în 27 martie, când se vor împlini 88 ani de la Unirea Basarabiei cu România, în 1918.
Paris, 11 martie 2006
Se poate muri de supărare?, de disperare?, din sentimentul zădărniciei ? De incapacitate de a răspunde la întrebarea:
«Sunt eu a-normal - sau ei sunt ne-normali?»
Ieri, 10 martie 2006, am mai murit o dată (pe lângă morţile de la Gherla, 1958; de la Rahova, 1977; de la Paris, 1982 - bomba în carte; 1983: otrava lui Haiducu; 1990: distrugerea de către Liiceanu a cărţii Culoarea Curcubeului; 1997: “Îmi pare rău că l-am cunoscut pe P.G.” citat din decretul-lege al Monicăi Lovinescu; 1998: “Adio domnule Goma”, operă nemuritoare a lui N. Manolescu - în fine, în 2005: certificatul de deces semnat de procurorul Eduard…): ieri, când am citit Apelul iniţiat de cică Sorin Ilieşiu.
(În treacăt: la 21 septembrie 2005 publicam în Ziua “Propunere”(a), afirmînd: “De ce n-am alcătui şi noi, indigenii, băştinaşii, majoritarii români - ne-americani, ne-israelieni - un Institut pentru Studierea Terorii Bolşevice în România de la 28 iunie 1940? Nu sunt primul care (şi-)a pus această întrebare îndurerată şi, după cum merg treburile în România, nu voi fi ultimul”)
Nu m-a izbit textul însuşi al Apelului de la 10 martie (un extemporal corectat înainte de a fi redactat), ci “programul” propus spre cercetare (sic), identic până la confuzie cu cel anunţat de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului.
Profet al catastrofelor, de cum Guvernul anunţase marea-veste-mare: înfiinţarea I.I.C.C., mirosisem făcătura: cine să fie de acord cu criminalizarea comunismului: Tăriceanu? Băsescu, cel care “nu are dovezi”? Iar când s-a comunicat componenţa Consiliului de Onoare, am început a zice, pe când trăgeam să mor:
«Dacă Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România a fost botezat “Elie Wiesel”, potrivit logicei dâmboviţene, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului - tot din România - se va numi: “Radu Ioanid”. Cum, de ce! Pentru că printre desemnaţii a cerceta crimele comunismului împotriva românilor a fost “cooptat” vlăstarul unui clan de bolşevici securişti care numai bine nu au făcut românilor şi României după ocuparea ţării de către sovietici - cine? Consilierul de taină al lui Iliescu, al lui Petre Roman, colaboratorul lui Rosen în stabilirea “statisticelor” Holocaustului în ţara noastră, adjunctul istericului antiromân Elie Wiesel, şi el falsificator al istoriei şi impenitent calomniator al românilor : tovarăşul “Radu Ioanid”, iată de ce!»
Să nu ne mirăm când vom afla că Marius Oprea - consilier primministerial - va solicita de la Washington, tovarăşului nostru de veacuri R. Ioanid, nu “consilii” de specialitate (tehnica minciunii, a statisticilor trucate, a documentelor inventate), ci directive: pe cine să mai coopteze I.I.C.C.: pe Anca Oroveanu?, pe Oişteanu?, pe J. Ancel?; pe cine să dea afară ca, zi-i pe nume: “antisemit” (pe Liiceanu!). Iar istoricul Marius Oprea, va aplica întocmai, dimpreună cu istoricul Stejărel Olaru (în treacăt: împuternicit al meu în procesul intentat lui Pleşiţă şi lui Iliescu) directivele de-sus-de-tot privitoare la cronologizarea Istoriei României.
