Priviti, minunati-va,
Sint cetatean al Uniunii Sovietice.
V.Maiakovski
0. Nascut in URSS. In loc de introducere
Am plecat din aceasta tara in 1990. Parafrazindu-l pe Vladimir Maiakovski as putea spune: Priviti, minunati-va, si eu am fost cetatean al Uniunii Sovietice. URSS este tara, patria in care m-am nascut si am trait. Este o tara care nu te poate lasa indiferent, dincolo de relatia pe care ai avut-o cu ea, fie ca o iubesti sau o urasti. Sper ca ceea ce urmeaza nu e nici dragoste, nici ura, daca exista vreo deosebire intre ele, caci indiferenta cu siguranta nu va fi.
Uniunea Sovietica nu a fost doar o tara, a fost mai mult decit atit, a fost cel mai mare proiect politic utopic al modernitatii. Ea te face sa te minunezi, te fascineaza, iar fascinatia pentru ea lasa urme si rani adinci. Cum ar spune prima intelighentie revolutionara de dupa 1918, acolo nu arta imita viata, ci viata trebuia sa devina arta. Acolo am trait cu totii cea mai grandioasa scriitura politica a secolului XX, cu avinturi eroice, cu eforturi inumane, cu tragedii cutremuratoare, cu victorii si infringeri singeroase. Acolo am trait o scriitura in care toti am fost contemporani unii cu altii. Eroii nostri, personalitatile si personajele, cuvintele si lucrurile, indiferent de perioada reala in care s-au nascut si au trait, au locuit alaturi de noi in aceeasi komunalka numita URSS, fiind simultan si precursorii si contemporanii nostri.
Am fost martorul unuia dintre cele mai utopice proiecte ale omenirii, am fost martorul unui proiect neterminat si am vazut gloria si caderea acestei utopii. Despre ea voi incerca sa povestesc cite ceva. Toate lucrurile scrise aici sint povestite dintr-o dubla experienta, care nu este neaparat singulara. E vorba, pe de o parte, de o experienta directa, a cetateanului care a locuit in spatiul sovietic, iar de cealalta, de o experienta livresca, mediata cultural. Impreuna m-au definit ca pe un produs made in URSS. Este aproape imposibil sa le deosebesc. Povestesc in acelasi timp, din perspectiva unui homo sovieticus, un produs al acestei tari si culturi. Si imi propun sa nu apelez direct la instrumentarul intelectual achizitionat mai tirziu.
Ceea ce incerc sa fac este un fel de arheologie a vietii de zi cu zi a Uniunii Sovietice, ca o metafora a culturii si civilizatiei sovietice. Textul ce urmeaza, scris in maniera unui „gen eretic”, incearca sa sintetizeze teme, eroi, situatii, amintiri, lucruri si cuvinte cheie sub forma unor texte-piese de puzzle. Desi fiecare piesa-text poate fi citita separat, intregul nu poate fi vazut decit montind piesa cu piesa. Acest ansamblu nu are pretentia de a construi o imagine exhaustiva, obiectiva si exacta a ceea ce a fost cultura sovietica. Este o arheologie subiectiva, personala care vrea sa dea doar contururi, starea de spirit, modul de a gindi si vorbi al unei culturi, sa creioneze mentalitatea culturala sovietica. Aceasta arheologie nu propune o cheie de intelegere, o judecata morala sau valorica, ci doar induce o familiarizare care ne poate ajuta, pe toti, sa intelegem mai bine ce a fost Uniunea Sovietica si ce inseamna lipsa ei.
Fireste, riscul de a vorbi despre viata cotidiana dintr-un timp trecut, presupune involuntar o anumita stare de nostalgie. Dar, mai intii, nostalgia ca si concept intra in contradictie directa cu un homo sovieticus, din simplul motiv ca nostalgia este o utopie indreptata spre trecut, pe cind el lucreaza cu utopii indreptate spre viitor. Si in al doilea rind, nostalgia ca forma de intoarcere acasa e imposibila, caci pentru noi, homucusii, nu mai exista acasa. Iar daca exista o nostalgie, aceasta nu e una care urmareste sa reconstruiasca trecutul, ci una care vrea sa povesteasca amintirea, trecutul. Si cum, teoretic, nostalgia nu este departe de ironie, caci ambele lucreaza cu dubla contemplare a obiectului si subiectului, le combin si privesc inapoi cu o privire nostalgic-ironica.
