“pe ruine, o găină / ciuguleşte trandafirul / alb “al gloriei”.”
“şi vine poezia, în vis, scrisă / direct, pe hîrtie şi / se dezbracă de tot, pînă la urmă, să
intre în realitate şi îmi spune să nu mă uit şi să îmi pui palmele la ochi / şi eu mă uit
printre degete”
Liviu Ioan Stoiciu este un scriitor cu o biografie la fel de spectaculoasă ca şi bibliografia sa: a copilărit într-un canton CFR de care îşi va aminti mereu, în fiecare carte, la doar un an rămîne fără mamă, a avut probleme la facultate, după "ocuparea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia" a plecat voluntar în armată, a făcut de toate şi în întreaga ţară - a fost profesor suplinitor, miner, vagonetar în subteran, contabil, corector, ziarist, expeditor CFR, magaziner, normator transporturi auto, zilier, primitor-distribuitor, şantierist, muncitor necalificat, inclusiv pe litoral, încărcător de vagoane de marfă, controlor de calitate în siderurgie, bibliotecar, preşedinte al CSFN/CPUN Vrancea, membru al Parlamentului Provizoriu, fondator de reviste şi de cenacluri, redactor şef de reviste, n-a fost niciodată membru de partid şi e cunoscut ca unul dintre disidenţii adevăraţi din România comunistă, iar acum, în acest postcomunism continuu, este redactor la reviste de cultură şi ziarist, avînd diverse rubrici permanente. Această biografie bogată şi interesantă din spatele scriitorului Liviu Ioan Stoiciu ar trebui să ne trezească şi mai mult interesul faţă de opera sa, iar această antologie de poezie - prima antologie a acestui scriitor important - vine în sprijinul nostru ca şi cititori.
Liviu Ioan Stoiciu e unul dintre poeţii contemporani de cursă lungă, publicînd în ritm susţinut cărţi de poezie şi proză cu care apare constant pe piaţa literară şi care, în comparaţie cu majoritatea colegilor săi de generaţie, n-a declarat niciodată că nu mai scrie poezie. Stoiciu e unul din cei mai direcţi şi cinstiţi luptători actuali, şi ar fi rămas ca atare şi dacă n-ar fi intrat niciodată în disputele mai mult sau mai puţin literare, pentru că forţa lui rezidă în poezia pe care o face şi reuşeşte s-o editeze. Se pare că, oricît de recentă ar fi ultima lui carte de poezie publicată, Liviu Ioan Stoiciu nu a spus totul în poezie, iar ultimul său poem din acea ultimă carte e doar un fel de va urma pentru cartea următoare. Trăsătura esenţială a poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu este combinaţia, iar poezia sa stă sub semnul dublului. Şi, pentru a-l susţine pe Cornel Regman care observa că Liviu Ioan Stoiciu e un poet oximoronic (Dinspre “Cercul Literar” spre “Optzecişti”), trebuie să menţionez că încă din cartea sa de debut, La fanion, Liviu Ioan Stoiciu scoate în evidenţă caracteristicile liricii sale ulterioare.
Prima şi cea mai de suprafaţă observaţie la lectura lui Liviu Ioan Stoiciu este oralitatea, trăsătură observată de majoritatea comentatorilor săi. Stoiciu exploatează din plin limbajul oral, gestica orală chiar, de aici acei “ă”, “…”, “fă”, “ăhă”, “…ă…” (citate din La fanion), care nu sînt altceva decît gîngăviala din vorbire, bîlbîiala sau tăcerea, pauzele, atît de greu de redat în scris şi mai ales în poezie. Bineînţeles că această trăsătură, oralitatea, trage după ea altele, primul fiind cultul personalităţii semnelor de punctuaţie, care se va păstra pînă la ultima sa carte, caracteristică originală care, paradoxal, dă naştere acelui “manierism de natură grafică”, foarte bine observată de Gheorghe Perian, poate cel mai atent lector de pînă acum al poeţilor „optzecişti” (Scriitori români postmoderni.). Conform semnelor de punctuaţie din poezia lui Stoiciu s-ar putea urmări tehnica poetică a scriitorului, parţial modificată după primele două volume, La fanion (Editura Albatros, Bucureşti, 1980) şi Inima de raze (Editura Albatros, 1982), unde interveneau foarte des parantezele, iar din Cînd memoria va reveni (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985) vor apărea cele două puncte (:), după care urmează ori o dezvăluire, ori o lămurire, ori o constatare: o fază spectaculoasă. Dar pînă la ultima sa carte Liviu Ioan Stoiciu nu va renunţa la cele trei puncte (…) din interiorul poemului şi mai ales de la sfîrşit… Odată cu Ruinele poemului (Editura Pontica, Constanţa, 1997)Stoiciu se întoarce în cea mai mare parte la formula primelor trei cărţi, întreruptă puţin în O lume paralelă (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989), paralelă şi în aceeaşi direcţie şi cu Poeme aristocrate (Editura Pontica, Constanţa, 1991) şi Singurătatea colectivă (Editura Eminescu, Bucureşti, 1996). Parantezele au o funcţie ceva mai specială: de cele mai multe ori adaugă ceva, definesc, cu ironie, ultimul vers (“îi ieşi în cale femeiuştii mîndre (exemplar rar)"- Îmbrăcat bine din Inima de raze ), explică (“…a!