La urma urmei, de mirare (pentru românii care mai sunt capabili să se mire) nu este confecţionarea unor oarecari texte de propagandă comunistă în slujba puterii actuale; ci nepăsarea, ci aroganţa, ci dispreţul neo-aristocratic ale ţoapei căţărată pe movila cadavrelor amărâţilor de compatrioţi, cei lipsiţi de talentul de a fi stat, ca ea, “pe timpul dictaturii” pitită sub ţol, de a fi colaborat cu puterea (citeşte: “de a fi rezistat prin cultură”), iar după-război dînd lecţii de vitejie, chiar de moralitate - de la balconul Universităţii. Un text de propagandă ar fi fost un “articol” de gazetă de perete: nimeni nu l-ar fi citit; pe când acesta reuşeşte să împace capra “opiniilor personale” (a personalităţilor ilustrate în cei 16 ani de tranziţie-spre-îndărăt, prin o carieră de profitori, de hoitari) cu varza liniei - juste, ieri; azi a abject-corectitudinii. Un text dorit-sugerat-corectat de tovarăşii-de-sus, sprijiniţi din inimă de intelectualii naţiei, cei cărora, prin tradiţie, puţin le pasă de vrerile, de durerile maselor-largi. Oricum, Puterea şi Neadevărul ştiu: “poporul” (a se rosti silabisit, pârţâit), chiar dacă vede aţa albă cât odgonul cu care e cârpită ruptura-n turul guvernanţilor, reeducat fiind, piteştizat la scară naţională, nu îndrăzneşte să atragă atenţia Tovarăşului Rege asupra curgolismului Majestăţii Sale. Dovada: “programele” sunt identice (doar strămorţii nu văd asta): exact aceeaşi concepţie-despre-lume-şi-istorie care ne-a martirizat, ne-a descreierat o jumătate de veac - prin Roller, Chişinevschi, Răutu, sub Dej; sub Ceauşescu: prin Giureşti, Berindei, Condurachi, Pascu, Dan Zamfirescu, I.C. Drăgan, Păunescu, Sergiu Nicolaescu.
Este suficient să zăbovim cu privirea asupra “porţiei de timp” recomandată, gata subliniată a fi cercetată, pentru a înţelege cine şi pentru ce se opune demersului normal, nu doar ştiinţific, dar şi moral (există pe lume şi demnitate naţională, nu doar mândrie) : acela potrivit căruia istoria României cere a fi tratată ca istorie şi nu ca vulgară, condamnabilă propagandă părtinitoare (de clasă, de rasă), iar istoricii să facă muncă de istorici, nu de salamizatori stahanoveţi.
Îmi cer iertare pentru apropierea personală: respectînd acest “program”, istoricii vor fi siliţi să facă o treabă asemănătoare cu cea a lui Silviu Lupescu, directorul Polirom, care mi-a…decapitat-despiciorat volumul de mărturii despre 1977 Culoarea curcubeului: a suprimat “Introducerea” (ca să nu-i supere pe “intelectualii de vârf ai ţării”) şi “Anexa”, ca să nu iasă cartea prea… groasă.
Aşadar, “crimele comuniste din România” vor începe…
…“În 1945…”
De ce abia în 1945? Iată de ce:
1. [Fiindcă] “Nu este bine să aducem vorba - acum, când intrăm în Europa! - despre Ocuparea brutală, barbară, ilegală, în 28 iunie 1940, de către URSS a Basarabiei, a Bucovinei de Nord a Herţei; tragedia românilor din România, cea din Săptămâna Roşie - trebuie ocultată, uitată, răzuită de pe retina supravieţuitorilor, din sufletul urmaşilor (ca nu care cumva să-i atingem cu o floricică pe fraţii noştri ruso-ucraineni), altfel ne-am trezi vorbind şi de Anul Roşu : iulie 1940-iulie 1941, când bolşevicii (ruşi, de-alte-naţionalităţi) au căsăpit o parte dintre români, pe alţii i-au deportat în Siberia. Tovarăşii istorici să nu se rezeme pe memorie; să nu facă istorie, ci instrucţie militară în vederea însuşirii (!) amneziei generalizate; guvernanţii ţin să-i oblige pe români să uite că există o Basarabie, o Bucovină; prin decret ţin să facă să fie ca şi cum nici nu ar fi existat vreodată nici Problema Tezaurului, nici a Pactului Stalin-Hitler, nici a Hăcuirii Teritoriului Moldovei istorice de creionul lui Molotov care ne-a lăsat fără Hotin, fără Sud, fără ieşire la mare, fără mal la Dunăre - nici Problema Insulei Şerpilor, nici a Canalului contemporano-ucrainean, nici a Pactului cu Ucraina, nici a Tratatului cu Rusia, nici violenţele împotriva românilor din URSS şi nici a despăgubirilor ruso-ucrainene pentru jefuirea României vreme de decenii”;
(Citat din Apel: “Unii dintre semnatarii importanţi, consideră că referirea într-un asemenea Apel la Basarabia nu este posibilă în acest an, inainte de integrarea României în UE”. Ia te uită: care or fi “importanţii-consideraţionişti”: Blandiana?; Oişteanu?, Radu I. Feldman?, Liiceanu?, L. Pintilie?, Pleşu?, Marko M. Katz?, N.Manolescu-Unesco?, Şora, Paler?).