Privind inapoi, imi dau seama ca odata cu disparitia Uniunii Sovietice si a comunismului s-a pierdut ceva. N-as putea sa va spun ce. Poate ca s-a pierdut un anumit patos, un anumit mod de a vedea lucrurile si de a trai viata de zi cu zi, poate entuziasmul de a mai crede in idealuri, poate un anumit fel de a suferi. Nu sint capabil sa identific pierderea, traiesc insa tristetea acestei pierderi. Cred cu o oarecare convingere ca s-a pierdut ceva esential si semnificativ din experienta noastra umana. Insa aceasta pierdere nu poate fi nici inlocuita, si nici reabilitata. Cu un oarecare efort cred ca aceasta pierdere nu poate fi decit inteleasa.
Din cind in cind mai vreau sa iau un bilet spre URSS, insa de fiecare data trebuie sa-mi reamintesc ca asa ceva nu se mai vinde. Nici un tren, nici un avion si nici un drum nu mai duc spre URSS, din simplul motiv ca Uniunea Sovietica nu mai exista. Singura forma de a-mi vizita tara este legata de memorie. Textul ce urmeaza e povestirea acestei amintiri, a acestei aventuri incredibile.
2. Prima mea pereche de djinsi
Prima mea pereche de blugi, sau cum le spuneam noi, djinsi, e legata de intrarea Uniunii Sovietice in Afganistan. Asta s-a intimplat in anul 1979. Trupele sovietice au intrat sa apere Revolutia socialista de la Kabul. Jocul era simplu. Ce eliberam noi se chema ocupatie pentru tarile occidentale, iar ce elibera SUA, era ocupatie pentru noi. Ma rog, vorbeam limbi diferite, sau mai degraba aceeasi limba, dar intelegeam fiecare ce doream, in functie de interes. In anul 1980, fratele meu a fost inrolat in armata. Inrolarea se facea la virsta de 18 ani, iar stagiul militar dura doi ani la trupele obisnuite si trei ani la marina. Locul unde urma sa desfasori activitatea militara era o necunoscuta si aflai abia cind ajungeai acolo. Puteai ajunge, in varianta fericita, in Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia sau, in varianta mai putin fericita, in zone din indepartata Siberie. Cum spunea un vecin de-al meu: „Eu am facut armata acolo unde se inhama ciinii”. Era dintr-o alta lume, la o zi cu avionul. Dar varianta cea mai dura pentru vremea aceea era Afganistanul. Fiindca erau mari sanse ca sa nu te mai intorci. Si fratele meu exact acolo a fost trimis. Citeva luni la Termez, un orasel din Republica Uzbeca, la hotar cu Afganistanul, dupa care direct in Kabul. Sa lupti cu mujahedinii nu-i deloc usor. Fotografiile erau infricosatoare: masini arse, sate arse, oameni morti, iar soldatii - inarmati pina-n dinti.
Acolo, in Afganistan, in acea tara saraca si uitata de Dumnezeu, spre deosebire de URSS, se gaseau marfuri pentru care la noi trebuia sa depui un efort imens si sa platesti sume considerabile ca sa le ai. Existau multe marfuri care tentau, de la ochelari de soare, pina la casetofoane SONY, insa nimic nu era mai dorit si respectat ca o pereche de djinsi. Djinsi era cea mai rivnita marfa pe care si-o dorea cetateanul sovietic al acelor vremuri. Soldatii neinfricatei Armate Rosii au inceput sa faca contrabanda cu aceste obiecte. Asa am ajuns sa am, la o virsta foarte frageda, ceea ce aveau fie numai copiii celor „foarte bine plasati”, fie ai celor care aveau treaba cu strainatatea, sau ai speculantilor.