…(face / a lehamite: închide gura)” (Un strigăt al astrologului – Inima de raze), “soarele şi luna (figuri abstracte)” (Izvorul – Inima de raze). Iar citatele sînt impersonale şi se înscriu lejer în trupul poeziei, ele nu par să aparţină unor “aşi în materie”, ci mai degrabă unuia din interlocutorii poetici, unui personaj din interiorul textului, potenţialului cititor sau chiar unui cunoscut (din trecut) de-al lui Liviu Ioan Stoiciu. Citatul e topit completamente în text, anonimitatea este totală şi despre prezenţa lui ne putem da seama doar datorită semnelor de punctuaţie, de obicei ghilimelele. Ghilimelele de cele mai multe ori iau în captivitate sintagme sau cuvinte comune şi care parcă ar putea fi scrise cu uşurinţă şi fără ele: “lucrurile întîlnite în cale “care îţi plac”.” (Înviere). Aici ghilimelele spun că sintagma dintre ele aparţine interlocutorului eului poetic şi se referă la eul poetic, precizare destul de importantă pentru înţelegerea textului. Iar în cazul “păsările “zboară omeneşte”.” din Amintire incertă ghilimelele au un rol “metaforic” uşor peiorativ. Toate cărţile lui Liviu Ioan Stoiciu au două planuri: (I) cel real, cotidian, de obicei din prezent şi (II) cel fabulos, de obicei mitic şi de obicei la trecut, temporalitatea fiind altă trăsătură jucată ingenios şi cu multă dibăcie de acest poet existenţialist (“cel mai tare tresare trecutul” (Epistola de legătură) – “trecutul e amestecat cu viitorul” (În largul îndepărtat din Cînd memoria va reveni) – “viitorul a şi trecut” (Aud, cînd mă concentrez, timpul). Al (II)-lea plan este “cealaltă lume…”, “lume a strămoşilor”, a celor “Uitaţi în grija bunicilor… A / răzbunicilor” (De dincolo şi de dincoace) şi care “(vă / vorbesc din alt / secol, simbol / al pîntecului femeiesc” (Precum în cer). Din cauza temporalităţii, cel de-al (II)-lea plan devine aproape fantastic. “Am fost o familie unită la / poalele unui munte” este un vers din Umbra, prima poezie din O lume paralelă, care nu prevesteşte nimic neobişnuit, dar eul poetic spulberă toată această realitate cotidiană liniştită printr-un alt vers: “Am fost? Acum 20.000 de ani”. Planul fabulos, mitologic, oniric, marquezian e inspirat din realitate, făcut să ajute să înţelegem realitatea (din poezie) şi pînă la urmă se întoarce inevitabil în realitate: “Îngerii, cu memoria imaginară, cad din / cer şi devin oameni” (Descrierea labirintului. Dans, dans, dans – Cînd memoria va reveni), fiind de fapt un motiv în plus pentru observarea planului (I), cel real, din realitatea imediată (“Doi ghiduşi se dădeau tumba spre ceea ce au fost ziuă / şi noapte: eu / şi tu? Au fost ei, doi ghiduşi / şi ca ei suntem noi” – Din foişor urmărind – O lume paralelă).
Cele două planuri comunică încontinuu şi îşi schimbă rolurile cu o viteză de Formula 1, ceea ce creează o spectaculozitate aparte, neaşteptată (“ERA UN SMALŢ, pe cer, sub pămînt şi un gheţuş, pe / jos!… am văzut zeiţe, ă… îmbrăcate în tunici / (prinse în agrafe, fără mîneci), cu bice în / mîini, am văzut pietrele de prag, vii şi / tulpini de tămîie, din scrum: / pe Hecate, cu trei trupuri / şi trei capete, cu fundiţe şi cu balauri în / jur, cîmpurile elizee şi fecioarele, ne- / bune, cu trandafiri în sîn, care se credeau vaci şi / mugeau şi crînguri, de dafin, verzi şi / pe Cerber, la ieşiri, încolăcit, lătrînd / din trei guri, am… mă asculţi?… poftim? alo!… ha, / ha: fata picherului, lîngă mine, dormea… scoală, fa!…” – Era un smalţ – La fanion). Interesant e că dialogul poetic e format din eul poetic (fireşte) şi, fireşte, iubita eului poetic, fiinţa feminină de lîngă el, numită, tradiţional, “fă”. Iar împreună, el şi ea, sînt “bă”. Ea, “fă”-ua, e surprinsă adesea de poetul – eu poetic că e absentă, cu gîndul la “ochi albaştri” (“a!…, neatentă la ce îţi spun eu”, “dar nu mă asculţi” – Inima de raze). Astfel Liviu Ioan Stoiciu aduce în poezia „optzecistă” un dialog într-un singur sens şi un interlocutor deplasat, neinteresat de cel de alături/celălalt şi, fireşte, de poezie, chiar dacă face, inconştient, parte din ea. Şi fiindcă amintisem de acei miraculoşi “fă” şi “bă”, mă simt obligat să-i asigur pe moralişti că poetul Liviu Ioan Stoiciu poate să fie deosebit de subtil şi chiar este: “Bună ziua: a înflorit şi anul acesta mai devreme copacul deznădejdii” (Epadă – Cînd memoria va reveni). Iată cum spune că se gîndea la “ea”, adică la “fă”: “capul, straniu, îmbătrînit în / rele îmi / era de pe atunci o insulă… da, / da, la care tu, iubito, trăgeai noaptea corăbiile / pline cu ciorapi de mătasă treisferturi, albi, cusuţi / cu pietre scumpe...” (De dincolo şi de dincoace – Cînd memoria va reveni). Sau - că sînii ei sînt atrăgători, că sînii ei îl: “pe volănaşele / rochiei tale văd fluturii de seară cum se omor să îţi atingă sînii luminători” (Corul. Strofa - Cînd memoria va reveni). Sau - că e nebună (“un milion de nebuni în tine, iubito…” – Al treilea glas mai ridicat – Cînd memoria va reveni) şi că nu-i mai place de ea, că nu mai… şi aşa mai departe: “nu îmi e foame de fructele tale…” (Cum se leagă un capăt al ghemului la intrare – Cînd memoria va reveni).
