Poet optzecist de prim raft, aflat tot timpul în coasta regimurilor politice şi a oricărei forme de impostură, Liviu Ioan Stoiciu ni se impune ca o conştiinţă scriitoricească edificată pe principii morale implacabile, trăind cu fervoare şi inocenţă într-o continuă confruntare cu ceilalţi şi, finalmente, cu sine. Mai departe, însă, aş atrage atenţia asupra unui fapt nu lipsit de importanţă: apărînd principii, pasiunile lui Liviu Ioan Stoiciu capătă de la o vreme nu forţa adevărurilor pe care le slujeşte, ci a propriei subiectivităţi, proiectate în prim-plan şi devenite cumva devoratoare. De aici, poate, chiar opţiunea lui pentru jurnal, formulă scriptică ambiguă, căci scriind exclusiv pentru tine, priveşti fără să vrei – subconştientul ne trădează întotdeauna! – către un cititor potenţial care trebuie cumva sedus şi convins de propriile-ţi adevăruri. Oricum, Jurnal-ul stoic din anul Revoluţiei, urmat de Contrajurnal adună în paginile lui şi textele crude scrise în ultimii ani, chiar în ultimele zile de dinaintea revoluţiei (pe un caiet de matematică, dacă nu mă înşel, de 1 leu şi 25 de bani, cum tot îi place autorului să amintească), şi fragmente de după revoluţie, adică răspunsuri la anchete, frînturi de jurnal, alte notaţii avînd drept destinatar explicit paginile unor periodice. Vorbind despre „oroarea” sa de publicitate, Liviu Ioan Stoiciu îşi declară la un moment dat şi „pofta de mărturisire publică”, ceea ce demonstrează că ne aflăm pe un teritoriu al contradictoriului şi că, dintr-o disperare a căutării de sine, eşuată mereu, el împinge tot mai departe limitele propriilor nelinişti. Fireşte, pînă la urmă, o întrebare rămîne: ce anume justifică publicarea acestor pagini de jurnal – iar răspunsul ţine şi de dorinţa lui Liviu Ioan Stoiciu de a se oferi pe sine nu ca model, ci ca imagine emblematică a unor stări de criză. Nu va fi fiind aceasta singura cauză, dar este una de care trebuie să se ţină seama.
Aşadar, nu ca model?! Există în această privinţă posibilitatea unor nuanţări, şi iată de ce. Lui Liviu Ioan Stoiciu i-a intrat în cap că aparţine lumii stoicilor şi că numele său nu poate să nu aibă o doză de predestinare – iar de la o vreme a şi început să se construiască după acest model abstract, des invocat. Jucîndu-mă eu însumi cîndva, îl asociam, pe aceleaşi criterii accidentale, crinului (LIS este una din… signaturile lui preferate) şi ambiguităţii simbolice pe care floarea aceasta o conţine: puritate, inocenţă şi, deopotrivă, aromă grea a morţii. În fine, iată-l dorind să se întoarcă mereu la stoicism, folosind ca motto cuvinte aparţinîndu-i lui Zenon din Cition, punîndu-se nu doar ereditar, ci şi prin program în această descendenţă. Bunicul dinspre tată ar fi venit în România chiar din „vatra istorică a stoicilor, din Macedonia greco-bulgaro-albanezo-iugoslavă” (va fi fiind aceasta o formă de evaziune din marasmul vieţii cotidiene?) – iar acum, LIS îşi pune în fruntea jurnalului cuvinte din care să reiasă că se supune moralei stoicilor, o sinteză între trăirea raţională şi resemnare, împăcarea cu sine, cu soarta şi propăvăduirea „intransigenţei, independenţei morale, conştiinţei solitare şi fermităţii în faţa vicisitudinilor”. Dar morala stoicilor, edificată pe cumpătare, elimina orice pasiune, orice formă de narcisism (stoicul devenea prin exerciţii spirituale indiferent la faimă şi la defăimare), cultivînd virtuţile nu pentru vreun motiv din afară, fie el şi politic, ci pentru sine.
Or, în cazul lui LIS, seninătatea stoicului este substituită de fervoarea, patima, pasiunea şi neliniştile febrile ale unui cioranian, a cărui metafizică se hrăneşte iniţial din angajări cotidiene, pentru a exploda ulterior în traume existenţiale. Fatalist, resemnat, LIS refuză orice formă de activism – nici măcar aceea a transformării propriei fiinţe în model –, contemplînd şi contestînd cu o furie care are cauze nu atît în realitatea imediată, cît în propriul sine, un sine cu vocaţia şi voluptatea aproape masochistă a suferinţei şi eşecului. Aici nu mai e vorba de adevăr, ci de exasperarea care generează pînă la urmă o frustrare ce angajează imposibilitatea individului de a vieţui în lumi ideale. Oricum, nu văd stoicul în situaţia de a se sinucide, cu atît mai puţin în aceea de a rata cîteva încercări. În fine, îndrăgostit de propriu-i proiect existenţial, de propria-i damnare, LIS trăieşte aproape exclusiv din disperare. Din cauza acestei disperări scrie uneori despre sine la persoana a III-a, ori se proiectează în sinele său ascuns, feminin, dacă nu într-unul vegetal sau animal, de unde şi experienţa lirică din volumul de poeme numit chiar Poemul animal, tipărit în urmă cu cîţiva ani. Fără disperarea pe care şi-o tot perpetuează, şi care finalmente îl salvează, LIS chiar nu ar mai avea motive serioase ca să trăiască. Fragmentarismul propriului discurs este consecinţa unei fragmentări a sinelui, a cărui unitate originară LIS o are instinctiv.
Acesta e paradoxul angajării sale morale. De altfel, paginile din jurnalul ultimului an de dictatură, care ar fi trebuit să frisoneze (ce document, din acest punct de vedere, volumul lui Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă!), dau mai degrabă impresia unei contemplări admirative a spectacolului grotesc, hilar, din care face el însuşi, ca actor, parte. Nu punem în discuţie adevăruri, exemplare, care ţin de biografia lui Liviu Ioan Stoiciu. Alături de Dan Petrescu, Doina Cornea, Mariana Marin sau Liviu Antonesei, el a semnat Protestul prin care se cerea ca Nicolae Ceauşescu să nu mai fie reales la al XIV-lea, din fericire, ultimul, Congres P.C.R. De asemenea, cu cîteva zile înainte de revoluţie, concepea o Alternativă a Uniunii Scriitorilor, şi e consemnată întreaga odisee a trimiterii cîtorva scrisori informative anumitor scriitori, inclusiv preşedintelui de atunci al Uniunii Scriitorilor. Mai mult, i se intentează un proces, e „demascat” şi… – aşa cum află mai tîrziu, cînd, după revoluţie, devine pentru cîteva zeci de zile, şeful judeţului Vrancea – condamnat la moarte, idee la care autorul se pare că ţine mult, deşi nu văd cum o condamnare la moarte, fie şi atunci, putea fi dată de un juriu format exclusiv de oameni politici şi în afara unui tribunal. Nu că n-ar fi fost totul posibil…, dar e un „proces” de la care, de cîteva ori, simţindu-se jignit, Liviu Ioan Stoiciu, ridicat în picioare, răzvrătit („i-am sfidat pe toţi, devenind eu acuzatorul celor ce mă acuzau”, citim), e gata să plece (nimeni şi nimic, de altfel, nu-l reţine, în afara neputinţei sale de a se debarasa brusc şi definitiv de spectacolul grotesc), aşa cum altă dată fusese „la un pas de a deveni violent cu securiştii”. În treacăt fie zis, prin cîţiva oameni din mediul literelor, acuzaţiile începuseră să se refere exclusiv la „exagerata” critică favorabilă de care LIS se bucurase deja în presa românească.