Din cauza ca fratele meu nu primise concediu, asa cum in mod normal se acorda soldatilor sovietici, tatal meu s-a dus pina la Termez sa il vada. La intoarcere, mi-a adus de la el o pereche de djinsi. Nici in cele mai placute visuri nu vazusem ceva mai frumos! Imaginati-va, eu un pusti cam de 10 ani, sa umblu in pantaloni de care nici fiul directorului nu avea si nici macar cel al primului secretar de partid. Cred ca eram printre primii din scoala mea care purta asa ceva. Oricum, la virsta aceea, sigur eram primul. Toata lumea ma invidia. De la colegele si colegii surorii mele din ultimul an de scoala si pina la colegii si mai ales colegele mele de clasa. Primii mei djinsi au facut o adevarata senzatie.
Mai tirziu, adolescent fiind, am primit o camasa de blugi. A fost mai mult decit un rasfat vestimentar. Asa ceva se gasea foarte greu si, bineinteles, era foarte scump. Pe buzunarul din stinga avea o emblema mica pe care scria Lightman. De unde sa stie producatorul american, dusmanul nostru de moarte, ca nicaieri nu s-ar fi potrivit mai bine acest nume decit in URSS? Aceste obiecte ne-au luminat intr-adevar viata.
Primii blugi pe care i-am vazut insa, sau mai bine spus de care-mi amintesc ca i-am vazut, sint cei ai fratelui meu. Fratele meu, dupa ce terminase scoala se decisese sa-si cumpere o pereche de djinsi. Incepuse sa faca parte din categoria acelor blatnoi, baietii smecheri, respectati de toata lumea. Avea toate atuurile. Era istet, avea calitati de lider si nu stiu cum facea, ca-i punea pe toti la punct, iar pe deasupra, mai era si sportiv. Avea totul, ii mai lipseau doar pantalonii de djinsi. Pentru un baiat din categoria lui, viata isi pierdea automat sensul daca nu reuseai sa ai asa ceva. Iar ca sa faci rost de ei aveai nevoie de bani si cunostinte care sa te ajute sa-i procuri. A lucrat o vara, a strins bani si a plecat la Odesa. Cum ar spune Ostap Bender „Contrabanda? Toata contrabanda se gaseste pe strada Malaia Arnautkaia din Odesa”. In talciok, piata neagra din Odesa, gaseai orice. Aici vedeai fata nevazuta a tarii. Bani sa fi avut, iar cetateanul sovietic numai de bani nu ducea lipsa. Asa s-a intors el cu o pereche de djinsi, made in usa. O culoare pe care nu o voi uita niciodata. Credeti ca astazi se mai fac blugii de altadata? Nici capitalistii nu mai sint ce-au fost. Si ce material aveau! Tare, „de stateau singuri in picioare”. La spate, o eticheta de piele pe care era desenat un pod imens si pe care scria cu litere mari straine (literele noastre erau kirilice), Brooklyn. Probabil era numele marcii. Habar n-aveam ce inseamna si ce vrea sa zica, insa pentru mine Brooklyn a ramas un nume magic. Un cuvint venit dintr-o alta lume, o alta realitate pe care nu puteam nici macar sa mi-o imaginez. Cuvintele, dar mai ales obiectele, aveau asupra noastra o fascinatie inexplicabila.
Astazi imi cumpar din cind in cind cite o pereche de djinsi. Imi cumpar totusi foarte rar si nu din cauza banilor. Am vrut foarte mult sa am o geaca de blugi. M-am visat in geaca de blugi. Eram o alta fiinta cind purtam aceasta geaca. Insa acest lucru se intimpla in vis. Nu mi-am cumparat-o niciodata. Am primit una mai tirziu, dar o port foarte rar. De ce? Cind merg in magazine si vad gramezile de blugi de acolo ma ia cu ameteala. Cita desconsiderare fata de aceste lucruri care cindva au fost sacre pentru noi! Imi cumpar rar djinsi ca sa nu „strivesc corola de minuni” a perioadei mele comuniste. Capitalismul asta ne-a stricat de tot. Ne-a distrus una dintre cele mai mari placeri, placerea de a avea lucruri obtinute cu greu.