2. “Nu este momentul «în acest an», când intrăm în Europa” - alt citat - să pomenim de Cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei, la 30 august 1940 ; să tăcem şi masacrele ungurilor asupra românilor, discriminare cruntă “răzbunînd nedreptatea de la Trianon”) - până taman în 1945!; să fie ştearsă din memorie (ca să nu-i ofensăm pe fraţii noştri unguri, cei ce se topesc de dragoste fierbinte de oláh şi să fie ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimica, niciodată, niciunde;
3. “Nu este deloc «momentul»” (ah, nu-i-momentul-la-intelectualul-român, dezertorul, laşul, altfel semnatar-important!) să amintim Cedarea Cadrilaterului la 7 septembrie 1940: îi ofensăm de moarte pe fraţii bulgari!, care, ei, totdeauna, e-he-he…
Să fie doar grija prudentului suflător în iaurt de a nu atinge măcar cu o… suflare suprasensibilităţile fraţilor ruşi, unguri, bulgari? Da de unde! Ci nenumita, nerostita spaimă de avioane - citeşte: de Israel şi de SUA: aceste două forţe autentic teroriste ne împiedecă să vorbim şi noi, românii, despre holocaustul nostru, anterior celui cunoscut de evrei (care de jumătate de veac au pus copyrigt pe suferinţă), început în 28 iunie 1940 până în 15 iulie 1941, pricinuit de bolşevicii sovietici invadatori, dintre care foarte mulţi evrei; apoi din 23 august 1944 de ocupanţii sovietici ai întregei ţări, în primele rânduri ale lor fiind foarte marele număr de evrei originari din România, dar şi din Rusia; iar din 1945 cel cauzat de “ajutorul frăţesc”: cel puţin jumătate din cei 100 000 unguri şi cehi trimişi de ruşi în România, să facă ei poliţie de tip NKVD, erau evrei, nici măcar din Transilvania de Nord: ei ne-au umilit, ne-au belit, ne-au chinuit, ne-au acuzat că îi trimisesem la Auschwitz! Efortul (patriotic, de mare-maghiar) al lui Wiesel de a diminua substanţial “contribuţia” Ungariei la masacrarea evreilor au dat rezultatele scontate: bilanţul publicat de el şi de ai săi al victimelor a fost dispersat-translat de la Maghiaria la ţările parţial ocupate: Slovacia, Iugoslavia, România - însă, doamne-fereşte să fi amintit de ne-evreii (slavi, valahi) victime ale politicii de feroce purificare etnică impusă de Horthy, amiralul deloc mai angelic decât mareşalul Antonescu. Astfel a apărut inscripţia de la Coral, operă a lui M. Rosen, E. Wiesel, R.Ioanid: “400 000 evrei victime ale Românilor”.
Am mai spus, re-spun: victimele se numără de la unu/una - dar “statisticienii” Wiesel, R. Ioanid, Ancel, Benjamin nu s-au sfiit să fixeze ei cifre astronomice - ca să aibă de unde lăsa.