Ceea ce ţine de domeniul evidenţei este apetenţa lui LIS pentru spectaculos şi pentru deşertăciune. Ba chiar pentru spectacolul perceput cu un simţ al alterităţii care face ca senzaţia vieţii să fie substituită de o senzaţie a iluzoriului. Dacă jurnalul lui LIS nu poate fi sursă documentară pentru spaimele trăite atunci, faptul se datorează şi propriilor senzaţii, puse în prim-plan, care-l fac să creadă că „trăieşte în plin SF” sau că urmărirea sa de către securitate nu este decît un „joc al şoarecelui cu pisica”. De la o vreme, faptul că ne aflăm în ţara lui Caragiale (va fi fost el însuşi un… stoic?) este din ce în ce mai vizibil, căci LIS este urmărit de o fatalitate pe care am putea-o numi ironică. În Focşani, unde e bibliotecar, încep să i se întîmple tot felul de lucruri ciudate. De exemplu, trăieşte acut cu senzaţia că are domiciliu forţat, deşi nu are şi nu există nici o certitudine ori vreo dovadă în acest sens, sau continuă să meargă la bibliotecă, deşi crede tot mai mult că este deja dat afară. Dar asta nu e totul. Pe o caniculă teribilă, îşi pierde cheia de la apartament (ce-i drept, de cîteva ori i se întîmplă asta şi fiului său…) şi este aproape convins că la mijloc nu-i decît o stratagemă a securităţii, pentru ca, ca într-o avalanşă, totul să fie din ce în ce mai rău. Căci, pe un fond de disperare politică, fatalitate, ca să zic aşa: i se rupe o măsea („Asta-mi mai lipsea… Rău îmi mai merge”, declamă el), e chinuit de cîte oase are peştele pe care soţia i l-a pregătit la masă şi, în fine, ajuns la casa părintească, 3-4 ţînţari îl „bîzîie în aşa hal” încît are senzaţia că sînt 58! Nu e nici o conspiraţie la mijloc, aşa cum nu fusese nici atunci cînd, speriat că telefonul său sună mereu ocupat, descoperă că de fapt lăsase din greşeală receptorul ridicat. Dar… toate i se întîmplă numai lui, căci, cum prea bine spune la un moment dat, „istoria nu e numai întru totul cinică, dar e în general şi perfect lipsită de moralitate”. Iată motivele pentru care dimensiunea documentară a jurnalului – documentară chiar în plan afectiv – nu este înspăimîntătoare, căci furia, disperarea şi umorile – cuvînt folosit chiar de autor – trec în faţa evenimentelor şi faptelor.
Aşa încît, revin cu întrebarea: un stoic? Dezgustat de propriul sine, LIS e mai degrabă un fatalist, un sceptic, un nihilist stînd pe marginea prăpastiei, unul pentru care intransigenţa morală, spiritul justiţiar, independenţa critică nu sînt consecinţa unor principii care să atragă după sine un anumit modus vivendi, ci instrumentele, accidentale, ale unei permanente flagelări de sine. Căci LIS – cel dezgustat de viaţa literară, de invazia mediocrităţilor, de impostura politică, de oportunismul noii democraţii şi de multe alte tare omeneşti – se agaţă cu disperare de absenţa unui sens pe care fiinţa sa să-l poată întrupa. Problema nu este, oricum, în exterior, ci în sine. „M-am săturat de mine însumi. Ar trebui să mor, am trăit destul degeaba”, mărturiseşte la un moment dat. Scrisul însuşi e resimţit ca o cădere în plus, cu atît mai mult cu cît noile conjuncturi politice îl obligă să se exhibe şi să-şi asume un „destin de scîrţa-scîrţa pe hîrtie”. Ştim cu toţii că la un moment dat, prins nu atît de furorile milenarismului, cît de angoasa celor 50 de ani trăiţi cu un acut sentiment al inutilităţii, LIS a promis că se vas lăsa de scris, că va dispărea din viaţa publică, ba, dacă nu mă înşel, chiar că se va sinucide – şi că de data aceasta va reuşi. În august 1997, oferindu-şi un „ultim termen de garanţie”, cu disperare şi cu o undă de speranţă nota: „După anul 2000, «scăpătat» de bunăvoie de istoria literaturii române, abandonînd «scrisul creator», mă voi îndeletnici doar cu filozofia morală în particular, eventual, să mă eliberez pînă la capăt de «răul inefabil» din mine şi să-mi salvez ce se mai poate salva din bietul meu suflet (ajuns vicios după atîta scris literatură)”. Şi proiectul acesta e însoţit de-o undă de disperare autoironică: „Doamne fereşte… Ştiind că doar scrisul mă eliberează de Cel Rău. Nescriind, vai, e limpede că sinuciderea va deveni singura mea grijă şi «realizare» post-literară… Îmi plîng de milă”.
Totuşi, LIS a continuat să scrie – şi contrajurnalul este, în bună măsura, istoria acestui eşec. Un eşec pus pe seama lipsei de sens: „Anul 2000 a trecut, pe 19 februarie se împlinesc nu mai puţin de 51 de ani de cînd tata şi mama n-au avut ce face şi m-au trimis, cu un mesaj nedescifrat pînă azi, pe lumea asta prea convenţională şi fără sens pentru unul ca mine”. Ceea ce notează LIS pe 1 / 2 februarie 2001 e cu totul memorabil şi relevant pentru fervoarea cu care încearcă să se înţeleagă şi pentru fatalismul său, care pune sub semnul Eclesiastului chiar experienţa, caducă deja, a scrisului. Mai întîi, doza lui de răzvrătire („Sînt un Peşte amărît căruia îi toarnă în cap găleţi de lături Vărsătorul, sînt un Peşte care nici nu moare, nici nu trăieşte – că aşa sînt lîsat, pe graniţa dintre Zodia Peştilor şi Zodia Vărsătorului, uitat deasupra vălmăşagului sorţii, epuizat, decăzut, dar atît de încăpăţînat să-mi duc încă o zi crucea…”), apoi abandonul total, renunţarea definitivă („Mă voi mai lăsa o vreme în voia scrisului, fragmentat de propriile contradicţii şi umori. Că tot n-am ce să pierd, nu? [...] Rămîn sceptic, depun mărturie: nici efortul creaţiei literare nu merită. Am doar o certitudine pe lumea asta: că totul e deşertăciune”). În treacăt fie spus, în vreme ce a devenit o modă să spui că nu poţi trăi fără să scrii, LIS declară, credibil şi convingător în interiorul disperărilor sale, că scrisul e o inutilitate, dacă nu cumva o tortură. Să fie toate acestea consecinţa faptului că nu e în stare, cum recunoaşte, să ia măsuri radicale? Mai degrabă, cum bine îi spusese Lucian Vasiliu, LIS s-a îndrăgostit de propria-i apocalipsă interioară, de propria-i sinucidere devenită încă un mobil al conştiinţei eşecului.