20. Ce bea cetateanul sovietic? (I)
La o astfel de intrebare exista un raspuns unanim: Cetateanul sovietic bea totul si inca ceva pe deasupra. Cetateanul sovietic intelege prin cuvintul bautura orice lichid care are capacitatea de a da nuante vietii cotidiene sau, mai ales, de a scoate in evidenta trasaturile ascunse ale sufletului.
Mai intii ar trebui sa spunem ce este un bautor autentic. Oricine stie sa bea intr-o anumita masura si din anumite cauze, sau pur si simplu pentru a fi intr-o tusovka/gasca oarecare. Va spun cu sinceritate ca bautorul adevarat, si in mod special cel sovietic, transcende aceste cauze, putem spune ca e dincolo de ele. Un bautor sovietic adevarat bea singur, de dimineata si fara nici un motiv.
Bauturile cele mai cunoscute in URSS au fost vodca, vinul, berea dar si odecolonul Troinoi sau amestecul Cipok. Fireste, n-are rost sa va spun cum se bea si in ce cantitati se beau traditionalele bauturi. La noi bauturile traditionale se beau mult si consecvent ca si la ei, diferenta constind doar in etichete si in diversitatea ofertei. Ceea ce s-a dezvoltat foarte mult in „necuprinsa tara mea natala” a fost diversitatea de sortimente de bauturi neoficiale. Cetateanul sovietic si-a luat soarta in miini. Vazind ca statul nu-i ofera un sortiment satisfacator de bautura a decis sa-si croiasca singur soarta. Astfel a aparut un prim samizdat alcoolic care circula oral, se respecta cu sfintenie si nu lipsea nici o iota sau un gram. A construi comunismul fara alcool e ca si cum ai face capitalism fara reclama. Daca in capitalism reclama e motorul economiei de piata, in comunism fireste ca motorul miscarii a fost bautura. Ceea ce este important e faptul ca statul sovietic punea la indemina cetateanului materie prima pentru a produce ieftin si repede cele mai ingenioase bauturi. Si cum sortimentul e foarte bogat, ne gindim cu ce sa incepem.
Bine, sa incepem cu berea. A bea bere asa pur si simplu nu-si are rostul. Doar rar, cu prietenii si cu o taranka (peste sarat si uscat; in orice berarie sovietica miroase a peste). Insa a bea bere combinata cu ceva e mult mai instructiv, viitorul e mai luminos si parca prinzi aripi.
Ati auzit de Iors care e unul din cele mai populare bauturi din URSS? Ei bine, in URSS a amesteca berea cu vodca e ca si cum ai pune sare-n mincare. Clasicul Iors pastreaza proportia de 500 gr. bere si 50 gr. vodca, ceea ce este un soi de bere super-strong. Insa proportiile aici fluctueaza in dependenta de mai multi factori (climaterici, psiho-somatici, ideologici etc), asa ca o combinatie de 250 gr. la 250 gr. e o varianta destul de folosita.
Pentru cei care vor sa stie si nuante, fineturi de amestecuri, le putem spune citeva retete. De exemplu Rembrandt (mai poarta si numele de Au sosit graurii): se toarna vodca in bere asa ca sa nu se amestece. Daca vodca s-a asezat frumos la fund fara sa se amestece, reiese ca avem un Rembrandt autentic, iar daca nu, inseamna ca avem un Rembrandt fals. Daca avem proportia de 50 gr. vodca si 200 gr. bere inseamna ca avem un Rembrandt timpuriu, iar daca proportia e de 200 gr. vodca si 100 gr. bere avem de a face cu un Rembrandt tirziu.
