LIVIU IOAN STOICIU, CANTONUL 248, APARE ÎN COLECŢIA EDIŢII DEFINITIVE. SELECŢIA VERSURILOR A FOST REALIZATĂ DE PROZATOAREA DOINA POPA ŞI DE AUTOR, DIN CELE ZECE VOLUME APĂRUTE PÂNĂ ÎN PREZENT. POETUL S-A NĂSCUT LA 19 FEBRUARIE 1950 ÎN COMUNA DUMBRAVA ROŞIE-PIATRA NEAMŢ, A COPILĂRIT PÂNĂ ÎN CLASA A VI-A, INCLUSIV, LA CANTONUL 248 (HALTA CFR ADJUDU VECHI) ŞI A TERMINAT ÎN ANUL 1967 LICEUL TEORETIC (UMANISTICĂ) DIN ORAŞUL ADJUD, UNDE ARE CASA PĂRINTEASCĂ. PÂNĂ ÎN 1975, INADAPTABIL, STUDII DE FILOLOGIE-FILOZOFIE (ANUAL ÎNTRERUPTE), STAGIU MILITAR “UN AN ŞI PATRU LUNI”, VOLUNTAR, LA 18 ANI, CÂND TRUPELE SOVIETICE AU INTRAT ÎN CEHOSLOVACIA, NUMEROASE LOCURI DE MUNCĂ ŞI MESERII SCHIMBATE, DE LA PROFESOR SUPLINITOR ŞI ZIARIST LA MINER ŞI MUNCITOR NECALIFICAT, ÎN ÎNTREAGA ŢARĂ, PLUS BOEMĂ LITERARĂ ŞI TENTATIVE DE SINUCIDERE. DIN 1975 ÎŞI STABILEŞTE DOMICILIUL LA FOCŞANI-VRANCEA, PRIN CĂSĂTORIE (I SE NAŞTE UN COPIL) – E PEDAGOG ŞCOLAR ŞI BIBLIOTECAR. LA 30 DE ANI, ÎN 1980, ÎI APARE PRIN CONCURS VOLUMUL DE DEBUT “LA FANION”, CARE PRIMEŞTE PREMIUL UNIUNII SCRIITORILOR (DAR A FOST PRIMIT ÎN UNIUNEA SCRIITORILOR DUPĂ REVOLUŢIE, AVÂND “DOSAR LA SECURITATE”). NU A FOST MEMBRU P.C.R. ŞI A CONTESTAT PE FAŢĂ PUTEREA COMUNISTĂ. LA 22 DECEMBRIE 1989, LA FOCŞANI, E INSTALAT DE REVOLUŢIONARI “PREŞEDINTE DE JUDEŢ”, FUNCŢIE DIN CARE SE RETRAGE PE 5 MARTIE 1990, ALES LA BUCUREŞTI REDACTOR-ŞEF AL NOII REVISTE SĂPTĂMÂNALE A UNIUNII SCRIITORILOR, “CONTRAPUNCT”, DE UNDE DEMISIONEAZĂ DUPĂ UN AN ŞI SE ANGAJEAZĂ REDACTOR PRINCIPAL LA REVISTA “VIAŢA ROMÂNEASCĂ” (AICI, DIN 2001, OCUPĂ FUNŢIA DE REDACTOR-ŞEF ADJUNCT). A FOST FONDATOR AL PUBLICAŢIILOR LITERARE “REVISTA V” (A FOST ŞI REDACTOR-ŞEF AL EI ÎN 1990) ŞI “CAIETELE DE LA DURĂU”. DIN 1990 ÎŞI STABILEŞTE DOMICILIUL LA BUCUREŞTI. ESTE COLABORATOR PERMANENT (REDACTOR, PUBLICIST COMENTATOR, CONSILIER) AL ZIARULUI “COTIDIANUL” (FONDATOR ION RAŢIU) DE LA APARIŢIA LUI, DIN 1991 PÂNĂ ÎN OCTOMBRIE 2004. A SUSŢINUT RUBRICI ORIGINALE ÎN MULTE PUBLICAŢII. A PRIMIT PREMII ALE UNOR FESTIVALURI INTERNAŢIONALE DE POEZIE ŞI ALE UNOR REVISTE LITERARE. A PRIMIT PREMII ALE UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA ŞI ALE ASOCIAŢIEI SCRIITORILOR DIN BUCUREŞTI, PREMIUL ACADEMIEI ROMÂNE PENTRU POEZIE, PREMIUL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA, PREMII ALE ASOCIAŢIEI SCRIITORILOR PROFESIONIŞTI DIN ROMÂNIA ASPRO). I S-A DECERNAT MARELE PREMIU AL CONGRESULUI NAŢIONAL DE POEZIE (LA PRIMA LUI EDIŢIE, ÎN 2004).