Resemnat, cinic, uşor iritabil, dacă nu cumva hipersensibil şi, finalmente, dezamăgit de el însuşi, LIS continuă să denunţe moravuri – politice şi, mai ales, scriitoriceşti –, plăcîndu-i să se vadă în ipostaza justiţiarului, sublim şi ridicol ca un Don Quijote. Un soi de admiraţie faţă de sine transpare însă printre rînduri, ipostaza de învins aparent dîndu-i o uşoară satisfacţie. Şi în acest moment, cînd înţelege că „intransigenţii sînt cei învinşi, idealiştii, cei care mor de prea multă exaltare şi rigurozitate”, LIS devine, ca orice sceptic, îngăduitor, de-o umilă înţelegere a condiţiei umane şi a celei româneşti, în special (de va fi fiind cu adevărat una), chiar dacă totul se situează încă sub semnul ipoteticului şi al interogaţiei care păstrează o undă de sarcasm şi de amărăciune. Balcanismul a ajuns să fie înţeles ca o soluţie, soluţia perpetuării în istorie: „Sîntem născuţi, doar, cu comportament duplicitar, balcanic, predispuşi spre ipocrizie şi minciună, parvenitism, nu? Avem conştiinţa supravieţuirii «supt vremi» şi a capului plecat, netăiat de sabie. Să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a lăsat cu blestemul «dramei însoţite în parodie», al hazului de necaz «care întoarce drama în derizoriu»”. Că nu prea avem caracter?! Că scriitorului român nu-i lipseşte talentul, ci verticalitatea morală?! Fireşte, dar scriitorul trăieşte şi el „într-o realitate virtuală” – verdict de mare fineţe! –, de unde şi posibilitatea unor ciudate complementarităţi, el fiind duplicitar prin natură, putînd să facă şi compromisuri şi să fie şi… intransigent. Poate că o formă a lui LIS de a se salva ţine de cunoaşterea şi acceptarea acestei situaţii umilitoare: „Duplicitatea scriitorului român, discursul dublu, schizofrenic, e singurul mit acceptabil – ea n-are însă legătură cu demnitatea, oricît de binevoitori am fi cu noi înşine. Din păcate, acest discurs dublu funcţionează şi azi în plan autocritic. Culpabilizarea nedemnităţii nu funcţionează nici la masa de scris… Toţi ne găsim motive să ne dăm drept alţii. […] Ne complacem în marasm literar”. Verdicte – şi numai verdicte, pe fondul unui abandon care face din LIS nu un spirit afirmativ, ci unul nihilist, aflat în pragul mizei metafizice cioraniene
Dacă ar fi să formulez totul în forma unei concluzii, atunci aş risca să spun că fără acest balcanism, împotriva căruia tot vituperează, LIS însuşi n-ar putea să existe. Ca să mă joc, aş spune că ar exista poate un individ cu acest nume, dar el ar fi esenţialmente altul. Am sentimentul că abia fără acest balcanism – care îi alimentează furiile, disperările, propriile-i eşecuri şi umori – LIS s-ar sinucide de-adevăratelea. Altfel, ameninţarea sinuciderii – proiectată ea însăşi într-un spaţiu gratuit, al aparenţelor şi iluziilor –, dimpreună cu toate căderile morale ale fiinţei (româneşti) în istorie, rămîne prilejul unei permanente negări de sine. Negare care înseamnă în aceeaşi măsură o întemeiere, o afirmare de sine. Iată paradoxul cu care LIS îşi hrăneşte fatalismul, rămînînd în interiorul amprentei mioritice… pe care o judecă inflexibil.
*
În ceva mai bine de zece ani, Liviu Ioan Stoiciu a publicat şase cărţi de versuri. Fără să ţinem cont de celelalte volume – proză, jurnalistică etc. – şi de paginile risipite săptămînal şi lunar în, poate, mai bine de o duzină de reviste, ar trebui să ne întrebăm: e mult? e puţin? La rigoare, o carte la doi ani ne-ar permite să spunem că acest poet de primă mînă nu este decît un profesionist al scrisului, care „se aşează la masa de scris” din devotament; oricum, nu din inerţie. Dar nici devotamentul nu e acela rece, calculat, aristocrat (nu aici trebuie căutată semnificaţia unui titlu: Poeme aristocrate), pînă la urmă cuminte şi, dacă vreţi, totuşi, burghez. Nu cred că „ritualul” scrisului s-a transformat în acest caz în habitudine. În spatele scrisului său descoperi o fervoare demonică şi neliniştea celui care îşi ancorează conştiinţa în disperarea de a recunoaşte identitatea morală şi ontică a timpului său.
Unii acuză nevoia lui Liviu Ioan Stoiciu de a se re-confirma continuu, asemănîndu-l, fără voie, unui Don Juan care se îndoieşte, după fiecare victorie, că instrumentele sale de seducţie mai au suficientă forţă. Alţii merg mai departe, constatînd manifestarea unei dorinţe de putere, rămase oarecum nesatisfăcute, într-o competiţie în care singurul competitor real e timpul. Şi unii, şi ceilalţi scapă din vedere două lucruri:
Liviu Ioan Stoiciu vine, într-adevăr, din provincie. Nu are în spate, ca alţi poeţi ai vremii sale, studii de filologie. Nu este, din păcate, luat în seamă de noii autori de manuale, deşi măcar relieful pe care îl impune poezia sa îi dă acest drept, critica literară recunoscîndu-i, oricum, valoarea. Dar criza pe care o simţi în fervoarea cu care scrie Liviu Ioan Stoiciu e dată nu de astfel de motive din zona derizoriului rezident în „personalitatea umană” a scriitorului, ci de eşecul acut al fiinţei, care are conştiinţa, pe care o resimte în acest caz aproape la modul visceral, a inconsistenţei propriului sine şi a inconsistenţei timpului său. Fiecare volum, diferit în problematica sa formală, reconfirmă faptul că, slăbită în încheieturile ei, lumea se salvează tocmai prin investirea crizei cu atributele şi funcţiile unei noi ordini, ale unei noi temelii. Dar despre felul cum, în poezia lui Liviu Ioan Stoicicu, lipsa de mitologie capătă datele unei noi mitologii şi despre modul în care salvarea de care vorbeam înseamnă, în realitate, o rămînere pe terenul angoasei, departe de triumfalismul subiacent al modernităţii, ceva mai încolo, cînd vom aduce în discuţie ultimele lui cărţi de versuri, Poemul animal (Crepuscular), care preced această antologie.
Un al doilea lucru de care se ţine prea puţin cont atunci cînd se vorbeşte despre Liviu Ioan Stoiciu vizează relaţia dintre tipul de scriitură cultivat şi o conştiinţă ordonatoare, insurgentă cel mai adesea, relaţie care e în măsură să releve faptul că poetul e interesat înainte de toate de instituirea unui eu textual, a unui sine abstract, care-l legitimează în planul creaţiei şi care are doar ca punct de pornire identitatea lui biografică. În fond – spus aici cam prolix –, lucrul acesta este valabil pentru oricare scriitor veritabil, pentru care alteritatea e doar un mijloc de re-cunoaştere mai profundă, într-un joc care nu exclude alienarea, dar care înseamnă transformarea chiar a biografismului celui mai accentuat în voluptate a spunerii. În fine, dacă nu sîntem preocupaţi deocamdată să propunem o imagine integrală asupra poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu, nu cred că e lipsit de importanţă să developăm aici filmul ultimelor sale metamorfoze.