De asemenea, e bine de stiut tehnica Goneste ursul in birlog. Tehnica e simpla: se umple o halba cu bere si se bea cu inghitituri mici. Dupa fiecare inghititura de bere in locul eliberat se toarna vodca. Procedura se repeta pina cind berea din halba este inlocuita de vodca. A Goni ursul din birlog presupune doar inversarea bauturilor. E bine de stiut si de tehnica Vodolaz care e construita in felul urmator: intr-o halba de bere se da drumul la un paharel mic de vodca. Paharul nu trebuie sa fie rasturnat. Halba se bea dintr-o data in asa fel incit ultimele inghitituri sa fie cele de vodca. Cu alte cuvinte, vorba populara sovietica: berea fara vodca e ca nunta fara muzica. Fireste n-ar trebui sa uitam de Cipok care e un Iors, adica un amestec de vodca cu bere unde se acopera cu mina cana in care se tine recipientul si este lovit de genunchi ca amestecul sa fie „gazat”. Spuma creata se bea dintr-o inghititura. Nu vreti sa stiti efectul.
Amestecuri de acest gen se fac si din vodca si vin, ca de exemplu toate cocteilurile de tip Sarutul (Ultimul sarut, Sarutul fara dragoste, Iness Armand etc.) unde se punea proportie de 50 la 50 vin rosu si vodca. Insa aceste combinatii aveau o cautare mult mai restrinsa si in folclorul sovietic se zicea ca vodca cu bere e placere, vodca cu vin e chin.
Despre Samagon n-are rost sa vorbim. Despre el se stie nu numai in URSS ci si mult peste hotarele tarii. Este o bautura traditionala si poate fi facut din aproape orice. Vorba lui Bender, „chiar si din taburet, ca aici multora le place taburetovka”. Insa despre bauturile alcoolice care se cumparau din alte magazine decit cele specializate, chiar ca ar trebui sa spunem citeva cuvinte. Cetateanul sovietic, pentru a procura ceva combustibil, avea de ales intre traditionalele alimentare sau magazine specializate si Galanteria, Apteka (Farmacie), sau gama de magazine care comercializau tot soiul de solutii chimice. Despre Troinoi Odekolon (Odekolon vine de la eau de Cologne) se stie din anii de gradinita ca e bautura cea mai raspindita dupa vodca, datorita faptului ca e foarte ieftin (94 kopeici) si contine 64% spirt si 3-4% substante aromate. Am putea sa impartim bautura in categoriile parfumerie, unde s-ar incadra tot ce tine de parfumuri, cosmetica etc., si unde intra aproape tot, adica de la apa de colonie pina la solutii pentru unghii, par si picioare. O alta categorie ar fi himia ce presupune orice clei, diluant, dizolvant etc., pe baza de spirt, alcool industrial etc. De exemplu din aceasta categorie face parte lichidul de frina. Era preferat cel folosit in aviatie. Bautura chiar asa se chema Tormoz (frina). O categorie importanta era cea care facea parte din apteka, caci aici aproape toate lichidele erau pe baza de alcool. Deviza bautorului sovietic era: tot ce arde se poate bea. Mai era si categoria de bautura unguente ce contineau alcool: pasta de dinti, crema de ghete, dar aici produsul necesita ceva preparare. Aceste categorii au fost folosite mereu in URSS, insa ele au dat roada in perioadele mai dificile si mai ales in perioada prohibitiei gorbacioviste. In aceasta perioada poporul sovietic a trebuit sa devina un adevarat artist al productiei produselor alcoolice.
Despre cocteiluri ar trebui sa mai spunem ca in URSS in general erau preferate cele din 2 componente si foarte tari. Pe linga Iors mai erau faimoase Rasaritul din nord compus din vodca si sampanie, Ursul furios – coniac si vodca, Moartea alba – spirt cu apa, Ciornoburka – denaturat cu bere si, fireste, Bloody Marry. Dintre cocteilurile cu trei componente face parte, de exemplu, Cuiul ruginit care contine vodca, vin dulce si sampanie. In general nu erau respectate si cautate cocteilurile rafinate si slabe. Ele erau atribuite mai degraba intelighentiei cu fite. Orice adaos cum ar fi acetona, clei, spray de gindaci era mult mai bine vazut si mai autentic.