Prin La fanion Liviu Ioan Stoiciu aduce poezia într-o haltă CFR, aşa cum Florin Iaru o scotea în stradă. Un debut coerent, închegat, matur, stil clar, fluent, limpede. Un debut cu semnul exclamării (!), compus din două părţi:
(I) poemul de proporţii Evoe!, un poem despre copilăria unui fiu de ceferist, care trăieşte din miturile antice, de aici desprinzîndu-se cele două planuri, care se îmbină deosebit de spectaculos, creînd situaţii uneori comice, alteori lucide, neaşteptat de realiste;
şi partea a (II)-a, Pe linie moartă, scrisă la timpul trecut şi care e alcătuită mai ales din amintiri din copilărie - dar şi din adolescenţă – şi la care se adaugă un uşor aer textualist, iar al doilea plan, cel fantezist, nu mai este mitic, ca-n Evoe!, ci oniric, schimbare presupusă în primul rînd de trecerea la o altă vîrstă, cea post-copilărie, pre-adolescentină şi adolescentină - “şi numai ce scoteam creionul chimic şi/ umezeam cîte un loc, pe picioare, pe mîini, pe/ burtă, mă rog, peste tot unde puteam/ scrie, pe mine, să nu uit ce am văzut acolo, repede, în vis” – din loc în loc pe terasament; “nu credeam în nimic/ altceva decît în/ vis” - ies stropii de sînge fluturaşi– fragmente ce ne amintesc de Ion Creangă, dacă Florin Iaru şi Cristian Popescu au vorbit de modelul Caragiale vizavi de poezia “optzecistă”.
Inima de raze, mai sumbră decît prima carte din cauza temei morţii, care va reveni puternic în volumul La plecare, temă care alcătuieşte aici al II-lea plan, cel fabulos, are, ca şi La fanion, două părţi - (I)-a, Cimitirul terfeloagelor şi a (II)-a, Copacul care face miei, şi aduce un iz social, care lipsea în prima carte (“e vremea scriitorilor publici?”, “ţăranul, neînscris în cor”, “nu mai suport nesiguranţa zilei de mîine, nu/ mai suport îmi/ astup urechile, urlu, bat din picioare”), trăsătură ce va trece prin toate celelalte cărţi, Cînd memoria va reveni (“Ziua de mîine îmi zgîrîie obrajii, la/ fel de nesigură”), O lume paralelă (care începe cu Altă civilizaţie), Poeme aristocrate, Singurătatea colectivă, în care o accentuează, o împinge/scoate cu mai multă convingere/insistenţă în stradă, în pieţe (-le “revoluţiilor culturale”), aici înmulţindu-se sintagme de felul “lovitura de stat”, “dictatură comunistă”, “ideea unei noi revoluţii”, “după Revoluţie”, “programul ideologic prescris” (“copilă goală, păroasă, fiică a nădejdii, a/ nădejdii că, totuşi, se va schimba ceva în bine anul ăsta”), Ruinele poemului, pînă la Post-ospicii (Editura Axa, Botoşani, 1997) (“în uşă cine bate? “lupul”! nu, copii, bate/ vi-i-to-rul/ lu-mi-nos, şi…// nici o speranţă, bolboroseşte aici, în plin/ congres, ţăranul: of…şi, închizînd aparatul de radio/ îşi şterge tălpile de praf (cosmic) pe o pielicică/ două trei patru, se suie în pat şi adoarme/ imediat (zăpăcit de aplauze)/ a doua zi, fiul lui/ la fel”), Poemul animal (Editura Călăuza, Deva) şi La plecare (Editura Vinea, Bucureşti). Urîtul, abjectul lui Stoiciu se deosebeşte de cel baudelairean, pentru că se referă la social, la societate şi nu la corporalitate, e în primul rînd cotidian şi abia mai apoi neo-antropocentric.
Cînd memoria va revenie un volum memorabil, compus din două părţi, ca şi celelalte cărţi de pînă acum: (I) un ciclu fără nume (Viaţa fără nume, Ioan Moldovan) şi (II) Glasuri din labirint (Glasul pămîntului, Glasul iubirii - Liviu Rebreanu), un poem compus la rîndu-i din trei părţi care se repetă ca titlu şi într-un fel şi ca ideatică: Descrierea labirintului, Corul şi Întîiul glas mai ridicat (urmînd în ordine numerică crescîndă pînă la Al doisprezecelea glas mai ridicat). Prin Glasuri din labirint Liviu Ioan Stoiciu păstrează “tradiţia”, începută în La fanion, a poemului lung, care are rolul unei cărţi în carte. Aceste poeme lungi ale lui Stoiciu sînt bine legate şi interesante, dar cred că o soluţie mai bună ar fi fost dacă aceste poeme-cicluri sau poeme-părţi ar fi devenit poeme-cărţi, poeme între coperte, dar asta n-a depins numai de scriitor, ci în primul rînd de politica editorială, foarte strîns legată de interese şi de politică, şi înainte, şi după Revoluţie.