Ruinele poemului, volumul de poezii publicat la editura Pontica în 1997, este din multe puncte de vedere o surpriză, deşi continuitatea de stil şi de viziune se impune cu uşurinţă. În primul rînd, se păstrează oralitatea şi impresia de spectacular. Există un fel de umbră cu care poetul intră într-un joc de întrebări mirate şi de răspunsuri, şi lucrul acesta e aproape o ostentaţie a poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu. Dar de data aceasta discursul e mai puţin contorsionat, mai puţin dificil, iar limpiditatea dă furiei de altă dată un aer de nobleţe, un timbru solemn. Demonismul nu se temperează şi nici sarcasmul. În schimb, colocvialitatea în sine se lasă cucerită de o meditaţie impersonalizată. De altfel, titlul volumului atrage atenţia asupra acestei noi dimensiuni, ca şi asupra tematicii, care se pliază pe eros, moarte şi, cum ar spune un prieten, poet el însuşi, pe erosiunea timpului. Poate de aceea poezia aceasta a lui Liviu Ioan Stoiciu, care ni se pare cu totul nouă în registrul său poetic, evită extravaganţele şi experimentele (sau le dă un sens... constructiv) şi ne dezvăluie un modern sensibil la fragilitatea fiinţei şi la misterioase corespondenţe. Pînă la urmă, un contemplativ solar este Liviu Ioan Stoiciu, cel puţin în primul dintre cicluri, vrăjit de mitologii aurorale, convins că realul e numai umbra unei taine nedescifrabile: „Fluturi cenuşii, ameţitori, parcă ne conduc, strict / organizaţi, pe drumul / forestier, spre Cascada Duruitoarea, îi / numărăm: din aceşti fluturi, în secret, ţăranii / fac pe aici o bere / halucinogenă, nu? În perioada lor de tensiuni interioare, îmi / confirmă un călugăr, fără să / se oprească, pînă / să ne depăşească rapid, că se duce la Schitul / lui, Dochia, şi-l apucă foamea / dacă merge încet. O / bere halucinogenă care aduce un elogiu / defuncţilor. Fluturi // cenuşii, misterioşi: ei îşi succed unul / altuia, cu siguranţă, sînt / clociţi în / ouăle depuse în corpul zeului / adormit, alt zeu defunct, unul din zecile de zei ai / locurilor, dispăruţi. Aici, neapărat // aici, unde miracolul, / ademenirea şi seducţia te / trag la fund, dacă îţi pui mintea”.
Ca poet al iubirii, Liviu Ioan Stoiciu nu-şi cîntă dragostea, ci descoperă sensuri care înving prezentul şi individualitatea. Astfel, citim, „stăm întinşi acum / înfloriţi / unul lîngă celălalt, după / dragoste, scuturaţi de petale, în / sicriu, abia atinşi, cu / trupurile schimbate între noi, la începutul / unei alte lumi”. (Cu trupurile schimbate între noi). O „mistică solidaritaate autohtonă” uneşte timpii, o femeie care îşi arată sînii este „cealaltă”, din veac, cea care „a contribuit la agonia civilizaţiilor”, în fine, totul prinde contururi aurii, peste toate adie fîlfîirea morţii şi vraja frumuseţii de nenumit. Vezi deodată, mirat, nu obsesia dizarmoniei, atît de prezentă în alte volume, ci echilibrul identificării cu lucrurile originare. Nici strigăte de furie, nici chiote, nici revoltă, ci o blîndă cădere în basm, un panteism livresc, de înaltă ţinută ironică: „Că şi bunica mea, viţa de vie agăţătoare, a / crescut pe un arbore. Arbore care i-a devenit soţ pînă / la urmă – că, intimidată, ea şi-a vărsat anume pe / rochie / prima ceaşcă de vin, îndrăgostită să / aibă motiv să se dezbrace, / spre fericită dezlegare...” (Ochiul mistic). Viaţă, moarte, sînt acestea doar forme peste care pluteşte o conştiinţă mai înaltă, de bun augur pentru poezia lui Liviu Ioan Stoiciu, şi o ”abundenţă sufletească” vindecătoare, nefirească. Asta îl face pe Liviu Ioan Stoiciu să descopere permanent în spatele realului metamorfoze neaşteptate, un sine cosmic deghizat, gata să înfrumuseţeze cu nostalgii abisale lumea. „Ce sînt, în definitiv, craniile acelea fosile / spînzurate în corcoduş, flori?”, se întreabă într-un loc poetul.
Celelalte două cicluri par să fie mai aproape de ceea ce fusese Liviu Ioan Stoiciu în volumele anterioare, în special în Singurătatea colectivă. În cel numit maşina de catastrofe (poemul ruinelor) ne reîntoarcem brusc pe tărîmul contrariilor ameţitoare, teribile, groteşti, pe solul „fragmentelor” şi al „umorilor”, ca să parafrazez un vers ce spune: „fragmentul este singurul gen compatibil cu umorile mele”. Nimic nu-i este interzis poetului îngreţoşat de imaginea exasperantă a lumii. Stau alături, ca într-un tablou, „pe o masă de scris un nai o pîlnie în formă de falus / bineînţeles o şopîrlă vie un craniu de bou / o frunză uriaşă de palmier o broască ţestoasă care / a împlinit un secol o scară la cer un / ciorchine de strugure mucegăit „vine un timp cînd / te usuci” plus / clovnul rînjit cu gingiile umflate”. Toate acestea se motivează la Liviu Ioan Stoiciu printr-o coborîre energică, chiar dacă aluzivă, în biografia sa şi a părinţilor, prin scene de război sau secvenţe ale cooperativizării, imagini care capătă semnificaţia unui „sfîrşit de lume”. Acum, Liviu Ioan Stoiciu reconfirmă puterea versului său de a intui macabrul, urîtul, viziunile rele: „o mînă tatuată cu inimă şi săgeată smulsă cu / o bucată din umăr zboară / cînd organele pe fundul abdomenului în interior / crabii foşgăiesc pretutindenea răstoarnă borcane cu licori / şi cataplasme acolo a fost cîrciuma” etc. În fond, de ce toate acestea?! Liviu Ioan Stoiciu ne dă o lecţie de... realitate. Iată ce declară: „ne ciupim dureros carnea să ne dovedim că mai sîntem / vii culcaţi pe fundul unei gropi / comune”. Fireşte, nu e decît o revoltă melancolică şi resemnată în aceste versuri.
În ultimul ciclu (dărăpănătura manuscriselor), Liviu Ioan Stoiciu redescoperă, însă, gestualitatea arhetipală, mirarea mitică, feminitatea care oferă, într-un fel de transă (să fie aceasta oarba voinţă de a fi?!), soluţia energiei regeneratoare. Un Iisus femeie este fetiţa cu siluetă de zeiţă din Peştele în coteţ, iar spuma mării este „formată în urma căderii organelor genitale ale părinţilor / ei în mare”. Vechiul zeu se arată din nou şi pregăteşte „locul să semene sămînţa”.
Poezie de concepţie scrie Liviu Ioan Stoiciu de data aceasta (nota bete: umorile-i sînt învinse!), dar şi o, totuşi, poezie militantă, într-un sens mai înalt, nu strict civic. Ţi se impune cu vigoare impresia că e, în ordonarea poemelor, un traseu iniţiatic. Solarei armonii iniţiale îi urmează o cădere în istorie şi în grotesc, aceasta din urmă căpătînd sens într-o „expansiune permanentă” de lumină. Iar, pe de altă parte, poetul depune mărturie că „unul e în toţi tot astfel precum una e în toate”. În acest caz, „ruinele” poemului nu sînt cele ale unei prăbuşiri, semne ale declinului şi ale neputinţei, ci temelia înălţării.