Nu cred ca ar fi corect sa nu spun ca in aceasta categorie a Panoului de onoare al bauturilor sovietice intra, si n-o sa va vina sa credeti, ceaiul. Dar nu oricum, fireste. In URSS se bea intr-adevar foarte mult ceai, insa, pentru a intra in lumea marilor zboruri, el trebuie pregatit intr-un anume fel. Rezultatul se cheama Cifir. Pentru a-l prepara e nevoie de apa fiarta, peste care se toarna frunzele de ceai in cantitate destul de mare. Se acopera si se lasa ca iarba sa se aseze. De respectat cu sfintenie: a nu se amesteca. Infuzia e gata in 10 minute. In principiu se bea imediat, cu un singur recipient care circula de la unul la altul. Se bea in inghitituri mici si neaparat pe stomacul gol. Despre efecte ce pot sa spun decit ca, traditional, Cifirul e considerat bautura puscariasilor, iar cind baietii iau o doza zic ca pot sari un zid de 4 metri.
„Si am baut imediat”.
37. Oda tualetului Sovietic
Dedicat lui Ilya Kabakov
Nu exista ceva mai intim in viata cetateanului sovietic decit tualetul. (Dati-mi voie din respectul imens pe care-l am fata de acest loc si acest cuvint sa ramin la formula sovietica: Tualet.) El este poate cel mai intim cuvint pe care-l stie cetateanul sovietic. Tualetul este locul unde tu si numai tu rezolvi lucruri pe care nimeni nu le poate rezolva in locul tau. Nimeni, nici tatal tau, nici mama ta, nici sotia sau prietenul tau si nici macar Primul Secretar, nu te poate inlocui la vizita obligatorie pe care trebuie s-o faci tualetului. Experienta pe care o ai cu acest loc te marcheaza pe viata, intreaga ta fiinta ramine intr-un raport intim cu acest loc si cu experienta acestui loc. Experienta pe care am avut-o fiecare dintre noi cu acest loc a devenit parte a fiintei noastre colective. Experienta tualetului sovietic este un bun colectiv pe care l-am cucerit, el devenind una din trasaturile esentiale ale spiritului nostru.
Nu stiu exact ce experienta are un cetatean al unei tari capitaliste occidentale, insa cind am ajuns prima data intr-o astfel de tara, primul lucru care mi-a creat o anumita stare de incomoditate au fost wc-urile. M-au incomodat nu prin mizeria lor, caci pe linga tualetul sovietic ele sint adevarate paradisuri, si nici prin respectarea intimitatii, caci majoritatea au separeuri care te protejeaza de ochii vecinului, ci prin incapacitatea lor de a te face sa te simti intim. Pentru cetateanul sovietic acest lucru este inacceptabil. Tualetul este intimitatea colectiva in puritatea ei maxima. Cetateanul sovietic se constipa in fata buduarului capitalist, din simplul motiv ca acest spatiu nu se afla intr-un raport de intimitate cu el. Din aceasta cauza, nu exista amintiri legate de wc-urile occidentale. Iar acolo unde nu exista amintire, nu exista nici intimitate.
Ce anume face sa fie atit de deosebit acest loc damnat? Ei bine, o sa incerc sa va spun cite ceva, lucruri care in general nu se spun, ci fiecare le pastreaza doar pentru sine. E greu sa povestesti cele mai intime amintiri. Aceste lucrurile sint pastrate pentru a ti le aminti si a te bucura de ele. Putini sint cei care le povestesc si mai putini, cei care pot sa le povesteasca. Dar sa incerc.