În O lume paralelăLiviu Ioan Stoiciu utilizează o stilistică a simplităţii, mult limpezită faţă de cealaltă parte a poeziei sale. Chiar înainte de lectură, prima observaţie referitoare la cea de-a patra carte a lui Liviu Ioan Stoiciu e că volumul nu mai este împărţit în două părţi ca pînă acum, ci în cinci: Desene rupestre, Toamna astrală, Miracole, De la o lume la alta şi Machete zburătoare. O lume paralelă este o carte paralelă, “hai-ku”-istă în comparaţie cu celelalte volume, mai epice, mai narative. Lumea paralelă din titlul cărţii ar putea fi lumea scrisului din interior, lumea scrisă, numită în Fluxul electric din zonă, ultimul poem al cărţii, “lumea de dincolo”, lumea din oglindă, “oglindă a întregului Univers”. Oglinda e simbolul acestei cărţi (“Vreau să te conduc: în oglindă. Apa / oglinzii, tulburată” – Cult al lupului), în care poetul îşi simte tot mai mult dublul, ca şi eul poetic din Omul negru al lui Serghei Esenin, o stare stînjenitoare, poate starea poetului care simte nevoia să se travestească în eu poetic, totuşi pasivă (“Cum să spun, de la o vreme simt în / mine prezenţa unei a doua fiinţe / Deşi mă simt atît de singur” – Din urmă numai cenuşa) în comparaţie cu cea a confratelui său esenian, care izbucneşte şi-l atacă pe “celălalt”, pe cel din oglindă. Prin această simplitate “în plus” O lume paralelă cîştigă ceea ce cîştigă fiecare poem sau ciclu poetic în parte faţă de fiecare poem sau ciclu din celelalte cărţi: limpezime şi o doză mai mare de interes din partea cititorilor. O carte din 1989, proaspătă şi-n realitatea din 1999. Bucureşti, 11 iunie, şi-n 2004, iată, 30 noiembrie, Braşov.
Ca şi celelalte cărţi ale lui Liviu Ioan Stoiciu, Poeme aristocrate e “întoarsă” spre trecut. Din punct de vedere structural, interesant e că fiecare 2-3 poezii au un titlu aparte, procedeu reluat parţial şi-n Aparat de filmat sufletul cu încetinitorul, partea a doua din Singurătate colectivă, o carte profundă, interesantă… la a treia lectură. O carte existenţială, existenţă în societate, colectivă, o carte sobră, solitară, aproape fără ironie şi (desigur fără) umor, care ţi se deschide de-adevăratelea abia la o relectură. O carte (aproape) jurnal. Curioasă şi originală e şi (auto)ironia lui Stoiciu, o (auto)ironie blîndă & “înţelegătoare” (“sunt la o vîrstă cînd / mă privesc surîzînd îngăduitor în oglindă, nu e nici / o problemă” – Din urmă numai cenuşa), o (auto)ironie “paşnică” (“în camera / mortuară, unde domneşte o atmosferă paşnică” – Te apropii de adăposturi).
Ruinele poemului este o carte prevestită, în mare măsură, mai ales prin acea atmosferă sumbră, de Inima de raze. Ruinele poemului este şi un volum închegat, şi o carte de texte interesante, în care ajunge (prin sintagme “moderniste”, ca “malul Fluviului Uitării” şi denumiri pretenţioase, “străvechi”, ca şi Contemplativă) la titluri foarte faine, cum ar fi Corpul meu de deal, de munte şi de şes sau Lebăda care cloceşte pe o călimară. O carte titlul căreia este urmat îndeaproape de substanţa şi materia ei, aşa cum poemele de după titlu sînt o prelungire directă a titlului poemului. De exemplu, Ochiul mistic începe cu “El vine de departe, de la începutul / lumii, neobişnuit de anxios”. Şi, pentru a fi şi mai convingător (prea convingător), am să cobor aici şi sfîrşitul: “Dezlegare a ochiului colectiv, pînă la urmă. Ochiului / mistic, din interior, care vine de departe, de la începutul / lumii, neobişnuit de anxios.”
În Cămaşa tatălui, un poem foarte tare, Liviu Ioan Stoiciu re-pune în circuit simbolul corbului, adus la zi, bineînţeles. “Corbul” lui Mircea Cărtărescu e travestit în vrabie, pasăre prezentă şi-n Cămaşa tatălui, dar ca “personaj” secundar, de moment (“Cioara croncăne pe o creangă năpădită de ispite, / nu departe pe pervaz: în dreptul etajului / doi, unde-au fost puse firimituri pentru vrăbii”, pentru vrăbiile lui Cărtărescu, care zic în rusă “nicagda nicagda nicagda”, ceea ce spunea - doar că în engleză - şi corbul original, al lui Edgar Poe). “Corbul” lui Stoiciu, mai previzibil şi mai firesc decît vrabia lui Cărtărescu, e o cioară, care apare lîngă alt simbol învechit – trandafirul, aici japonez şi “plin de nervi”. Altă întoarcere pe dos, cea din titlu, legată şi “dezlegată” în final, ar fi re-scrierea, completarea filozofică şi re-interpretarea zicalei populare “a te naşte în cămaşă”: “Afară, cioara croncăne pe mai departe, / mutată pe o altă creangă, croncăne că / oricare ar fi împrejurările, / noul născut va trebui să fie / pentru prima oară în cămaşă, îmbrăcat în cămaşa / tatălui”.