din capul meu ţarc
din capul meu, ţarc, podit cu mozaice, care
înfăţişează animale
şi flori, tu, închipuită cu poezie în braţe, scoţi
iepurele de casă, de urechi, cu o foiţă de varză
în gură: aşa e şi cu scamatoria
în literatură, zic: iei cuvântul, o
pălărie galbenă şi
faci surprize...
să luăm, uite: merg, neliniştit, cu
felinarul în mână, din bucătăria de vară, da, la
cantonul 248, la grajd: e tocmai inspecţia, de noapte, a
împăratului: vaca, sfântă, a fătat ieri un
peşte fantastic şi e aşteptată, din
clipă în clipă să urce
la cer, după ce
o să mugească ea, bineînţeles, de trei ori (aşa a
avut un vis morarul: de trei ori, exact...): ha, vedeţi
în cămaşă (roşie, de mătasă, brodată), eu
scriu original (cică)
prostii, ieşite din comun şi mai şi
continui, adică: leg / coada calului, las
arcul şi iau buzduganul (şi iataganul – tot o
rămăşiţă şi el, balcanică...), mă îmbrac în
haine albe, îmi parfumez trupul, cu
mosc şi declar: dacă
voi fi de soartă învins, dacă...
şi un balaur zburător îmi trece, cu toate luminile
stinse, prin faţa ochilor: antichitate..., strig... şi
nici măcar tu nu
înţelegi: ostentativ, becul, de 40 de waţi,
în camera copiilor, nu era, te rog să mă crezi, când
am plecat, din clasa a VII-a, de la adjudu-vechi la
adjud, nu era
mai mult de un om,
de zăpadă
strălucitor
Ce aţi înverzit, cărnurilor: acum, la sfârşitul
primăverii mele, de după pânza de tifon
a rădăcinilor
voastre, neînţelese, îngroşate de puroi, răsuflarea
fiarei îmi provoacă
ameţeala: prostituato, tu, cu păstaie de mazăre,
te aleg pe tine
o, iubitule, bufonule din pădurea din aer: la picioarele
mele cristalul, al
câtelea, doarme dezvelit după dragoste,
descrescând... gândeşte: dar ce e sub pământ: poamele
crengilor îşi scot gurile la
suprafaţă,
rânjite şi mă atrag cu vorbe înşelătoare,
iar: nu te îndepărta!...
privesc, uns la inimă, la sânii tăi, fără
sutien, cum se zbat cât îmi
stă
în cale o ţigancă, vânzătoare de cercei şi
gumă de mestecat, cumpăr
şi eu una, şi care cântă din frunză, cântă, a
dracului: te repudiez, te repudiez, îţi
strecor dar tu faci, în
continuare, paşi de dans, despletită, trăgând
de mine: mie
îmi stăruia în minte un fâşâit, însă, fâşâitul complet
absorbant al
filmului vechi, de la cinematograful de unde abia
ieşisem?... am uitat
ce plăcut lucru întunericul: fără
trupuri, în
el ne putem sfârteca unul pe
altul: aici, în hrubă, păstorul, fariseu, plin de clei, de vişin,
bun de mâncat, lipsit de griji, nu
o să mai ţină să
nu ne facem de cap...
în abis
HA: în intimitatea oraşului
copacii
plini de bube, cu coroanele lor de mir, tembelizaţi şi
cu flori de portocal pe
cap, sunt
depilaţi
cu grăsime de măgar: e vremea scriitorilor
publici?... e... să
îi împodobim şi cu
colivii
cu mierle?...
cheli, amoraşii
bucălaţi, la un şpriţ răcit în
zăpadă, rup, pe
rând, firul de in (cu
pecete din antichitate pe nod) la scrisorile
reclamagiilor (eu: oameni ai
muncii la ridicarea
ziguratului... tu: vânzători de păsări care cară la cer
terfeloagele... corul: aruncători, dacă... ne daţi
voie, aruncători de ţiţei
aprins...) şi le înmânează
selectiv
pe o tavă conducătorului
chefului (la
jilţ... în fruntea
mesei cu un fagure de miere pe
o brazdă de iarbă
verde...) care
le întoarce pe o parte şi pe alta cu
cuţitul şi cu furculiţa, trage
cu dinţii o
halcă şi le aruncă la câini...