Mai intii, vreau sa va spun ca exista doua tipuri fundamentale de tualet sovietic, pe care orice cetatean sovietic il iubeste sau il uraste. Insa, indiferent de sentimentul pe care-l ai, te raportezi la el ca la o parte a fiintei tale. Primul tualet este cel din komunalka. Acolo te intilnesti prima data cu el si acolo experimentezi primele momente ale relatiilor de intimitate cu acest tip de spatiu. Tualetul din komunalka este un loc comun, care apartine tuturor locatarilor casei. Deci, el este un loc al intimitatii mai multor persoane, nu numai al familiei tale. Aici vine si tiotea Klava, si deadea Valodea, si frumoasa Marusea, si nesuferitul de Lionea, si toti ceilalti 20 locatari ai casei. Acest loc va suporta, va respecta si va slujeste in aceeasi masura pe fiecare. Tualetul nu face discriminari. Tu poti gresi fata de el, el niciodata nu poate gresi fata de tine.
A merge la tualet este o adevarata arta, iar cel din komunalka presupune o adevarata initiere. Devii un soi de stalker, calauza a propriei tale fiinte. Cind mergi acolo trebuie sa stii ca oricit de singur ai fi, locatarii te urmaresc. Exista cel putin unul care te urmareste si comenteaza: „Asta iar sta juma’ de ora”, „Iar citeste romane sau cine naiba stie ce face”. Intr-adevar, cind mergi la tualet, daca respecti acest loc, trebuie sa ai doua lucruri. O carte si hirtie igienica. Hirtia igienica este un obiect care nu va fi gasit niciodata in tualet. Acest obiect se tine la loc de cinste in camera ta. Si se foloseste economicos. Insa sa nu credeti ca daca ati uitat hirtia igienica va veti gasi intr-o situatie jenanta. Nu. Acolo veti gasi intr-un colt, fie ziarul Pravda de anul trecut, ceea ce automat te rezolva si cu lectura, fie un teanc de decupaje, taiate frumos cu foarfecele din Komsomoliskaia Pravda. Are grija tiotia Klava de asta.
In ce priveste cartea, nu exista o preferinta concreta a locului. Totul depinde de tine. Ai libertatea de a alege sa citesti orice carte doresti tu. Tualetul este sala de lectura perfecta si locul care a produs cei mai multi si cei mai remarcabili intelectuali sovietici. Sa nu credeti ca cel mai mare merit in educatia noastra a avut-o scoala sovietica, biblioteca Nadejda Krupskaia sau V.I.Lenin, sau mai stiu eu ce universitate Lomonosov din tara. Recunosc, au si ele locul lor de cinste in educatia noastra. Insa tualetul bate de departe toate institutiile de educatie si cultura in ce priveste formarea noastra. Asa ca in momentele in care trimitem multumiri oamenilor si institutiilor care ne-au format si educat, e bine sa nu uitam sa multumim si acestui sanctuar al culturii sovietice, tualetul.
Al doilea tualet important din viata noastra, din marea civilizatie sovietica, este tualetul public. Aici este un alt spatiu, o alta lume, un alt cutremur al fiintei. Aici experienta este mai puternica, mai carnala, mai biologica. Aici tualetul intra in tine prin toti porii. Daca in primul experienta colectiva era presupusa, distanta, stiuta, dar nu prezenta, acum, in cel de-al doilea, experienta colectiva este directa.
Pe tot cuprinsul tarii, de la Kamciatka pina la Vilnius, de la institutii, precum scoala, si pina la fabrici si uzine, vei vedea constructii varuite in alb, care pe colturi opuse au scris cu litere mari M si Ж (adica barbati si femei). Modelul clasic este fara usi si doar cu un perete in forma de L care protejeaza intrarea si impiedica sa vezi direct in interior. Nimeni nu avea insa curiozitatea unei astfel de priviri. In tualetul public sovietic voaiorismul este inexistent. Acolo nimeni nu se priveste unul pe altul. Privirile se feresc mai degraba, se alunga. Privirea fiecaruia tinteste puncte moarte. In ciuda acestui fapt, se intimpla ceva ciudat. Te privesti tu pe tine insuti cu privirea celuilalt. Te vezi ca si cum ai fi vazut de celalalt, te vezi cu ochii lui. Acest lucru te incomodeaza mult mai mult si iti creeaza un sentiment straniu, nemaiintilnit.