Ca şi Inima de raze, Ruinele poemului e bîntuit de tema şi fantoma morţii (“cum ai ajuns tu aici în pustiurile asiei cum / am ajuns simplu murind”), prelungită şi-n Post-ospicii, unde are o corespondenţă cu “bunicuţa” care “învăţa / vioara făcînd game, exerciţii interminabile, eu o aud şi o pipăi şi / acum, deşi a // murit… “Pe // aici sunt nişte zile cu soare şi / vînt (mi-a scris ea, nu demult), mă / plimb mult ca să iau aer, pînă în prezent mănînc şi dorm la năluci, la / ospiciu. În timp ce un simţ”…” (Simţul monstru), volum în care această temă devine “libertatea morţii” sau “farmecul prăbuşirii de dinaintea morţii”. Pentru Liviu Ioan Stoiciu moartea este naturală, deci firească, deci cotidiană, frica de moarte fiind pur şi simplu ridiculizată: “Frica de moarte? Îmi scosesem pietricelele din pantof” (Ochii arhanghelului din vis).
Următorul volum publicat de Liviu Ioan Stoiciu, Post-ospicii, e mai puţin concentrat decît Ruinele poemului, în schimb aici se simte o fluiditate în plus faţă de celelalte cărţi, o libertate mai puţin controlată, vizibilă mai ales în scriitură, poate că tocmai din motivul că cele douăsprezece zile în care autorul şi-a definitivat volumul au fost doar 12 zile.
Scriitura lui Liviu Ioan Stoiciu e originală în primul rînd graţie limbajului poetic ce îl deosebeşte clar de oricare alt poet. Datorită limbajului, poetul cu amintiri şi visuri adjudene ar putea să nu-şi pună semnătura sub textele sale pentru ca acestea să fie recunoscute de cititorul de poezie adevărată, un fel de poem-semnătură, ca la Bogdan Ghiu. Este, se pare, cea mai serioasă realizare la care poate ajunge un poet. Post-ospicii-le sînt compuse din Jurnal-ospiciu, Amintiri din vis ospiciu, Amintiri adjudene şi Substraturi, precedate de un poem fără titlu, ce se termină cu puncte puncte. Aceste trei puncte moştenite din cartea de debut încheie mai multe texte din primul ciclu al penultimului volum publicat, Jurnal-ospiciu, care e conceput, după cum spune şi titlul, în formă de jurnal, începînd cu “Noaptea de joi/vineri 24/25 martie, anul 38” şi pînă în “Noaptea de duminică/luni 24/25 iulie”. Amintiri din vis ospiciu are un iz oleacă moldovenizat şi arhaizat, care te introduce firesc în atmosfera textului. În Amintiri-le adjudene copilul-eu poetic (sau eul poetic în copilărie) ia mai multe măşti de eroi antici. Foarte interesante sînt trecerile bruşte de la ficţiune (mitologia antică) la realitate, îmbinarea fabulosului cu realitatea fiind procedeul de bază în lirica lui Liviu Ioan Stoiciu, începînd cu La fanion (“în / Ithaca, departe, unde, măi, fiule, zeii / coboară pe pămînt şi / iau înfăţişare de oameni / gospodari, înţălegi?…” sau “…ă… să / mă prezint: sunt un zeu, mare, din cer, coborît, elev / în clasa a treia (acum / în vacanţă) la Adjudu-Vechi”) şi păstrîndu-şi farmecul în toate celelalte cărţi: Cînd memoria va reveni (“Cît aveam? 19 ani? Eram cavaler / medieval pe atunci…”) – O lume paralelă (“Am de gînd să te fur la / noapte de pe cer, să ştii: ah, cum erai / tu la vîrsta de 23… Azi / trebuie să ai 6953, 6953? Imposibil de determinat. Cum au trecut anii: căzînd / ca pietrele / în fundul unei fîntîni adînci…”) ş.a.m.d.