Post-ospicii se numeşte următorul volum al lui Liviu Ioan Stoiciu, şi asta poate pentru a defini mai bine raportul de succesiune dintre artă şi realitate, dintre amintire şi eveniment, dintre discurs şi identitatea spaţiului uman radiografiat cu predilecţie. Evident, Liviu Ioan Stoiciu este un incomod, nu acceptă jumătăţile de măsură, transformă totul, pînă şi nedreptăţile pe care el însuşi le săvîrşeşte, în mitologie. Recunoscut de o mare parte a congenerilor drept emblema generaţiei sale şi realizarea ei cea mai înaltă – el însuşi atacă mitul oficializat al poetului Mircea Cărtărescu –, poetul aşteaptă încă omologarea, şi nu numai a sa, ci şi a lirismului său. Căci dacă Mircea Cărtărescu se situează în descendenţa lui Leonid Dimov, Liviu Ioan Stoiciu este mai degrabă un meivănescian; şi nu este vorba aici de nişte discipoli care să epuizeze un model (de altfel, situarea aceasta – vreau să se înţeleagă – este tipologică şi istorică, iar nu axiologică), ci de poeţi care dezvoltă anume potenţialităţi ale poeziei care chiar solicită, prin ei, o nouă legitimare. Există însă la Liviu Ioan Stoiciu un discurs fragmentat şi coborîtor în hilar, în grotesc şi urît, niciodată, sau prea arar, în ironic, şi există o mitologie a copilăriei şi un sens acuzator al epicii care se aşează peste senzaţia confesiunii dialogate şi peste amintirea sau evocarea construite deseori într-un context erotic sau cu semnificaţii erotice. Ei, bine, sînt acestea particularităţi care se găsesc izolat la generaţia sa, preocupată deseori mai mult de limbaj, sau la Mircea Ivănescu, mult mai gratuit în contempalţie. Iată primul text al volumului, un fel de umilă artă poetică, orgolioasă în fond: „Un trepăduş păzind turmele de porci prin rapiţă, pe marginea / şanţului de irigaţie: cu braţele / încrucişate, fluierînd a / pagubă, că / «la trei ceasuri de dimineaţă, slobozirea a trei tunuri a vestit plecarea / corabiei la vale fără vîslaşi»... Are inima / grea ca o piatră de moară şi e cu nervii la pămînt – / fapt de netăgăduit. Este / «rodul / unei sintaxe în derivă». Al unui stigmat: are // ospiciu, zice. Post-ospiciu. Boală grea. // Un trepăduş trimis de demult şi de departe să / angajeze un echipaj de vîslaşi / aici, unde şi umbra intră de frică pe sub uşă / şi unde şalurile cenuşii, ale principiilor urii şi prieteniei, ale / recunoştinţei şi / răzbunării, aceleaşi, / fac valuri uriaşe. Trepăduş / care, negăsind pe nimeni să angajeze, să nu moară de foame, a / primit să ducă la păscut porcii. Spre sfîrşit, trimis pînă / aici după vîslaşi pentru / a reînvia starea / noastră sufletească de altădată, de la început...”. În acelaşi timp, cum orice cuvînt şi orice întîmplare aparţin unei mitologii din care nu transpar decît frînturi (în realitate singurul personaj mitologic e aici autorul, pentru că el este acela care metamorfozează cu propria-i percepere lumea), nu poţi să nu observi afinităţile cu Liliecii lui Marin Sorescu, poate şi pentru că uneori se vorbeşte despre moarte ca despre un fapt deja petrecut, perceput cu detaşarea cu care priveşti fotografiile străbunicilor, despre care ştii o groază de poveşti, poate fermecătoare, poate înspăimîntătoare, dar care nu te tulbură pentru simplul fapt că nu i-ai cunoscut: „Dacă va curge apa din streaşină pe 2 februarie, primăvara / va fi timpurie: bea / un gît de rachiu. Are un gust aparte, care nu / înşeală Na. Celălalt lasă furca, ia / sticla, hai noroc! E ca vraja glasului unei femei frumoase... Se lasă / întunericul, ca şi viitorul, abia / dacă şi-l pot închipui. Incarcă amîndoi căruţa cu bălegar” („Se lasă viitorul, ca întunericul”).
Dacă e să dăm crezare unor indicaţii de autor, pînă a ajunge la ultimul ciclu, numit Substraturi, care ni se pare şi cel mai matur, scris după experienţe poetice care au luat forma unor cunoscute volume, parcurgem mai multe... straturi. Ciclul Jurnal-ospiciu este scris, se pare, în anul 38-LIS, Amintirile din vis-ospiciu aparţin anului 27, următorul, Amintiri adjudene, sînt din anul 28. În fine, poetul are acum 48 de ani, priveşte în urmă, recuperează nişte texte („autorul a trebuit să definitiveze poemele din sertar şi să găsească un sens volumului original în sine”, ni se spune într-o notă), oferă istoricilor literari şi criticilor materie pentru a contextualiza „la fanion”, „inima de raze” şi celelalte. De reţinut ar mai fi faptul că cel de-al doilea ciclu este o reconstituire a biografiei eminesciene – fără îndoială, blamarea lumii este o indirectă acuzaţie adusă contemporanilor –, însă „amintirea” aceasta e prea livrescă şi nu are puterea evocatoare a „amintirilor adjudene”, superioare ca artă, cu atît mai puţin forţa Substraturilor, partea cea mai înaltă în care păsările, apa, colina sînt semne ale fricii şi ale morţii pe care nici scrisul nu le alungă. Îmbătaţi de frică, ultimul text, este întru totul memorabil, o demonstraţie de lirism, dar preferăm să cităm poezia intitulată Voi, gînduri negre: „voi, gînduri negre, îmi stîlciţi ochiul sufletului: uliul, dînd / să înhaţe un miel, a / căzut la pămînt, mort... credeţi / eu l-am vînat. cu al treilea organ de simţ / în emisfera stîngă e în / mine visul adeverit, visul-ospiciu, opus // vorbeşti, vorbeşti, suit pe tine însuţi, pe vîrful muntelui, în / paradis, în alt timp: de unde a / apărut muntele? ce / a fost el la început... muntele, dizolvat, pe fundul / mări... // cuvintele de fier, cuvintele şi ele la spovedania publică: / au acelaşi simţămînt de sine / neregăsit... viermele / cere, apa / mă roagă, sărături // am o senzaţie de moleşeală, «de sfîrşit de lume»: am / renunţat şi la cafeaua / naturală, prea sărac, mereu în conflict cu mine / însumi... cu pîntecele gol: biet / prost... aerul fără trup, mirosind a fum, face / ca şacalul, mîrîie la / lună, se învîrte în jurul cadavrului meu viu, mă / mustră o dată, de două ori, aşa / a făcut şi ieri şi răsalaltăieri... să vedem ce va mai fi mîine”.
În fine, Liviu Ioan Stoiciu a părut să cultive dintotdeauna o poezie pusă parcă sub semnul „ingenuităţii”, întrucît el a lăsat senzaţia că înregistrează frust fragmente de viaţă şi de discursuri derizorii, amintiri şi visuri, într-un amalgam care dă seama nu de incoerenţa semnificaţiei, ci de inconsistenţa lumii. La fanion, Inima de raze, Ruinele poemului, Post-ospiciile sînt titlurile elocvente în acest sens. Dincolo, însă, de această falsă ingenuitate stilistică, Liviu Ioan Stoiciu are o energie creatoare rar întîlnită, vizibilă în diferenţa faţă de sine pe care o propune prin fiecare nouă apariţie editorială. Este vorba de o energie focalizată pe o anumită „temă”, diferită de la un volum la altul, susţinută prin fiecare poem şi prin orice detaliu. Nimic nu este lăsat la voia întîmplării, Stoiciu fiind dintre acei poeţi care nu scriu poeme, adică texte izolate, care ar urma să se articuleze într-un întreg după criterii mai mult sau mai puţin fortuite, ci dintre aceia care scriu sub presiunea întregului, perceput ab initio ca sens. Ceea ce este, de asemenea, de reţinut este că această conştiinţă premergătoare nu acţionează procustian asupra poemelor şi nu transformă discursul poetic într-unul exemplificativ, tezist. În fond, echilibrul de care vorbeam este unul între un nou tip de vizionarism şi cerebralitate, şi oricare dintre cărţi – sinteză a travaliului anterior – caută în depoetizarea rece sau ironică sursa unui astfel de echilibru.