dau iar semnalul, cu trâmbiţa: la
jocurile de circ o
să reprezentăm acuma un cerb
care bea
apă
tulbure: de la orchestră ni se face semn să
aplaudăm
eu, însă, care sunt o fiinţă cu amândouă
sexele la vedere şi
care cresc pe
ziduri ca
pecinginea, eu, deci, acoperit, de regie, cu
un covor
naţional cât
ţine aici apologia
iluminării, stau, intangibil, mă
recunoaşteţi, lipit de curbura
pământului („intangibil,
ha...”)
ah, gură vremelnică: „îţi eşti viu şi de aceea...”, îmi
descriu haosul, o slăbiciune a
minţii, cu crenguţe de brad şi canafi,
iluzorie,
întins pe coji de ou pe un preş de cârpe la
intrarea în grajd, unde vaca, mulsă, îmi linge pielea pe
faţă
cu venele umflate, milog, cu capul culcat pe o carte
silnică, ieşit de sub pădure: mama, din pământul
ei, din care se vede până la brâu, îmi
întinde boabe de strugure coarnă dar îi
dau peste mână şi ea le scapă: dă în plâns, îmi strâng
dureros
dinţii, tremurând, cu
unghiile de la picioare însângerate şi mă las în voia
amorţirii...
de pe colină, petrecut
fără veste, cu o tunică brodată cu stele, un
personaj învingător, de al nostru,
român, cu o foarfecă ruginită o să
îmi taie până la urmă limba, în somn, laşul şi eu,
eu de cine o să mai depind?...
cu un bulgăre de carne, veşted, cu chipul
meu, mă joc
singur
şi pomii în jur sunt de zahăr şi mă picură şi
din mine se hrăneşte un-slăbănog-şi-
un-nebun, cealaltă fiară din
interior, gânditoare, un-slăbănog-şi-un-nebun...
harşt!... tăie gâtul
leului ei, ajunsă până sub smochin, care
dormea, sărmanul, ramolit, fără grijă la umbră...
şi mâzgăli cu sânge
tot decorul
azvârlind, la urmă, capul
pe o tavă
doamnelor şi domnilor, acuma
INEXPRIMABILUL: îl
lipim la loc, unu
doi trei, şi!... o voce din public: să
îl trimitem să cumpere
chibrituri... (fluierături) din strada
principală, în spatele
himerei
lui roşii, vorba
vine, la
coadă (una încârligată, cu
săgeată în vârf), „sfântul
ioan” (patronul
meu), cu hernia lui la testicule, cu un felinar
cu ulei uitat
aprins, ziua, în
amiaza mare, duminică, zi de lucru, îi
suflă temător unui ţăran, gură
cască pe acolo: fecior, hei, fecior, ce dau ăia?... eşti
surd?... „sare, petrol... uniforme,
cuie” (a!... au
adus şi la noi, la magazinul
mixt)
băi, ăla, ce te bagi în
faţă, stai
jos: în curtea
şcolii, caravana, cu difuzorul deschis la
maximum, „film
popular”?... „film, film, cu
colectivizarea, cu lămurirea
satului...” cuuum?... iar?... păi, aici, în
ce a suntem
noi?... „omienouăsutecincizecişi...
cincizecişi...” aoleu, aoleu, a
lipit capul
greşit, a... (prăfăraie, trece
o căruţă cu cai cu opt picioare fiecare: o
femeie cu părul adunat în coc, după ce
îşi netezeşte
rochia, traversează pustiul cu o
tavă întinsă în
mâini: pe
tavă, bineînţeles, un
cap, eu, tu, el...)