Pentru poetul Liviu Ioan Stoiciu poezia e vitală, ea este ceea ce trăieşte omul Liviu Ioan Stoiciu, ceea ce respiră, “e o eliberare terapeutică”, după cum mărturiseşte şi în Dependenţa de a scrie din Marin Mincu, De ce scriu poezie (Editura Pontica, Constanţa, 1996). “Am devenit demult dependent “clinic” de scris, de scris poezie (care e un drog) – dacă nu o scriu, “cad la pat”, intru în recluziune”, spune Liviu Ioan Stoiciu. De altfel, şi Post-ospicii păstrează acea permanentă îmbinare dintre realitatea cotidiană şi cea biografică, pe de o parte, şi fabulosul împrumutat din trecutul istoric şi cultural şi din imaginaţie, de cealaltă parte, din care reiese o re-scriere a prezentului. E acea îmbinare dintre abject şi sublim, care te ia prin surprindere, oricît de pregătit ai fi. Oricum, atmosfera dominantă în poezia lui Liviu Ioan Stoiciu e cea realistă, a cotidianului. Chiar şi-n Amintiri adjudene (cu Dafne, Facton, Orfeu şi Euridice, în copilărie), cea mai “livrescă” parte a cărţii, autorul ţine bine în frîu elefantul ficţiunii, potolindu-i flăcările din nări cu “toate apele mării” şi mai ales cu “cobori în jos Luceafăr blînd”, că la noi, în România, se merge pe pămînt “cu picioarele tale”: “şi se transformă, toată, în pom… în dafin, lemn de laur… În…/ în… Poftim, alta, cine-a mai văzut la noi, în haltă,/ la CFR, la Cantonul 248 să crească, pe/ drum, foi de dafin… Hai, că e prea gogonată…” (Dafne) – astfel de intervenţii ale scriitorului-narator îşi ţin eul-poetic, personajele şi cititorii cît mai aproape de realitate, de cotidian, de adevăr. Apropo de “Eminescu n-a existat”, Amintiri din vis-ospiciu e un ciclu poetic în care Mihai(l) Eminescu e un personaj adus pe hîrtie parcă dintr-un vis alienat, cu toate că ciclul se bazează pe date biografice reale, construind astfel o stare veridică, o poezie a cotidianului lui M. Eminescu, adică a “arhangelului Mihail”, despre care “eu n-am ştiut chiar nimic”. De aici şi limbajul, mai moldovenesc, mai “vechi şi înţelept”. Chiar în primul poem al Amintiri-lor din vis-ospiciu, eul poetic ne preîntîmpină că eul propriu e mai important decît eul universal, concretul decît abstractul, prezentul decît viitorul. Această parte a cărţii e o re-scriere, o “auto”-biografie Mihai Eminescu, cel puţin curioasă, care, dacă acest M. Em. “poet naţional” etc., dacă n-ar fi “poet naţional” etc., ar trezi un interes real pentru acest Mihail Eminescu, care a scris şi poezii. Iar “vis-ospiciu” e o metaforă tare. Ca şi “mireasa satului”. Ca şi semnul de întrebare de la sfîrşitul cărţii, care e şi el un fel de virgulă, o bere halucinogenă sau o cămaşă a tatălui pe care fiul o va îmbrăca în următorul volum de poezie Liviu Ioan Stoiciu, care se numeşte Poemul animal (crepuscular), apărut în colecţia Poeţi români contemporani a editurii Călăuza, care se numeşte, de fapt, Poeţi români definitivi (vezi Bună dimineaţa, Vietnam de Traian T. Coşovei), titulatură refuzată însă de Liviu Ioan Stoiciu, care fireşte că încă nu şi-a spus cuvîntul, în schimb cred că ar putea propune destule nume pentru denumirea întreagă (originală) a colecţiei, bună ca rubrică pentru revista Academia Caţavencu.
În comparaţie cu cărţile anterioare, în ciuda înşelătoarelor aluzii onirico-halucenogeno-prezumtive, în Poemul animal (crepuscular) Liviu Ioan Stoiciu e atras mai mult de latura reală, existenţială şi existenţialistă decît de fabulos, care pierde foarte mult teren, astfel simplificîndu-şi mult scriitura şi mai ales semnele de punctuaţie. De aici şi înmulţirea descrierilor şi a enumerărilor, mult mai rare în cărţile de pînă acum şi am să exemplific cu începuturile a trei poeme consecutive din Poemul animal (crepuscular): Iad, mare propăşire – “Gîlceavă, exces, dezlănţuire. Iad. Stă cu urechea aţintită, / culcat în iarbă. Delir. Vagi nostalgii – în procesul de descompunere / a glucidelor. În fascicule. Erezii, / anateme: (…)”; Înfruntare că suferi – “Micul motor Animal începe să pîrîie: ne depărtăm de malul puşcăriei / pline de zgîrci şi flegmă, vomă, diaree, agitaţii / nervoase, insomnii, slăbire, / tensiune, intoxicaţii (…)”; Jidovul rătăcitor – “Clei, gheme de sfoară, arcuri de ceas pe deasupra capetelor munţi – mii, ani // neprielnici: plînsete, tropăieli (“piei, Satană!”), răcnete, jale. / Jandarmi. Puncte de reper pe o planşă astrală “pe corp omenesc”, boţită abia despăturită, în vîltoare…”. Acum primul plan al poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu, cel real, e comparat cu o altă realitate, de asemenea adevărată, care se aşează peste prima în genunchi, ca şi bătrînii din Luna că o atingi cu mîna, iar Liviu Ioan Stoiciu şi în Poemul animal rămîne omul cu fotoaparatul în mîini şi cu un ochi în cadru, iar cu celălalt - pe luna din titlu (să vedem, ca divertisment, subtitlurile la Mîini – (O legătură de amor îngălbenită, boţită) şi Ochi – (Acolo unde se ouă ciocîrlia).). Ca structură, Liviu Ioan Stoiciu revine la forma sa preferată, Poemul animal fiind alcătuit din două părţi, ca şi La fanion, Inima de raze şi Cînd memoria va reveni. În prima parte, Crepuscular (ale animalului), poemele sînt aranjate în ordine alfabetică conform titlurilor, iar poemele din partea a doua, Poemul animal, au ca titlu nume anatomice: Cap, Ochi, Ficat, Plămîni, plus Suflet şi Nervi, adică tot ce-i trebuie unui poem-animal.