“…până la 1989, «la revoluţie»”, indică guvernanţii gara terminus. Acolo va trebui ca cercetorii să se oprească din cercetat, să pună punct istoriei pătimirilor noastre sub comunism. Ca şi cum printr-o minune: un decret al lor, începînd din ziua de l ianuarie 1990 fix, ar fi pus capăt crimelor comuniste…
… Dar mineriadele ? - ce au fost ele dacă nu război civil caracterizat, declanşat de comunişti?;
… Dar tulburările interetnice de la Târgu Mureş puse la cale de tovarăşul lui N. Manolescu: I. Iliescu (“Omul cu o mare”)?;
… Dar situaţia generală a ţării continuînd a fi ceea ce era înainte de 1989 (cu două excepţii: dreptul de expresie şi dreptul de circulaţie): altfel de ce Caraman, celebrul spion al ruşilor a rămas, din umbră, la cârma Securităţii?; câţi securişti vinovaţi de crime (de-o pildă Pleşiţă) au fost pedepsiţi pentru faptele lor, împiedecaţi să ocupe televiziunile lăudîndu-se cu “faptele patriotice” ale lor, totodată ameninţînd, insultînd victimele, chiar morţii (“Banda lui Arnăuţoiu”?)
Să vedem cine a semnat Apelul din 10 martie 2006:
Mai întâi să-i remarcăm pe cei care… - din întâmplare! - fac parte şi din staff-ul I.I.C.C. (în ordine alfabetică):
Ştefana Elvira Bianu, Doina Cornea, Radu Filipescu, Gabriel Liiceanu, Stejărel Olaru, Marius Oprea, Cristian Pîrvulescu, Andrei Pleşu.
Ai zice că primiseră dispoziţia de a întări şi poziţia vecină - şi soră, cum ar veni: ambele capete ale viţelului de aur (şi de stat):
Să aruncăm o privire în urmă cu 7 ani la cei care semnaseră şi Apelul Ruşinii, cel pentru realegerea lui Iliescu :
Gabriela Adameşteanu, Ana Blandiana, Doina Cornea, Anca Oroveanu, Smaranda Vultur, Carmen Muşat, Marta Petreu, Ruxandra Cesereanu, Magda Cârneci, Dan Culcer, Paler, Oişteanu, Mihai Şora, Liiceanu, Pleşu, N. Manolescu, Alex. Ştefănescu, Mircea Martin, Stelian Tănase, Leonard Oprea, Mihăieş, Tismăneanu, Patapievici…
Revenim la Apelul din 10 martie 2006:
Sorin Antohi, Georges Banu, Maria Brătianu, Ion Caramitru, Costin Cazaban, Smaranda Cazan-Livescu, Matei Călinescu, Mircea Cărtărescu, Vitalie Ciobanu, preşedinte PEN Club (Organizaţia Mondială a Scriitorilor, Rep. Moldova)(?!), Adrian Cioroianu, Denisa Comănescu, Rodica Culcer, Dan Culcer, Nicolae Dima, Sorin Dumitrescu, Tudor Dunca, Smaranda Enache, Dan Erceanu, Constantin Eretescu, Anneli Ute Gabanyi, Georg Gane, scriitor, München, Sanda Golopenţia, prof. univ., scriitor, Providence, SUA, Vasile Gorduz, sculptor, Ioan Groşan, scriitor, Stere Gulea, Cristian Hadji-Culea, Anca Haţiegan, Alexandru Hâncu, Sorin Ilieşiu, iniţiatorul prezentului Apel, vicepreşedintele Alianţei Civice, Marco M. Katz, preşedinte, Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului în România, Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Norman Manea, Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Viorel Marineasa, Aurel Sergiu Marinescu, Mircea Martin, Claude Matasa, Irina Mavrodin, Sorin Mărculescu, Teodor Mărieş, preşedinte “Asociaţia 21 Decembrie 1989”, Ilie Mihalcea, jurnalist, Paris, Mircea Mihăieş, Dan C. Mihăilescu, Christian Mititelu, Ioan T. Morar, Maia Morgenstern, Carmen Muşat, Bujor Nedelcovici, Radu Negrescu-Suţu, Virgil Nemoianu, Ambrozie Nicolae Nicoară, preşedinte, filiala Braşov, Asociaţia "Pro Basarabia şi Bucovina" (?!?); Cornel Nistorescu, Viorel Oancea, deputat, fost primar al Timişoarei, Andrei Oişteanu, preşedinte, Asociaţia Româna de Istorie a Religiilor, Stejărel Olaru, director, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Leonard Oprea, scriitor, SUA, Marius Oprea, preşedinte, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului; Anca