ŞI BĂTRÂNUL POET
şi bătrânul poet, surâzând, la umbra
spinului: salută, ceremonios, cu
capul
descoperit fecioara, o ţărancă
tremurătoare,
caraghioasă, de pe nour (care îi
trece acum, lin, lin, prin faţă, în
lotcă, rătăcită, cu o pilă de unghii
uriaşă în buzunarul rochiei şi
cu mâna
stângă ţinând labele din spate ale unui leu
mic...): ai grijă!... îi
strigă, dar ea nu
se uită şi
îşi încurcă, iar, părul în crengile
copacului...
aici, însă, în sala de aşteptare a
punctului de sănătate, unde e un aer
stătut, cu cocoşaţi, ciungi, orbi, surzi, muţi, paralitici,
ologi, prin geamul
deschis, fluturii, leproşi şi ei, litere,
litere venite grămadă pe marginea
rozei şi apropiate în obiectiv până
întunecă
locul, înţelegeţi, putrezesc văzând cu
ochii
aşa: din ce e legat cu sârmă, din
pomul-care-miroase-a-dragoste, pomul
conştiinţei, un megafon anunţă caravanele
de măgari... ultimele
SÂNGELE
sângele apă nu se face, totuşi: la izvoare, sâcâit, el
trage lespedea
mormântului, lasă
un moment
să intre aerul curat şi
exultă
în faţă, floarea luminată
ofilită
ascultă şi ea cu ochii întredeschişi bancurile şi îl
roagă pe bunicul degeaba să
nu mai fumeze în compartiment, „da pe culoar, fă, e
aglomeraţie...” că
să nu îi spună ei fă
pe câmp, pace: calul, la
căruţă
mănâncă jar şi ţăranul, neînscris
la cor, de „dimineaţă până se lasă
întunericul” leagă
snopul de grâu şi îl
încarcă: peizaje, iaca din mersul trenului... „nourul
umbreşte
p-ă-m-â-n-t-u-l...” caligrafiază
frumos şi condeiul
scribului
îşi continuă cursul dinspre şi
înspre marea
roşie...
Cum se leagă un capăt al ghemului la intrare
O zădărnicie a reţelei de nervi întinşi. De foame şi
recunoştinţă. Ce altceva: să o luăm de la
zero. Eu, expus: nu
îmi e foame de fructele tale... Reduşi
la tăcere. Fără speranţă. Ci
te descos. Tu? Joc de lumină şi umbră... O
compătimire: la adresa
lumii... Iubito, acum. Truda şi amarul din expresia
ei: a suprafeţei văzute de sus, nesigure, pe
care stăm înlănţuiţi, în
cavernă, înghiţiţi cu văi şi lunci. Şi
cu dovezi de fidelitate... Îngropaţi cu faţa în filele
jurnalului
personal.
Ah, succesiune a zilei cu noaptea: poate mâine nici
pielea
găinii pe noi nu va mai fi... Poate omul îşi
reprezintă lui înşişi destinul. Om
al celeilalte lumi? Că eu sunt destinul... Poate
un hohot: de pe reversul
lunii. Unde
mai eşti tu, lună? Pătrunşi tot mai adânc în
subterană. Desprinşi de orice ataşament corporal. Eu, pe
fiecare loc: înconjurat de rid, al
corpului tău, descoperind
criptogramele transmise din
strămoş în strămoş... Dar ce e în mine? „Ţara
cerească se risipeşte în mine...” Transformaţi
în păsări de vrăjitoare: bătând
aerul în gol.
Rostind cuvinte fără a mişca
buzele, în mirosul de măr ars din captivitate. Amândoi
în penumbra acestui timp, al
visului...
DESCRIEREA LABIRINTULUI
Caverna
CORUL
Strofa
Despre portretul faunului. Jerpelit, va
fi şi un sfârşit de ciclu-în-
natură lipsit de greutate, o chintesenţă a
totalităţii
fâlfâind... Amarul. Caverna lui
pulmonară: diversiunile şi dările de după
deget... Din spate ei îşi acoperă unul
altuia ochii cu palmele: urmaşii... Pus
să continui: pe volănaşele
rochiei tale văd fluturii de seară cum
se omor să
îţi atingă sânii luminători. Şi
gravitaţia: o aud cum incită jucăriile tale stricate, lăsate
în urmă, la dans...
Nădejde. Şoptind cu
ochii încremeniţi. Acest fior: care
desfigurează lucrurile. În dreptul
gurii cu un boboc
roşu: mâine... Ah, de mâine
tristeţile vor înflori din
tine, nemuritoare tot anul, graţioase. Umerii
şi pieptul, sânii, lăsaţi să viseze la
libertate în închisoarea
sutienului. Mâinile
şi gâtul. Pielea toată, câtă se vede, îmi
pare incredibil de bună: în locul tuturor
renunţărilor, ea. În
acelaşi trup: de linişte şi de har. Presărată
cu vrăji, mângâietoare... Patrie
cerească.