Ca şi în Poemul animal (crepuscular), în La plecare (Editura Vinea, 2003), ultima carte de versuri publicată înaintea acestei antologii, Liviu Ioan Stoiciu e mai aproape de planul real al poeziei sale decît de cel fabulos, chiar dacă aici şi planul real e aproape... fabulos. În La plecare Liviu Ioan Stoiciu scrie o poezie cu aura morţii, moartea fiind noua obsesie poetică a scriitorului şi tema principală a acestui volum compus din trei părţi: "Cartea întîi. DE UNUL SINGUR - ÎNFĂŢIŞAREA", "Cartea a doua. DEDUBLAREA - MĂRTURII" (despărţită în două, I. şi II.) plus "+Plus FAPTELE". Moartea e întîlnită la orice pas al eului liric, aproape pe fiecare pagină, aproape în fiecare poem şi dacă nu e chiar moartea-moartea, poetul are grijă să nu uităm de ea, împînzind textele din La plecare cu obiecte sau stări intertextuale cu moartea ("cînd a surprins-o moartea, ea desfăcea nişte păstăi de fasole", "După ce vei spăla mortul, ţi se va da de pomană o lumînare / aprinsă, un colac, un ştergar şi / un săpun", "Începe să-i bată în urechi ceasul morţii", "aproape cadavre, ajunşi pe malul / Mării Părerilor de Rău: / lăsînd cu limbă de moarte ce avem de lăsat. Aproape cadavre / spălate de o spumă / plăcută, mîngîietoare, deocamdată, pînă să uităm. Zău, / răbufnirea noastră, la plecare, n-a / fost niciodată legată, cu adevărat, de bio bio, nici de frică, ea / a fost legată de tristeţe...", "patul morţii", "sărutăm toţi mortul", "n-ai murit?", "craniul uscat al unuia care a avut convingeri ca mine", "pe un mormînt, fostul şi viitorul ei mormînt, cuvînt cu / cuvînt, mormînt / avînd forma unui cap de om...", "Unde se va fi ascuns mortul?", "apa asta cu care a fost spălat mortul", "sufletul răposatului", "înainte de a scoate / mortul din casă", "să dea peste mort o găină şi o / farfurie cu făină în / care arde o lumînare", "noaptea asta doar moartea, pe mal, muşcată de şarpe, va / purta în jurul gîtului, braţelor şi / pulpelor o / mulţime de coliere din mărgele de sticlă / şi brăţări. // Moarta, carte închisă într-un chioşc înmiresmat, înmiresmat de regina nopţii (...) Veninul şarpelui a încetinit / descompunerea / corpului după moarte...", "omul nu se mai înmiresmează în poziţie chircită, din epoca bronzului", "crede că anul naşterii lui e anul în curs, în care va muri", "cursul apei morţii", "Un popor de morţi / îngropaţi în ei înşişi", "gust de putregai", "casa lipsei de curaj, plină pe jumătate de hoituri, cu localnici / care aprind candela şi o pun la cap", "după cruce urmează steagurile, sfeşnicele / bisericeşti, toiagul şi felinarele, toate cu prosop, apoi coliva, / strachina cu colăceii, cu / o lumînare în fiecare şi la sfîrşit sicriul", "ultimul drum", "mîna răposatului", "sicriul, cumpărat / din tinereţe, păstrat în pod, avea căpuşe (...) groparii bat cuiele în capac", "ograda din care a fost adus mortul", "ieşiţi din morminte", "cîntînd Veşnica pomenire", "Ţaţo, dacă-i faci cuiva vrăji cu apa cu care a fost spălat mortul, ăla se usucă pe picioare", "drum pavat cu cranii", "Ea strigă din nou mortul pe nume", "O caută transfigurat, cu puterea unui răposat", "E obsedată de glasurile / ţipătoare ale primului / ei iubit, mort acum, glasuri privitoare la / natura vînturilor solare", "casa care miroase de departe / a naftalină", "Mortul, scos din casă, e pus pe un pod, sub / un zarzăr / înflorit în ogradă, e stropit cu agheazmă şi e bocit", "Asist trei zile la înmormîntarea mea", "să ia răposatul ultima masă acasă / La plecarea spre cimitir", "Oglinzi ale sufletul fiecăruia, acoperite la mort", "a oglinzilor cu praf de oase, nu de argint. Pe / o vale plină de oase. Oase ale celor îngropaţi mai / înainte, dezgropate şi sfinţite, să facă loc altora", "scos cu picioarele înainte din biserică", "Pe trunchiul putregăit al păcatului: strîngînd mortul / în braţe", "sun din trîmbiţă făcută de sfîntul Petru din unghiile / morţilor", "ninge cu spori care vin de pe lumea cealaltă", "un sicriu gol întins pe masă", "seara, groparii pun răposatul în sicriu", "spiralele de energie părăsesc, trei zile după / deces, cadavrele", "în vremea cînd făceam primii paşi pe lumea cealaltă", "se aşază la masa de la capul răposatului. Eu / sunt, tată, am venit să te întîmpin la plecare"...).