Oroveanu, Octavian Paler, Horia-Roman Patapievici, preşedinte, Institutul Cultural Român, Dan Perjovschi, grafician, Lia Perjovschi, Marta Petreu, Ioan Pintea, scriitor, preot, Bistriţa, Lucian Pintilie, regizor, Cristian Pîrvulescu, preşedinte, Asociaţia Pro Democraţia, Gabriel Pleşea, Andrei Pleşu, Radu Portocală, scriitor, director, Institutul Cultural Român, Paris, Florin Postolachi, preşedinte “Asociaţia 15 Noiembrie 1987 – Braşov”, Nicolae Prelipceanu, Cristi Puiu, regizor, Silvia Radu, Tania Radu, vicepreşedinte, Institutul Cultural Român, Nestor Rateş, Victor Rebengiuc, Ioan Roşca, cercetător, Teleuniver- sitatea din Montreal, Canada, Romulus Rusan, scriitor, Lavinia Stan, director, Centrul de Studii Post-comuniste, St.Francis Xavier University, Canada, Petre Stoica, poet, Valeriu Stoica, avocat, fost ministru al Justiţiei, Liviu Ioan Stoiciu, scriitor, Ovidiu Şimonca, redactor şef adj. “Observatorul Cultural”, Ana Şincai, Mihai Şora, Alex Ştefănescu, scriitor, Domnica Ştefănescu, director Ed.”Maşina de scris”, Stelian Tănase, analist politic, Alin Teodorescu, sociolog, Vladimir Tismăneanu, profesor de ştiinţe politice, University of Maryland, SUA, Cornel Todea, regizor, Alexandru Tomescu, editor “Alternativa”, Toronto, Canada, Lucian Turcescu, preşedinte, Societatea Canadiană de Studii Patristice, Concordia University, Canada, Florin Ţurcanu, istoric, Anca Vasiliu, Sorin Vieru, preşedinte, Fundaţia “Gheorghe Ursu”, Daniel Vighi, Smaranda Vultur, Şerban Rădulescu Zoner, preşedinte Alianţa Civică, Alexandru Zub, academician…
Întrebare (a mea şi doar a mea) naivă: ce vor fi căutînd în acest demers onest, legitim (şi atât de întârziat:16 ani!, de către “democraţiile” ilieşti, de două ori şi constantineşti) al condamnării crimelor comunismului verii Oigenstein: Anca Răutu, fiica monstrului cu acelaşi pseudonume: Leonte Răutu şi Andrei Oişteanu, fiul politrukului NKVD Mişa Oigenstein, ultimul director al Uzinei de activişti de-stat-şi-de-partid “Ştefan Gheor-ghiu” - şi nepot al lui L. Răutu? Este normal (pentru noi, nu şi pentru ei, apostoli ai terorii generale de tip sovietic): nici Anca nici Andrei nu pot fi acuzaţi pentru crimele comise de părinţii lor (atât în Basarabia, pământ românesc, răpit de URSS în 1940), cât şi în restul României ocupat de tancurile sovietice, pe care veniseră ei, de la Răsărit, după 23 august 1944, să ne aducă lumina bolşevismului). Fiindcă noi nu suntem ca ei. Dar ei, ca trăitori pe pământul României, şi trăind bine de când se ştiu, nu se simt obligaţi de a declara audibil, citibil că dezaprobă faptele murdare, criminale, că nu (mai) împărtăşesc ideologia părinţilor?, deşi se impărtăşesc, în continuare, din supraavantajele elitarzilor colonizatori sovietici? În Franţa: nepoţi ai unor fideli ai lui Pétain îşi fac mea culpa pentru colaboraţionism de rând, însă în România descendenţii direcţi ai unor criminali ca fraţii Oigenstein, îşi văd de viaţa lor prosperă în desăvârşită şi batjocoritoare la adresa noastră nesimţire etică. Şi în deplina nepăsare a victimelor părinţilor lor.
Acest Oişteanu, vânător de “antisemiţi”, a avut neruşinarea să scrie în revista 22 din 28 ian.-14 febr. 2005:
“Un caz insolit este cartea lui Paul Goma, Săptămâna roşie sau Basarabia şi evreii (Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2004), care iese practic din orice tipologie. Goma nu se mulţumeşte să fie, ca alţii, negaţionist. El admite Holocaustul din România, dar îl motivează, îl justifică. O teorie atât de aberantă încât nici măcar nu este pedepsită de lege”.