În aceste condiţii, iată imaginea emblematică oferită de unul dintre ultimele volume, Poemul animal. Liviu Ioan Stoiciu e prea inteligent ca să nu ştie că motto-urile din Cioran şi din Paul Popescu-Neveanu, chiar dacă referitoare la tendinţa fiinţei umane de a se întoarce lîngă animale şi la sensul din zona patologicului pe care îl are cuvîntul crepuscular, sînt în realitate inutile. Aşa cum sînt şi extrasele din DEX, privitoare la acest din urmă cuvînt. Dar poetul vrea să realizeze senzaţia că volumul însuşi se construieşte la lumina zilei, că e lipsit de mister şi de inefabil, că nu e decît un mecanism care funcţionează dincolo de orice transcendenţă, sau, dacă vreţi, un… animal, cu ochi, nervi şi, pe lîngă toate celelalte, coadă. Sancţionînd chiar tradiţia, el mărturiseşte: „Din supunere faţă de tradiţie, am căutat să punem în cartea de faţă (Carte a Tălmăcirii, Crepuscular, Dicţionar post-oniric), tot ce-a fost pînă azi lămurit de Autor. Pentru mai multă înlesnire, am orînduit-o alfabetic…”. Să recunoaştem în aceste cuvinte nu doar o foarte bună definire – în paranteză – a nivelelor de interpretare a poeziei ultimului volum, ci şi „ironia” la adresa structurii de adîncime a poemului, care stă în realitate sub semnul aleatoriului sau al unui criteriu strict formal. Dacă ordonarea poeziilor după criterii alfabetice (lucru făcut de mult, dar din cu totul alte motive, şi de Voiculescu) nu înseamnă, în acest caz, instituirea nonsensului, a unei degringolade asemănătoare haosului la nivelul întregului organism al volumului, asta se întîmplă din cauza faptului că fiecare poem are ca temă, printre altele, chiar sentimentul trăirii în haos şi absenţa oricărei unităţi, a oricărei organicităţi. De o extraordinară unitate, volumul acesta se vrea tocmai expresia unei descentralizări provocate visceral. De altfel, cel de-al doilea ciclu al cărţii (primul se numea Crepuscular şi viza dispariţia oricărui ax focalizant al fiinţei), intitulat chiar Poemul animal, e alcătuit din poeme care definesc cîte un organ al ciudatei vieţuitoare: Cap, Urechi, Nas sau Inimă, Intestine, Stomac, Nervi şi Coadă. În plin grotesc situîndu-ne, nu ne rămîne parcă decît să reconstituim această fiinţă – poemul –, oglinda unei lumi reduse la dimensiuni biologice, pulverizate în fragmente. Se vede, astfel, că miza deconstrucţiei la nivelul sintaxei minimale a fiecărui poem în parte, observabile încă din La fanion, este extinsă la nivelul ansamblului, nerămînînd în nici un caz în zona experimentului strict şi exclusiv textual. În fapt, de aici refuzul lui Liviu Ioan Stoiciu de a accepta includerea printre textualişti.
Forma discursului este în acest caz, cu o disociere a lui Hjelmslev, dacă-mi permiteţi, substanţa lui – şi, deci, mijlocul cel mai puternic de comunicare, iar ceea ce se comunică în felul acesta ţine de angoasele postmodernului, dar şi de revoltele lui. Să recunoaştem că textualismul a putut fi perceput – şi în bună măsură chiar a fost – drept un nou mod de asumare a vechiului „turn de fildeş”, refugiu din faţa realităţii şi a poemului impur, afectat de cauze exterioare sieşi. În cazul nostru, chiar dacă în discuţie este tocmai condiţia poemului – a se revedea titlul acestei ultime cărţi pe care o luăm drept reper –, în locul poziţiei neutre, reci se situează o disperare implicită.
Şi aici trebuie făcută o precizare: poetul îşi asumă, evident, rolul de regizor al textelor – scrie motto-urile, diferitele clarificări de genul celor invocate anterior şi îşi ordonează poemele –, dar el rămîne spectatorul cu gust amar, ironic sau sarcastic, care înregistrează cu o oarecare detaşare fragmente din cotidianul coşmaresc. În acelaşi timp, trebuie observat că prezenţa lui şi propria-i identitate reprezintă condiţia primă a lumii-obiect devenite poem. Mai mult, fără a fi strict confesivă, poezia aceasta este una despre sine: un sine ultragiat de fragmentarismul în care se revarsă gîlgîitor, un sine stoic, dar şi revoltat, un sine hăituit de „sentimentul profund de real”, devenit, ca şi poemul propriu-zis, „Micul motor Animal” care „începe să pîrîie”.
Reprezentativ pentru întreaga sa poezie, Crepuscular, primul ciclu al volumului, este, cum precizează poetul însuşi, şi o Carte a Tălmăcirii, şi un Dicţionar post-oniric, şi expresia unei conştiinţe tulbure, măcinate de o reflectare senzorială alterată. Înainte de toate, aceasta ni se pare, însă, o carte a morţii instituite sub forma urîtului şi a grotescului, descoperite în orice frîntură de gest, o carte în care hidosul, sordidul, ticăloşia şi infamia – moartea însăşi – lunecă inevitabil pe teritoriul viului, substituindu-l.
Nu avem de-a face în cazul poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu cu un anumit tip de hermetism, cu toată impresia de „încifrare a mesajului”, şi nu avem de-a face nici măcar, cum multă lume crede, cu o formă excentrică de dificultate programatică, tocmai pentru că, aşa cum precizam mai devreme, sensul este, înainte de toate, apanajul a ceea ce în mod convenţional am numi formă. Avem de-a face cu interferenţa unor discursuri distincte, într-un amalgam care îmbină enunţul eliptic al interpreţilor de vise sau al diferiţilor ghicitori cu imaginile teribile sau colocvialitatea devenită spectacol în sine cu tonul subversiv şi implicit acuzator, pe fondul terorii milenariste şi al unei autoanalize severe a poetului care „îşi scoate şapca, îi şterge căptuşeala de piele cu / mîneca, oprit lîngă pomul de lîngă / izvorul / scepticismului. Simte o ciudată stare binefăcătoare: / a adunat şi azi, pentru Dicţionarul-de-domesticit-Animale, în tolbă din / coajă, răşină de molid. […] În batjocură. Dispreţuit-că-eşti. Împarte Doctorii. Apare din pămînt, trece, Duhovnic, de cîte ori trece, trece cu / un zornăit de clopoţei…Bătrîn, «Duşman sieşi», păstrător al tradiţiei” (Doctorie dacă iei).