Deşi în această ultimă carte publicată înaintea antologiei moartea acaparează cea mai mare parte a atenţiei scriitorului şi deci a cititorului, Liviu Ioan Stoiciu nu uită, totuşi, nici de vechile obsesii, şi-n La plecare apărînd prietenii vechi ai lui Stoiciu, mai ales cînd eul poetic îşi aminteşte de copilărie, în primul rînd fata picherului, dar şi Spartacus, "trac, iubitor de petreceri şi el, cu / coroană din ramuri de salcie, verde, pe cap / şi crainic", "Alexandru cel Mare, călare pe o cometă", "Deceneu, preot al Marelui Zeu, închipuitul, cu apă de trandafir în gură şi cu săgeţile / întoarse în arc: regele lui (era un obicei indo- / european şi în special al tracilor / să nu poarte / prenume: Burebista... atît...", "Burebista, rege, cel dintîi şi cel / mai mare", "Cleopatra, în Egipt, se sinucide regină", "Nero, acum, scrie poezii, se construieşte Coloseul, sub / Vesparian şi erupe / Vezuviul", "Titus, imperator", "Cezar, însuşi, împăratul / latinilor şi al boabelor de rouă", "la Tomis, Ovidius, şi la război, Domiţian", "în anul 101, primăvara, vine Traian, bădica, ha, cu / acvilele lui şi cu cucută, să cucerească Dacia", "Zamolxis, zeu muritor", Traian, Comosicus, Scorilo, Diurpaneu..., locuri ca Sarmizegetusa, Babilon, Pontul Euxin, Roma antică... Foarte interesant e că acest volum despre moarte are o forţă extraordinară, o vivacitate deosebită, mai ales în ultima parte a cărţii, "Faptele". Deşi La plecare este un volum deosebit, şi aici Liviu Ioan Stoiciu îşi păstrează stilul care-l caracterizează: poezii existenţialiste, pline de substanţă, dar şi de istorie, antică şi recentă, personală şi universală, de la origini pînă în prezent, un fel de istorie personală, limbajul şi semnele de punctuaţie stoiciene, citate din vorbirea personajelor, a oamenilor simpli, nevoia de dialog, dialogul improvizat în interiorul textelor, poemul care începe din titlurile foarte exacte şi frumoase, acea energie emanată de poezia sa, caracteristică poeţilor cu adevărat extraordinari, stil care face poezia lui Liviu Ioan Stoiciu inconfundabilă, poezia care vorbeşte pentru scriitor, poezia care ţine loc de semnătură, de autograf. De altfel, motoul acestei cărţi caracterizează destul de precis poezia marca Liviu Ioan Stoiciu, susţinînd totodată şi cîteva dintre tezele mele despre opera poetică stoiciană: "...o înşiruire de cicluri alcătuite de creaţie şi dezintegrare, cu / stări transmise de la un ciclu la altul... / suntem fiinţe construite din / gîndire... / în care se demonstrează existenţa unei duble creaţii...".
În general, ca facere a poemului, Liviu Ioan Stoiciu este un neo-suprarealist (sau un altfel de suprarealist), metodă ce aduce automat cu sine simultaneismul. Poemele au un flux neaşteptat, nu par să-şi păstreze construcţia şi forma gîndită iniţial, înainte de a fi aduse pe hîrtie. Poemele curg, parcă sînt scrise la reportofon. Din această horă a semnelor de punctuaţie cu simultaneismul rezultă automat acea “poetică a gîndului întrerupt” (Gheorghe Perian), întrerupt de alt gînd-vers, se înţelege, această suprapunere de planuri-(poezii?) constituind pînă la urmă texte întotdeauna fragmentare şi fragmentate, care invită insistent cititorul la acţiune, participarea lui fiind aproape obligatorie, ca şi în cazul altor poeţi contemporani. Şi împărţirea în strofe e un fals “intertext” cu ceea ce e poezia tradiţionalistă, de cele mai multe ori strofele sînt legate chiar prin sintagmele ce încep în una şi continuă în alta, ingambamentul abrupt fiind omniprezent în textele lui Liviu Ioan Stoiciu, care, deşi utilizează curent metatextul în cărţile sale de poezie, nu este un textualist; deşi se foloseşte de tehnicile poeziei nevrozei, nu exagerează, aşa cum nu este pe deplin nici poet al cotidianului. Această intermediere creează/constituie un stil aparte, un stil stoic, o mitologie proprie, cotidiană şi implicit imediată, deodată, chiar dacă originile şi argumentele apariţiei acestei magii personale sînt mitologia lui Stoiciu, venită şi ea dintr-o suprapunere ingenioasă de mituri culturale şi din singurătatea adjudeană a poetului-eu liric, o singurătate pînă la urmă colectivă, psiho-neoantropocentrică…
Acum, cînd Liviu Ioan Stoiciu a hotărît să editeze o antologie de poezie, poate că ar trebui să-l recitească mai atent şi criticii literari, poate că de data asta nu se vor mai speria şi nu se vor mai face că plouă, poate că noua generaţie de critici despre care se tot vorbeşte are privire mai ageră şi mai limpede, dar, pînă la urmă, contează cititorii. Sper ca lectorii de acum ai lui Liviu Ioan Stoiciu să fie mai pricepuţi decît cei dinainte. Şi mai mulţi, că se poate. Lectură plăcută!
|
