Liviu Ioan STOICIU

Poezia, ca fatalitate

Poezia, o profesiune? Dacă slujirea lui Dumnezeu este o profesiune (prin preoţi de rit şi călugări), de ce n-ar fi şi poezia (prin poeţi), care are legătură directă cu Dumnezeu (legătură cu “inspiraţia” de origine divină, cu spiritul naţional, al limbii de care depinzi nativ, şi cu sufletul universal)? Mă gândesc... Dacă profesiune înseamnă meserie (a fi calificat, a avea un mod de a-ţi câştiga profesional o pâine, recunoscut de ceilalţi) şi dacă meseria de scriitor a fost consemnată după Revoluţie în scriptele oficiale (chiar dacă nu există ateliere de scris poezie, cu ucenici, discipoli şi maeştri, deschise la stradă), înseamnă că poezia este o profesiune liberă, “teoretic”. Spun teoretic, fiindcă în România nu se poate trăi din poezie, e exclusă o asemenea meserie liber-profesionistă: nici din vânzarea de cărţi de poezie (şi CD-uri, mai nou), nici din colaborarea de la revistele la care publici poezie nu poţi să supravieţuieşti, să-ţi plăteşti măcar “hangaralele” lunare. Poezia în România se scrie “în timpul liber”, după ce-ţi consumi energia într-o întreprindere privată sau bugetară. Poetul e un sclav lui însuşi, şi în somn stă la pândă, în speranţa scrierii unui vers viabil. Deşi au fost şi sunt cazuri de poeţi (număraţi pe degete) care n-au muncit niciodată “cu salariu”, ei n-au câştigat bani de supravieţuire cotidiană din profesiunea de poet, ci din expediente. Şi ce profesiune e aceea care nu câştigă bani într-o economie de piaţă postcomunistă? În cazul poeziei nici nu se pune problema lipsei agentului literar în România, în absenţa unei pieţe a poeziei. Poetul de azi nu are cititori nici măcar în rândul colegilor lui de breaslă, darmite în rândul cititorilor neavizaţi. E de neînţeles pentru un capitalist sălbatic de oriunde că există asemenea specimeni care pierd vremea scriind poezie, fără să câştige venituri din asta. Ba mai rău, aceşti specimeni nu au vârstă, scriu poezie până la moarte, fără să se ruşineze de ei. E adevărat, însă, tot aceşti capitalişti sălbatici “cu cap”, superiori, îi admiră pe poeţi (ca pe o curiozitate a naturii) şi le sponsorizează actul de creaţie, la o adică. Personal, apropo, am fost dezamăgit în regimul comunist (atât de tipicar, obsedat de faptul că toată lumea trebuie să muncească, el condamna “parazitismul social”; poetul fără un serviciu era stigmatizat ca “parazit”), regim inventat şi susţinut de o elită cu pretenţii, că n-a considerat “poezia o profesiune”, deşi cheltuia şi cu publicarea cărţilor de poezie “la grămadă”.
Azi te poţi prezenta public (în orice ocazie, fie şi dacă semnezi public un protest) ca scriitor sau ca poet, ignorând meseria din care îţi câştigi existenţa. Sună mai bine poet sau scriitor decât profesor sau redactor, inginer sau economist. Te reprezintă la adevărata valoare profesiunea de poet “în timpul liber”, nu aceea de salariat cu studii înalte, viitor pensionar. De la începutul lumii s-a conştientizat că “poeţii rămân şi după moarte, inspiraţi fiind, aleşi”, dincolo de civilizaţii şi de limbă. Dar, paradoxal, nici o societate nu a făcut din poeţi o pătură individualistă prosperă, cât de cât, care să n-aibă grija zilei de mâine (ea le consumă tot timpul liber), din contră, i-a umilit aproape pe toţi (mai puţin pe poeţii de curte) şi i-a lăsat să se descurce cum pot (şi marea lor majoritate nu se descurcă, trăieşte fără glorie, înfrântă de propria neputinţă, într-o incredibilă lipsă de clarviziune în viaţa privată; vorbesc în cunoştinţă de cauză). Poezia – ca fatalitate? Poetul nu ştie ce s-ar fi făcut cu el însuşi fără să fi scris poezie. Oricum, “profesiunea de poet” e amăgitoare, te face să crezi că nu trăieşti degeaba, că “laşi ceva esenţial în urma ta, care merită efortul”, chiar dacă în viaţa de zi cu zi nu câştigi bani (banii rămân obsesia reală a umanităţii, după 2006 ani de la Hristos, ceea ce e chiar penibil, ea dă măsura mediocrităţii acestei lumi, aflată într-o degradare morală continuă). Poetul are credinţa secretă a călugărului, că-şi face datoria faţă de el însuşi şi faţă de Dumnezeu, restul nu contează. Poate începând cu acest secol 21 vom intra în epoci profetice şi poetului i se va recunoaşte misiunea de călăuză pe un drum al regăsirii de sine a acestei lumi a pierzaniei...

11 martie 2006. Bucureşti