Antistrofa
Lacrima rozei dimineaţa la fereastra
ta: când o deschizi să aeriseşti
încăperea, o
vară întreagă şi o saluţi de fiecare dată la fel cu
o plecăciune a
capului, retrăind toată oboseala
nopţii şi
lacrima, ca o lunecare de dans, deschizând
burduful
apelor mării, nu
durează mult, un minut, cinci, îţi
astupi urechile, după
dispoziţie, te ghemuieşti moale pe marginea
patului... Între aceste
ţărmuri
abrupte, pe o scenă de încântare, cu
auditoriul format din fantome
mâncate de molii, repetând un rol
necunoscut: că
nu mai credem în nimic... Despuiată de tot, de îţi
clănţăne dinţii
la umbra aripilor mele... Atotprezent, în mâna
stângă
cu apă vie, în mâna dreaptă
cu apă moartă...
Epoda
Cu melancolie, ţinând regim pe durata zidirilor
trebuincioase, cu
chip de floare: această goliciune... Întunericul, la fereastra
deschisă, umflat de curent şi răsturnând
imaginea cu maimuţa scăpată de la circ, jumulită, care
caută cuiburi de vrăbii în hăţişuri: bolborosind
din adânc... În epifania de primăvară: sperietoare
surâzătoare, cu un craniu ciupit de molii, uitată de anul
trecut culcată
alături de pat. Ce compui tu acolo, ridicată
deasupra cărărilor întortocheate din
lan? Locul unor experienţe:
preliminarii. Auzi, să le aduci tu şi
pe celelalte suflete... Cu o privire rea.
Venind... O prescriere a
neantului. Îmi amintesc: învelit în celofan,
buchetul de femei uitate pe o bancă în parcul
central, pălit...
Umbra
Altă civilizaţie. Umbra
a ceea ce am fost nu mai poate să dăinuiască
aşa la nesfârşit: o
lipsă de stăruinţă, venită poate cu vârsta, pe zi ce
trece o va transforma într-o
mână de vreascuri, cu siguranţă, unde-i
mai sunt oare împânzite ruinele? Pădurile
veşnice? Valuri succesive de civilizaţii. Ruinele
acum locuite...
Am fost o familie unită la
poalele unui munte. Munte
al şovăielii.
Am fost? Acum 20.000 de ani. După
cum are să se dovedească, o
lumină albă. Cu feluri şi chipuri de cuiburi
făcute din schelete a
sute şî sute de tineri dinozauri. Din
cei cu cioc de raţă. Sute şi
sute de cuiburi aparţinând unor anomalii
magnetice? Pretexte. Păduri
şi ruine, cuiburi
făcute din schelete, umbra
a ceea ce am fost.
Atlantida
Aceea e aleea pe
unde pietrele cele mici se luptă cu
iarba: jumătate de an învinge
iarba, jumătate de an înving pietrele cele mici... Îşi
ascunde mâinile sub
şorţ: două
umbre. De fapt e
o meteahnă a bătrâneţii şi aleea
asta, e... Neonul
tremură în parcul vechi: îl
priveşte pe geam, din cupola de aluminiu. Cupolă
a figurilor de ceară.
Doamne, spune, cu nasul turtit, am impresia
uneori, când ies
seara, că aerul e atât de bun, transformat în
vin de împărtăşanie... Să
nu ţi se pară caraghios: dacă ai
şti. Ah, o sută de sonete de dragoste ale lumii
dispărute, fascicule de lumină
albastră, rescrise pe
hârtie de bumbac, ţin în
poşetă: nu mă mai satur de ele, pur
şi simplu ard în mine. Le
tot repet, le învăţasem odată pentru totdeauna, crezusem, de la
tine pe de rost, dar
de la o vreme le tot uit mereu câte un alt
vers...
HĂITUIRE
Îşi ridică rochia
îşi ridică rochia, trece
peste un pod inundat... Sunt valuri, un
val de foc, un val de apă: fuge, simte că a fost
atinsă, ţipă
prin somn, nu se uită înapoi, e
o descărcare în tot corpul, îşi revine, la
picioare e un mamifer abisal... E o
apologie a naturii: a
ruşinii şi a barbariei! Iubito...
Iubito, să nu mai stăm aşa departe unul de altul. Captivi.