Dacă teoria mea ar fi fost “pedepsită de lege”, Andrei Oigenstein ar fi încasat încă 10 000 dolari de la Ephraim Zuroff (din “fondurile de recuperări”), pentru “demascarea” mea! O asemenea creatură s-a strecurat şi pe o listă de semnatari care (în principiu) cer condamnarea comunismului! De ce s-a băgat şi aici, nesimţitul? Pentru că nimeni dintre victime nu i-a spus: «Locul tău nu-i aici, cu noi, locul tău e printre slugile profitoare ale ruşilor!»; sau pentru ca, la întrebarea: «Ce cauţi tu aici?», el să răspundă senin: «Să vă consiliez! Să aflaţi şi voi cum arată comunismul pe dinlăuntrul Cartierului Primăverii»…
Ce am învăţat din lecţia primită ca pe un pumn între ochi la 10 martie 2006? Nimic nou, din nefericire pentru neamul românesc, doar confirmări:
- Solidaritatea este necunoscută pe meleaguri (vezi şi teoria Anei Blandiana : ‘La noi, în timpul tiraniei nu era posibilă solidaritatea’- citeşte: dacă Stăpânirea nu-i dădea bilet de voie…).
În schimb funcţionează din plin mioieriticul spirit de turmă: dacă românul (şi românca, tricoloră şi dânsa) vede o coadă, nu întreabă ce se dă acolo, se aşează numaidecât.Şi aşteaptă, cu conştiinţa datoriei împlinite (Căci, ce face Românul - în afară de faptul că el este etern? Românul aşteaptă - să vină “americanii”). De aici, din urmă, a văzut că celor din faţă nu li se întâmplă nimic rău: aceia nu sunt bătuţi, înjuraţi, nici măcar certaţi: înseamnă că e voie de la Primărie să semneze-la-coadă ce-o fi de semnat - apoi nu se poate să nu se dea ceva…
- Nu mai este valabilă capacitatea (sic) intelectualilor de a citi-scrie. Ştiutorii de carte (unde mai pui: scriitorii!) dacă de scris, scriu, de citit ce au scris alţii… Cum adică: să abandoneze ei scrierea propriilor opere nemuritoare, pierzînd timpul cu citirea a ce au scris alţii? «Ce, eş’ nebun?», vorba personajului caragial’.
“După revoluţie” din ce în ce mai rari au devenit recenzenţii cititori ai cărţile recenzate; criticii literari care, înainte de a se rosti despre o carte, consimt la sacrificiul de sine: citirea cărţii lăudato-nimicite au părăsit acest obicei păgubos: nu citesc decât o singură pagină scrisă de “celălalt”, numai că prezentarea de pe pagina a IV-a nu aparţine autorului, ci editorului.
Cum să se comporte altfel aceşti oameni de carte români faţă cu un Apel ca cel discutat? Adică să-l citească întâi, abia apoi să-l aprobe-dezaprobe? Să piardă ei timp cu… cititul? Dar omul de carte român, în majoritate zdrobitoare, deşi nu are încredere nici în nevastă, nici în frate, nici în mamă, nici în tată - în cazul unei manifestări a spiritului de turmă se năpusteste după Berbecul Imaginar. Şi consimte. Şi aderă. Şi semnează (cu drag). Dacă au semnat alţii înaintea lui…
Dacă vreun nebun - oricum: un ne-român - atrage atenţia amicului că nu citise ceea ce semnase (am făcut, neintenţionat, experienţa în legătură cu Apelul discutat) - acela reacţionează curat-româneşte:
- fie recunoaşte-cinstit că nu citise, că nu ştia “ce conţine hârtia”, însă cum i-o recomandase un vecin, cum o semnaseră şi alţi colegi-de-breaslă - semnase şi el. A, da: a fost omisă chestia cu Basarabia… El e oltean get-beget, pandur curat, nu vrea să aibă nimic în comun cu basarabenii, nişte înapoiaţi, nişte rusofili…;
