacă aveţi parloar aş putea veni la tine.
- Dar nu crezi că sunt prea tânăr pentru tine?
M-a lovit amuzată cu degetul peste nas.
- Eşti, dar îmi placi!
- Miercuri şi sâmbătă este parloar, de la 3 la 3 jumate. Duminică te aştept la Turnul Chindiei.
Ne-am îmbăţişat de parcă plecam la oaste.
Ne-am mai întâlnit în câteva duminici, a venit la parloar unde ne-am sărutat la plecare în faţa celorlalţi.
Mi-a povestit cum cu tatăl ei, care era Consilier al preşedintelui Poloniei, se refugiaseră în România alături de acesta. Preşedintele plecase cu un avion mai departe iar tatăl ei aflase de la nişte refugiaţi recenţi că germanii căutau să dea  de urma tuturor celor plecaţi, drept care ceruse să fie adăpostit la Târgovişte cu gând că e mai retras, că e necunoscut celorlalţi.
În Şcoala de Cavalerie se obişnuia să se acorde şi învoiri de sâmbătă de la prânz până duminică seara când, la miezul nopţii, sosea trenul de la Bucureşti. Plecau camarazii mei din Capitală sau din oraşele din jur, iar noi ceilalţi, mai de departe, rămâneam pe loc, atunci când nu ne invitau pe la ei. Anunţându-se o astfel de învoire lungă am trimis vorbă Jadwigăi să mă aştepte de sâmbătă de la 14, chiar în fata Şcolii.  Am zărit-o pe Bulevardul Gării încă de departe, elegantă şi strălucitoare ca totdeauna. Era într-un deux-piece bleu cu fusta scurtă că i se dezveleau genunchii în mers. Am simţit cât mă ataşasem de ea, cum o aşteptam săptămână de săptămână. Bulevardul acela era plin de lume dar ne-am îmbrăţişat cu nerăbdare şi am plecat de mână spre centru. Ne-am oprit instinctiv în fata unei firme: HOTEL. M-a privit întrebător:
- Ai bani?
- Da, aşteaptă-mă te rog un moment.
Ea a început să privească afişele de la Cinema pe când eu am intrat cu îndrăzneala unui timid.
- Vă salut domnule elev, cavaleriştii sunt clienţii mei preferaţi, m-a întâmpinat bărbatul de la recepţie.
- Aş dori o cameră, ştiţi...
- Cu un pat mai mare, ştim noi, pentru o zi. Poftiţi registrul, semnaţi. Poftiţi şi cheia, vă costă 50 de lei. Treceţi ce nume doriţi dumneavoastră.
I-am dat 100 de lei şi am ieşit repede după Jadwiga, i-am arătat cheia, ea a zâmbit şi s-a topit în braţele mele. Nu ştiu când am ajuns în cameră, mă dezbrăcam greu pe când ea era veselă, şi-a aruncat la repezeală tot ce avea pe ea şi făcea tumbe în lumina amiezii. Era adorabilă, îşi tot strângea sânii, râdea, părul auriu se desfăcuse fermecându-mă ca prima dată. Când ne-am îmbrăţişat a început delirul, se învârtea totul cu mine şi credeam că sunt într-un vis minunat din care nu voiam să mă mai trezesc. Noaptea a fost tot zi. S-a făcut duminică prea repede, ea a coborît întorcându-se cu braţele încărcate de bunătăţi şi mai ales cu un coş de struguri.
Au mai fost asemenea duminici, de-acum în camera noastră pe care simapticul recepţioner parcă într-adins o păstra pentru noi.  Până într-o zi când brusc s-a terminat totul. Era decembrie şi Jadwiga a venit speriată la parloar, cu vocea pierită, anunţându-mă că România încheiase un pact de amiciţie cu Germania prin care trupe germane urmau să intre în ţară. Polonezii din lagăr erau disperaţi. Oare ce avea să se întâmple cu ei?
                În câteva zile s-a mai liniştit întrucâtva, ambasadorulElveţiei îi va reprezenta şi pe polonezi, aceşti au primit asigurări că li se va organiza evacuarea spre alte ţări dacă vor dori. Cum la Târgovişte urma să vină o unitate germană, refugiaţii polonezi au fost mutaţi în hoteluri pe valea Oltului. Jadwiga era mulţumită că scăpa de barăci şi sârmă ghimpată. Au plecat în acel decembrie. Am mai avut o noapte de adio. Ne-am mai scris de Anul Nou, apoi mi-a transmis că tatăl ei fusese numit la Geneva în cadrul Crucii Roşii Internaţionale spre a se ocupa de recenzarea refugiaţilor polonezi.  Aşa că ei doi primiseră paşapoarte diplomatice şi se pregăteau să zboare într-acolo.
În ultima duminică din România mi-a adus drept cadou o carte scrisă de Bodislaw Cucincki, un ziarist refugiat şi el la Bucureşti, care povestea dramele polonezilor începând cu teroarea aviaţiei germane din 1939. Cartea se numea "Panica vine din văzduh" şi avea o prefaţă de Liviu Rebreanu. Jadwiga mi-o dăruise cu dedicaţia:

"Pour Emile, ephemere mais agreable
Jadwiga, 10-XII-1940"
După ce a plecat mi-a amintit strigătul de disperare al lui Tadeus Kosciusko, în ultima lui luptă: "Finis Poloniae!"

Emil Gheorghiţă

E-mail: revista_tiuk@yahoo.com © Copyright pentru grafica Dan Perjovschi; Webdesign & Webmaster Viorel Ciama Site gazduit de