Fireşte că Arghezi ar putea fi invocat în acest caz, atît din cauza unei opţiuni ferme pentru o estetică a urîtului (iată fragmente dintr-un poem intitulat Hîrca:„Dealuri moi, ridicături roşii cu / puroi, căi / anevoioase, crucea pieptului sărutată de toţi, cărnuri de zi şi / cărnuri de noapte, nelinişti, suferinţe, grele / împrejurări. Haimana. Îşi // şterge ochii cu colţul baticului: a fost o femeie / uşoară, dar a / auzit şoapte cosmice! A umplut un Hambar cu / aceste şoapte. Adevărat Hatîr. Şoapte / Hîde! A fost o meschină şi o / josnică, dar ea a descoperit Hîrburile de oale ale / unei alte lumi!”), cît şi datorită organizării discursului de ansamblu în fragmente care, denotativ aproape, definesc o idee. Ion Pop constata că „volumul se propune drept suită de «fişe clinice», catalog sau album de portrete, situaţii, stări, rezultate dintr-un fel de bricolaj de materiale verbale reasamblate, înseriate după un principiu pur convenţional, nu lipsit de expresivitate atîta vreme cît poate sugera un sentiment de alienare, de inadecvare radicală faţă de o presupusă armonie socială şi cosmică”. Însă, spre deosebire de predecesorul său, Liviu Ioan Stoiciu face din florile de mucigai nişte mărturii clare ale sinelui. E greu să citezi ceva din poezia lui Liviu Ioan Stoiciu, din cauza faptului că aici avem de-a face cu volume bine închegate, şi nu cu simple poeme. Pentru că susţine afirmaţia anterioară, am selectat în întregime poemul intitulat Gîtul că îl tai cuiva: „Aşezat pe jos, am plîns – întins cît eram de lung pe / hartă, la / Poarta multicoloră a Orientului: asistat de-o / urîciune străveche de zile, învăpăiată de crepuscul, pe Gang, / atras de mirosul viermilor de mătase din / sălile de clasă. Gîdilat / tot corpul de viermii de cadavru… Convins // că mă născusem din greşeală în alt / secol! În sclavie… Că trîntea uşa la Al Doilea Templu, «ce viaţă lungă». / Băi, Gîndac, unde ţi-e / mintea? Îl sărută pe Gît. Gîtul că ţi-l tai. Scoate / un Geamăt urît. Vezi pe unde calci! Aşezat iar pe jos, am / plîns: reţinut de gravitaţia / Lunii, plin de prejudecăţi. E Lună Nouă – acum, frunza se fixează cel / mai bine pe tulpină, la noduri. Mă / pîndeşte nebunia? // La Poarta multicoloră a Orientului, urîciune străveche, Lună / Nouă: dezgust de propriul sine. / Absurditate a lumii, / prostie «cît încape». Behăit de oi. Ghete-că-încalţi. Gheară în / stomac. Pămînt-că-schimbi-în-Gheveci. Că / «este mai uşor să fii altul, decît eşti»… Vremuri ale dinţilor / falşi, ale Gingiilor negre, ale părului vopsit! // Aşezat pe jos, am plîns şi am scris: să rămînă mărturie”. În fond, cu tot sarcasmul implicit, Liviu Ioan Stoiciu transformă simpla enumerare, un procedeu sintactic atît de frecvent la el, şi construcţia realizată prin cumulare de elemente într-un mijloc de exacerbare a crizei, dar şi de asumare a ei. Un poem se numeşte Iad, mare propăşire, şi se încheie astfel: „Împachetezi / cărnuri şi oase, limfe, ganglioni / nervoşi, vase lemnoase, glande intestinale… Vagi nostalgii”. Altfel spus, reducerea poemului la elementara visceralitate înseamnă, în cele din urmă, o recuperare a lui. În felul acesta, „colectarea de zdrenţe” transformă „cancerul generalizat” în lume de contemplat. Suferinţa scrisului chinuitor („Ai tras la Plug. Plug de Plumb tipografic”) oferă, astfel, un sens recuperator. Motivul labirintului, care e prezent într-un mod implicit în multe din poemele lui Liviu Ioan Stoiciu, e motivat tocmai de această încercare disperată de reinstituire a unui sens organic în lume, de care nu e străină nici poezia eminesciană, dar care pare să fie, după spusele lui Vattimo, apanajul postmodernilor. În realitate, ţine de condiţia marii poezii această căutare a sensului printre semne, fiind evident că mijloacele diferă şi, o dată cu ele, însăşi lumea semnelor. Ultimul vers al cărţii afirmă probabil tocmai şansa recuperării, chiar şi în plan derizoriu şi căzut, a centralităţii. Intitulată Coadă (O biserică mergătoare) – atenţie la acest subtitlu care ne proiectează în plin mit –, poezia din finalul cărţii reinstituie, pe fondul conştientizării eşecului, şansa fiinţei de a se afla în inima lucrurilor. De a rămîne căzut, risipit, învins, dar şi de a recupera, printr-o nostalgie abisală, trăirea fundamentală: „Cînd / a ajuns-o din urmă, a constatat că, de fapt, biserica asta / neterminată era o simplă căruţă trasă de cai, / care scîrţîia îngrozitor. Şi în care nu te puteai urca, să te rogi, fiind / plină vîrf cu / tot felul de roade stricate, adunate la întîmplare, ale / acestor vremuri. // Regăsit, s-a aşezat pe coada căruţei”.
Cinic, dezabuzat, dispreţuindu-se chiar, Liviu Ioan Stoiciu priveşte cu nesaţ metamorfozele formelor – şi ce altă manifestare mai spectaculară a lor decît moartea? Deocamdată, nu ştiu cum aş putea să explic o astfel de contradicţie. Ce-i drept, cinismul nu-i nihilism, nici nesaţul acesta nu-i fascinaţie. Totuşi, contradicţia există şi, aşa inexplicabilă cum e, poate că este chiar miezul, dacă nu al unei poetici, atunci al unui mod de a fi. Nu sîntem prea departe de ceea ce se întîmpla cu Cioran. Cert este că ultimul LIS – avem în vedere volumul La plecare, apărut la Editura Vinea în 2003 – stă sub semnul unor cuvinte care vorbesc despre „o înşiruire de cicluri alcătuite de creaţie şi dezintegrare”. Mai mult, motto-ul primei secvenţe a volumului e următorul: „Aceasta e ora morţii mele, / bucurîndu-mă de avantajele ei…”. Ei, bine, ce e, finalmente, această carte decît înlocuirea punctelor de suspensie cu obsesiile unei lumi, dezvoltate în tablouri, scenarii, viziuni?
Da, Liviu Ioan Stoiciu „se bucură” de avantajele morţii – pe care o proiectează într-o construcţie laborioasă, chit că foarte sofisticată în discurs. Zic sofisticată, deşi nu acesta-i cuvîntul cel mai potrivit. În miezul evenimentelor, sinele nu poate decît să prindă frînturi de frază, de imagini, de sens. Nu-i este accesibil decît fragmentul; chiar şi aşa, din fragmente, şi sinele, şi miezul lumii capătă formă. Cît priveşte elaborarea, ea poate că este cu atît mai accentuată acum cu cît, la plecare fiind, poetul priveşte în juru-i în căutarea unui sens şi a unei decizie. Şi cu cît impresia de fragmentarism e mai puternică, cu atît subtextul spune o poveste articulată ca salvare. Am zis plecare?! Dar plecarea poate fi, prea bine, sosire. Şi asta pentru că, pentru Liviu Ioan Stoiciu, nu există decît materie în permanentă prefacere, forme în devenire: „De jur / împrejurul meu prinde contur viitoarea formă / anorganică”, citim într-un loc. Şi, cu toate că pare o devenire în moarte, lucrurile sînt ceva mai complicate. Pe de-o parte pentru că devenirea aceasta în moarte e sincronă (de nu cumva sinonimă) scrisului, pe de altă parte pentru că moartea are un sens revelator şi, mai mult decît atît, pare miezul unei „religii” a întemeierii.