- fie admite că citise textul, dar cum era grăbit, nu observase că lipsea “problema Basarabiei”; apoi el, ardelean, are probleme cu ungurii care vor Ardealul, “problema Basarabiei” să şi-o rezolve basarabenii singuri, ca nişte băieţi mari, cum făcuseră ardelenii: ei singuri, cu mâna lor se liberaseră de unguri…;
- fie - minune: există, totuşi, români care, călcîndu-şi pe inimă, murmură:
«Da, dragă, iar am făcut o nefăcută… Îmi pare rău că am pus semnătura pe o… injustiţie, dar, sincer: tu ce-ai fi făcut în locul meu? Uite: istoria pe care o ştiu e cea pe care am învăţat-o la şcoală şi pe care părinţii, bunicii nu mi-au contrazis-o - ca să nu păţim cu toţii ce mai păţisem. Aşa că nu cunoşteam amănuntele cu Basarabia, cu Bucovina, cu Herţa, cu Cedarea, cu Retragerea Armatei - de unde să le cunosc, dacă…? În ultima vreme am auzit ceva, dar nimic nu mi-a rămas. Iar cărţi… Şi azi simt aşa, un fel de jenă - spune-i frică, dacă vrei - de cărţile pe ne-linie; doar ştii că frate-meu cel mare a fost anchetat pentru “Doina” lui Eminescu, pentru Goga şi încă pentru alţi autori epuraţi…Bunicii dinspre mamă sunt din Basarabia, bunelul a fost deportat în Siberia, mama era copilă când s-a refugiat în Regat - câte necazuri a îndurat în Oltenia, în Banat, apoi în Bărăgan, cu “titoiştii” - eu acolo m-am născut, într-un bordei… Atunci s-a jurat că nu va face nimic ilegal care să pericliteze viitorul copiilor»…
Ce mai poţi spune faţă cu astfel de, nu neapărat adevăruri (ce-i acela adevăr?), ci cu asemenea crâncenă realitate? Ce poţi face decât să-ţi înghiţi lacrima cât o gutuie înţepenită în gât?
Unii dintre cinstiţi gândesc că o casă se ridică în etape; că încetul cu încetul se face oţetul; că nu este înţelept să ceri totul dintr-o dată, ci azi una, mâine alta - până la urmă ajungem cu casa gata, întreagă!
Dacă ar fi aşa… Dar nu este - aşa:
Noi, Românii nu trebuie (ba chiar : să ne interzicem şi să ne supraveghem îndeplinirea) să ne milogim. Noi nu cerşim, nu implorăm să ni se arunce un oscior, o cojiţă de pâine. Noi cerem, nu drepturi, ci respectarea drepturilor noastre. Inalienabile. Şi întregi! De la care neam de robi, de slugi au învăţat ai noştri să nu ceară, azi şi cutare şi cutare - «întâi să ne vedem în Europa, apoi o să cerem, he-he-he, şi luna de pe cer, nu doar Basarabia-aia…»?
Românii nu au cerut (de la cine, pentru Dumnezeu?) şi Basarabia-aia, nu pentru că Basarabia-aia ar fi greu de obţinut (de la cine, oameni buni?).
Ci pentru că românul nu are coloană vertebrală. Iar când vrea să recupereze un drept furat, o trage pe milogeală, pe cerşetoreală, recurge la bacşiş - de parcă ar cere cine ştie ce favor.
11 Martie 2006: zi de pre-doliu naţional - adevăratul Doliu va fi în 27 martie, când se vor împlini 88 ani de la Unirea Basarabiei cu România, în 1918.
În aceşti 88 ani am adunat trei cedări, trei vânzări:
Prima: la 28 iunie 1940;
A doua: imediat după “revoluţie” când, basarabenilor veniţi fuga-fuga, să ceară Unire cu Patria Mumă li s-a răspuns că Patria nu are nevoie de încă trei milioane de minoritari - altfel românofoni…;
A treia: cea din 10 martie 2006.
Ne-aţi vândut, măi fraţilor, ne-aţi “tratat” ca în Mioriţa. Nu mai rămâne decât să ne crăpaţi capul cu un pietroi în timp ce dormim.
Ziua de 27 martie va fi o aniversare fără sărbătoare.
Va fi un Prohod.
Paul Goma
|