Captivi demonilor
amintirii. Vino mai aproape. Ştii, vulpea
circulă printre
ruinele noastre şi ar putea să te muşte! Ce
am ajuns? Salcâmii au înflorit şi
aerul e plin de bătăi şi vânătăi... Bătăi de aripi...
PRIVIND ÎN ZARE
Se scutură de braţ, surâzători, în faţa
porţii
bisericii din deal, poartă
a pădurii păgâne? Poartă a pădurii virgine: o
ceată de bătrâni. „Foşti
condamnaţi politic”. O ceată. Că
e vremea scăderii în greutate a colibelor
lor. Bătrâni
viermănoşi: în scorburile cărora cresc orhidee sălbatice
galbene, galbene împestriţate cu
negru...
Zdrenţăroşi, bătrâni imitând strigătele
papagalilor, când
gâjâite, când puternice, înconjurând o maimuţică, o
copilă
goală, păroasă, fiică a nădejdii, a
nădejdii că, totuşi, se va schimba ceva în bine anul ăsta,
abia ieşită pe
poartă, cu două feştile în loc de ochi, o maimuţică
legată cu o liană la
buric, visătoare: care se zbătea, sărea, se scălâmbăia şi
care deodată se repezi asupra
papagalilor să-i
mănânce! O
ceată de bătrâni... Biata de ea! O maimuţică nostimă
care se repezi asupra
papagalilor: erau mici, cu
puncte, cu paraziţi vegetali, se simţeau
atât de mici. Atât de mici, cuprinşi de frică, rătăciţi,
cu capete de bătrâni! Bătrâni: câteva
colibe
plutitoare. Privind în zare...
PE UN DIVAN
pe un divan de bronz, acoperit cu un strat
gros de frunze: pe
care zace un corp îmbălsămat. Corpul
prinţului: „stigmatul
lui social”. Zace? Zace, încât
nimeni din cei care stăpânesc, iată, această ştiinţă a
comparaţiei, nu se îndoieşte că el
e chiar el, nu e altul îmbălsămat. Dar ea? Ea e chiar
ea? Nu se îndoieşte nimeni? Ea, închinată
zidului viu cândva... Ea, cu
ochii ţintă în pământ, unde se aud râsete
înfundate, ce naiba,
visează? Pământul se surpă... Ah, dulce
înlănţuire: ea, tăvălită. Tăvălită în
desfrânare? Trasă la fund de el. Ce ştiu ei
amândoi? „Nici
el, nici femeia de lângă el nu
se vor putea preface în viitor că nu ştiu ceea
ce ştiu...”
PROGRAMUL PRESCRIS
Zale înmuiate în venin de viperă, melancolie,
sarcasm, amărăciune şi toate
numărătorile reluate ale curgerii
veacurilor: cinstirea
lanţului sfinţilor, al
sfinţilor? Mătuşa ta de 27 de ani, în zale
transparente, complet goală pe
dedesubt, cu trupul bogat în petrol şi minereuri de fier, cu
bigudiuri pe cap, scoţând
limba, bolta de frunziş, haideţi, nu
faceţi mutra asta, din timp în timp îşi mişcă
buzele, gazdă
a nopţilor fără stele, model, după
ce va dezbrăca zalele: umezeala
ei deprimantă.
Zale înmuiate în venin de viperă, lampă aprinsă...
Mucoasa bucală a peşterii
iniţiale, programul ideologic prescris,
eşuat.
Demascare
“Sunt trimis în acest an să
aprind busuiocul schimbat de sub perna ta”. Da? Şi o singură
dată în viaţă e mult să fii trimis, dar o dată pe
an – gândeşte
ea, făcând farmece. Ah, profeţie
a martirilor! O
lovitură de gong anunţă, de Sfântul Ion, că trebuie să
rămânem nemişcaţi 15
minute măcar în poziţia în care ne aflăm noi
acum. La masa de scris şi citit. Altfel
va veni ruina. 15 minute măcar: atâta cât să
se demaşte conştiinţa
divină.
Ecou
ecou: "Trăiască pruncul, vestitorul de bine!"