Cind intrai acolo trebuia sa fii hotarit, sa te misti repede si sa fii atent pe unde calci. Uneori trebuia sa ai o anumita perspicacitate pentru a reusi ceea ce-ti propuneai. Uneori trebuia sa amini, iar alteori chiar sa renunti pe moment. Cu tualetul public te aflai intr-un raport de lupta, de incrancenare, dar il respectai caci era locul fara de care nu-ti imaginai viata. Iar treptat, lupta, mirosul, modul lui de a fi faceau parte din tine.
Acolo, pe linga un perete, era un soi de canal inclinat (la barbati), pe care picura din cind in cind apa. Sau nu picura deloc. Este locul pentru pisare. Pe partea opusa erau insirate niste gauri in podea, mai degraba niste hauri. Pe ambele parti ale gaurii erau reliefate modelul talpilor. Totul era vizibil. Aceste modele-indicatoare a talpilor incercau sa te ajute sa iei pozitia de „vultur” exact deasupra haului. Nu stiu cum se facea ca cetateanul sovietic, in ciuda faptului ca era educat inca din scoala sa tinteasca, aici nu reusea nicidecum sa nimereasca haul. Rahatul cetateanului sovietic nu vroia sa intre in gaura, nu vroia sa se piarda in acel Neant, in acel Nimic. El pretindea mai mult respect, vroia sa ramina printre noi, sa ne spuna ca el exista asemenea noua. Nu stiu cum se facea ca si reusea. Raminea la suprafata printre noi. Fireste, n-are rost sa va spun ca fite burgheze de genul hirtie igienica nu existau, iar robinetele erau o raritate. Tualetul public era o lupta pe viata si pe moarte, era locul unde se ducea marea batalie. Tu vroiai sa arunci in Neant excrementele din tine, erzatul fiintei tale, iar el opunea o rezistenta incredibila. Batalia si locul bataliei au inceput treptat, treptat sa faca parte din noi. Da, si in caz ca prin reducere la absurd nimereai intr-un tualet care avea „pedestal”, atunci urcarea cu picioarele pe „pedestal” era obligatorie. Matricea pozitiei si a raporturilor nu putea fi incalcata.
Tot in acest spatiu intim al fiintei sovietice gasesti si cea mai autentica arhiva a mesajelor trimise de cetateanul sovietic maretului popor sovietic. Mesaje prin care cetateanul simplu vorbeste cu lumea intreaga. Aceste mesaje sint scrise pe peretii interiori ai tualetului, care demult nu mai sint albi. Ele sint scrise cu orice, de la creta, la pix si pina la rahat. Mesajele sint legate de obicei de teme fundamentale: de la dragoste, cum ar fi de exemplu MАША + ВОВА=ЛЮБОВЬ, pina la cele mai savuroase injuraturi. Injuraturile sint cele care sintetizeaza perfect adevaratele stari si adevaratele dorinte ale poporului sovietic. Cred ca in limba sovietica rusa exista in jur de maxim 10 cuvinte sau expresii care fac sinteza intregii fiinte si civilizatii sovietice. Aceste cuvinte nu le gaseai nici in Operele complete ale lui Lenin, nici in Capitalul lui Marx si nici in operele sifonate ale kremlinologilor americani. Aceste cuvinte le gaseai doar aici, toate la un loc.
As mai spune ceva. Fireste ca l-ati citit pe Proust. Va spun ca pentru cetateanul sovietic nimic nu poate juca mai bine rolul biscuitilor madeleine ai lui Proust, decit tualetul. Tualetul sovietic are pentru noi aceasta functie. Acel miros de rahat, pisat si mult, mult clor care deseori te facea sa-ti curga lacrimile involuntar, acea imagine a peretilor albi, cu urme de pipi, de talpi de pantofi, de inscriptii vulgare, acel curent de aer rece care trecea prin tine iarna, trezeste si astazi in cetateanul sovietic cele mai urite si cele mai frumoase amintiri. Tualetul trezeste si rascoleste cele mai ascunse amintiri sipoate sa te faca sa-ti retraiesti viata.
|