Să se înţeleagă, Liviu Ioan Stoiciu nu e în căutarea vreunei utopii – departe de luciditatea lui aproape maladivă o astfel de ipostază –, dar e în căutarea unui athanor în care să poată citi sensul. Uneori, ca acum, el se întrevede în moarte. Elocvent faptul că ultimul poem al primului ciclu se încheie cu imaginea morţii care e scriitură: „E scos cu picioarele înainte din biserică // rămas cu capul plecat: se aud sunete de trîmbiţă, fluierături, / strigăte / din fundul hăului. Ci / întunericul / cuprinsese tot locul… «Scriu de adio la // lumina lunii»: caligrafiază, afundat / în mîl pînă la brîu, unde plantele marine îi / transformaseră / carbonul («carbonul atîtor pasiuni», subliniază, apoi şterge), / în materie organică, / materie ce a fost depusă în / sedimente”. La fel de elocvent ultimul poem al cărţii, cea de-a şaptea faptă: „”. Şi dacă în poezia lui Liviu Ioan Stoiciu există dezgust, dezamăgire şi deopotrivă un caricatural grotesc, mai degrabă teluric decît livresc, toate acestea sînt consecinţa neantului care atacă nu individul (doar individul se poate salva în materie), ci omul. Şi în acest context, miza politică, asemenea oricărei localizări, nu cred că mai are vreo relevanţă. Citim în acest ultim poem: „Caii de manej, cu frîne, în grădina / suspendată / a bisericii, rostogolesc, încet, cu / botul, un butoi de lături, frăgezind iarba. Iarba verde adunată: / fir cu fir, un popor / spectator, ostenit şi descurajat. Un popor de iarbă? Un / popor de morţi / îngropaţi în ei înşişi. În contra // acestui popor din comuna Adjudu Vechi, adunat de un / teanc de secole, / frăgezit an de an, crescut mereu să-l aplaude pe Dumnezeu”.
Oricum, poemul se dezvoltă, nu ca lamentaţie, ci aforistic, în direcţie nihilistă („Aici, unde vraja / zidului cu igrasie, de neescaladat, care ne desparte de cei / plecaţi, se repetă: ce e înainte, a fost / şi înapoi? Ce a fost, va fi / în veci: amin, / şi mie un pahar cu vin! Eu toată viaţa am dormit / în pămînt, nu în // pat”), pentru ca, finalmente, sensul să fie auroral, născut nu din revoltă, ci dintr-un fel de smerenie greu de acceptat la un poet precum Liviu Ioan Stoiciu. Supravieţuirea e posibilă, fie şi prin moarte – şi aici rolul decisiv îl are prezenţa unei misiuni dincolo de sine: „Ameninţaţi / cu adormirea de fiecare / bătaie de pleoapă: hai, scrieţi! Dacă nu scrieţi, să viu se usuce / mîna! Daţi de ştire… Eu, cu sentimentul că / mă identific, rămas / singur, cu / circul şi cu arderile mele chimice interne, între / 50 şi 60 de ani pe lumea asta, sosit în vizită: în care apa / mă umple pe trei / sferturi, şi iarba… Iarba frăgezită de morţi îmi / dictează”. Nici o metafizică în toate acestea, decît prezenţa trupului iluminat de scris. A trupului intrat, chiar şi prin moarte, cum am spus deja, în transa iluminării de o misiune.
De altfel, volumul e alcătuit din cicluri care alcătuiesc în sine o „poveste”. Primul, numit De unul singur – Înfăţişarea, se articulează pe ideea mortului care se priveşte pe sine; cel de-al doilea, Dedublarea – Mărturii, conţine poeme ale trecutului acestui sine, ieşit din trup şi intrat, ca să zic aşa, în istorie. În realitate, o dovadă a faptului că pierderea individuţiei coincide cu recuperarea, fără iluzii şi fără nostalgii, a integralităţii. Toate textele de-acum ale lui Liviu Ioan Stoiciu sînt poeme ale prezenţei în lume. Şi dacă lipsa de sens provoacă dezgust, o dată cu dezgustul denunţarea unei lumi precare, ea permite şi o situare în afară, înseninată.
Denunţarea trupului coincide în cele din urmă cu o apologie a lui şi nu e deloc paradoxal să observăm că tocmai precaritatea dă sens. Aproape că e redundant să citez: „Tu, / o dărăpănătură de oase şi carne, nostalgică: dătătoare de sens…”. Spectacole ale precarităţii şi ale întrebărilor privitoare la rostul din lume („îşi vede chipul gălbejit în apa din / găleata / fîntînii, aplecat să bea cîteva înghiţituri: «obiect / netrebnic, asta sînt – oare, în mîna cui?»”), poemele acestea despre despărţirea de trup culminează poate într-un titlu – «Sînt mort sau sînt viu?» Nu poate să-şi dea seama, care dă măsura exactă a alienării şi, deopotrivă, a neputinţei de a înţelege. Dezgustul faţă de modul de a fi al fiinţei în lume se asociază dispreţului de sine. Cum să fie posibilă această judecare decît printr-o ruptură, asociată schizofreniei? Nu ştiu dacă acest cinism dus la extrem e macedonskian. În anume locuri sînt, dacă nu versuri, atunci sensuri nihiliste cu rădăcini în arheul eminescian („că nimic n-are sens: totul e o armură a formei neschimbate”). Dar perspectiva aceasta a trupului în nefiinţă, parcurgînd etape ale unor ritualuri, cu viziuni groteşti, cu „secvenţe puse la microscop”, stă cu rădăcinile înfipte în una din Nopţile macedonskiene. Mă şi întreb de nu cumva se poate vorbi foarte serios, cu argumente trainice, despre macedonskianismul nu numai al poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu, ci chiar al lui Liviu Ioan Stoiciu însuşi. Oricum, un macedonskianism depăşit printr-o ciudată înseninare. Şi, înaintea ei, printr-o coborîre nu în bolgii, cum ne-am aştepta, ci într-un spaţiu al integralităţii, al vocilor în care Nero, barbarul, Iisus sau copilul de la Cantonul 248, cum alcînva fusese chiar Eminescu, se suprapun. Toţi sînt „observatori din altă lume”. Printre ei, poetul, cu „amintirea altor vieţi”, un „biet căutător de urme”. Premisa întregii viziuni e următoarea: „Sîntem o serie de corpuri, pe care le părăsim treptat, pe rînd, asemenea unor foi de ceapă”. Să fie conştientizarea acestei premise o „probă de schizofrenie”? Sînt argumente multe în acest sens, al cunoaşterii care e nebunie.
Oricum, „mărturiile – fireşte, ale acestor voci – devin fişe clinice”, iar „bolnavul vorbeşte despre el la persoana a treia feminin”. Cîteva titluri memorabile în acest sens: Incapacitatea de a trăi o durere, o bucurie, o mînie, I se pare că a devenit altul, Crede că anul naşterii lui e anul în curs, în care va muri sau E convins că e o jucărie în mîinile unei forţe misterioase. N-aş crede însă că volumul se structurează doar pe ideea aceasta, a delirului incontinent care nu mai poate da seama despre nimic şi se hrăneşte doar cu iluzia, înşelătoare, a integralităţii. Aş crede mai degrabă că Faptele finale proiectează totul într-un cinism pe care l-aş numi, trecînd peste orice contradicţie, senin: Poate că este – de ce nu? – cinismul unui stoic: „Poate că / sîntem deja lucruri neînsufleţite şi / nu ştim…”. E unul dintre argumente. Altul: „Ia să nu ne mai temem, să / avem nepăsarea prafului ce se aşterne / pretutindeni”. Iată de ce cred că, acum, la plecare, LIS e gata pregătit să poarte un nou război; că forţele nu-i sînt nici pe departe epuizate, că, în fine, LIS priveşte totul cu un zîmbet ciudat, zîmbetul celui care ştie că orice plecare este sosire. Şi o repet: De ce n-ar fi, în toate, cinismul unui stoic?!
|