O, dar cum îşi mai rămâneau fum în urmă pădurile de acasă, primblate
cu picioarele goale şi
cu trei covrigi în mâini, de la stână la o
ţerână de schit… şi ce
ceaţă! Ceaţă ce au mai rămas păpuşele de clisă ale
fraţilor lui, mai mari, îmbrăcate
în pănuşe, cu păr din mătasa porumbului, cari se legănau în căruţele cu două
roţi văpsite în roş, făcute
din nuci, la cari îl înhămau, când veneau ei în vacanţe, ehe –
pănă ce, "la şapte ani, Mihail, băietul a
plecat, cu paşaport pi zăbavă de 11 luni, la şcoală
nămţească", în vremea căderii
Satanei
ORGANE GENITALE (Amanta mea, componentă istorică)
eu, martor al dezastrului – citesc: “stoicii
erau păgâni, nu
s-au putut creştina, fiind hărăziţi pieirii”,
păcat… în cadrul procesului de memorie: stoicii, gâdilaţi la
nas de ea, amanta mea (componentă
istorică, neliniştită), cu
o pană de raţă, care strănutau zgomotos: ăştia cască o gură mare şi
dau permanent senzaţia că o să mă înghită, cât o
să mai rezist?
o, dumnezeul tău de slăbiciune a gândirii: după
împreunare, recreat: o
să ţin cu dinţii de singurătate… da?
amanta mea, componentă istorică, mă priveşte prostită… în dreapta
lor, cireşul
copt: “din el, tu, ca
maimuţa”… pardon, nu sunt eu, e
altul… care şi el te miroasă şi-ţi dă târcoale, pe patru labe: are
tulburări ale secreţiilor hormonale… ai dreptate, e
îngerul păzitor, care-şi deschide o zi întreagă aripile şi-ţi face piatra
verde dintre
picioare să emită… nu e ce crezi
tu, nu e nici o regresiune a ovarelor: mă uit în sus,
plictisit – caravanele aeriene de cămile, care transportă organele
noastre genitale, merg în cerc:
au rătăcit iar drumul… mamaie, ai
şi tu acolo (arăt spre deşert, în sus), în turmă, un
prunc?
dai din cap, sufli sporii
umbrelei păpădiei: că ai fierbinţeală… pe mal, unde eşti: cu sepii putrezite,
cutii de conservă goale, mucuri de ţigări care
fumegă…
în zare, cu
stoicii – asemenea sfincşilor, în mers, în zig-zag, cu
îndoielile lor
adormitoare… spui: ei înjură, cu siguranţă, şi azi
târfa
morţii, purtătoare de grijă a răcorii pe canicula asta…
A îngropa pe cei morţi
frăgezeşti iarba, părinte? N-o calcă destul morţii?
Iaca, întrebare...
Caii de manej, cu frâne, în grădina
suspendată
a bisericii, rostogolesc încet, cu
botul, un butoi plin de lături, frăgezind iarba. Iarba verde adunată:
fir cu fir, un popor
spectator, ostenit şi descurajat. Un popor de iarbă? Un
popor de morţi
îngropaţi în ei înşişi. În contra
acestui popor din comuna Adjudu Vechi, adunat de un
teanc de secole,
frăgezit an de an, crescut mereu să-l aplaude pe
Dumnezeu. Aici, unde vraja
zidului cu igrasie, de neescaladat, care ne desparte de cei
plecaţi, se repetă: ce e înainte, a fost
şi înapoi? Ce a fost, va fi
în veci: amin,
şi mie un pahar cu vin! Eu toată viaţa am dormit
în pământ, nu în
pat. Înjosit de spaimă: “Că vom putea ieşi noi până
la urmă, fără
circ, în lume?” Pe cealaltă lume... Lume,
lume! Coroana zilei de azi, bine rumenită, împărţită ca la
pomană, egal,
n-a ajuns la toţi caii de manej – abia
vizibili de papura apelor cereşti, în arenă... În ceasul morţii
a cerut să-l scot din chilie, l-am aşezat pe
iarbă, cu faţa spre răsărit şi aşa
a adormit, pe pământul
gol. În
arenă, pe malul căreia stăm pe bănci, supraetajaţi. Ameninţaţi
cu adormirea de fiecare
bătaie de pleoapă: hai, scrieţi! Dacă nu scrieţi, să vi se usuce
mâna! Daţi de ştire... Eu, cu sentimentul că
mă identific, rămas
singur, cu
circul şi cu arderile mele chimice interne, între
50 şi 70 de ani pe lumea asta, sosit în vizită: în care apa
mă umple pe trei
sferturi, şi iarba... Iarba frăgezită de morţi îmi
dictează.
|
