Dumitru CRUDU

STEAUA FARA MIHAIL SEBASTIAN

Nota: Textul acesta este inspirat din jurnalul lui Mihail Sebastian. În piesa mea am folosit mai multe situatii, replici sau pasaje din jurnalul lui.Pe de alta parte însa, nu am respectat cronologia evenimentelor asa cum era prezenta la Sebastian. Sunt si o gramada de lucruri inventate de mine care nu apar în jurnal. De aceea, piesa mea nu este o dramatizare a jurnalului, ci este un text independent.

Personaje

Mihail Sebastian
Leni

Nicusor

Camil Petrescu

Mircea Eliade

Emil Cioran
Victor Mincu
George Calinescu
Nae Ionescu
Ion Barbu
Eugen Lovinescu
Militarul
Lustragiul
Seful garii

Prima scena

Garsoniera lui Mihail Sebastian în care draperiile sunt trase. Afara fulgera si e întuneric. Sebastian umbla prin casa cu o lanterna aprinsa în mîini. Din strada se aud strigatele disperate ale trecatorilor si din ce în ce mai multe focuri de arma. Leni e îmbracata într-o fusta scurta.

Leni:Mihail, cei de la Revisat Fundatiilor Regale m-au rugat sa-ti transmit ca renunta la rubrica ta despre cartea franceza.  Si cei de la tribunal m-au rugat sa-ti spun ca nu mai au nevoie de serviciile tale de avocat. Si cei de la...

Mihail Sebastian: Stiam ca ai sa-mi spui asta înca din clipa cînd ai deschis usa.

Leni:Dar eu nu am nici o legatura cu ceea ce ti-am spus, Mihail.

Mihail Sebastian: Cel mai trist e ca te cred. Cel mai trist e ca îti dau dreptate. Cel mai trist e ca nimeni nu are nici o legatura cu ceea ce se întîmpla acum în Bucuresti.

Leni:  Mi-e rusine pentru ceea ce se întîmpla acum în Bucuresti, Mihail.

Sebastian umbla agitat prin garsoniera.

Leni: As prefera sa fiu eu în locul tau, Mihail.

Din strada se aud strigatele disperate ale trecatorilor.

Leni: As prefera sa fiu romanca doar pentru a fi în locul tau.

Din strada se aud din ce în ce mai multe focuri de arma.

Leni: Pîna si redactorul sef de la Revista Fundatiilor Regale m-a conjurat sa-ti spun ca este alaturi de tine si spera sa te reangajeze cît mai curînd posibil. M-a implorat sa-ti spun asta.

Din strada razbat zgomotele geamurilor sparte.

Leni: Si directorul revistei Rampa este de partea ta. Si cel de la Vremea si cel de la Cuvîntul. Toti mi-au spus ca abia asteapta sa reia colaborarea cu tine, Mihail.

Mihail Sebastian: Da, sigur, bineînteles, fara doar si poate, mai încape îndoiala. Mai întîi ma dau afara si pe urma spera sa ma reangajeze. Dar cum te-au convins tocmai pe tine sa-mi aduci aceste vesti.

Leni: Se gîndeau, probabil, ca daca ai sa auzi lucrurile astea neplacute din gura mea nu o sa sune chiar atît de dur.

Mihail Sebastian: Mai bine mi le spuneau ei. Le-as fi suportat mai usor.

Leni: Dar eu nu am nici o treaba cu ceea ce ti-am transmis. Eu nu am nici un amestec în toata povestea asta, Mihail.

Mihail Sebastian: Ceea ce se întîmpla acum nu stiu de ce îmi aminteste de visul pe care l-am avut asta-noapte. Vrei sa ti-l povestesc?

Leni: Povesteste-mi-l!

Mihail Sebastian: Asta-noapte am visat doi batrîni care spuneau rugaciuni stînd fata în fata, vlajganul le spunea în romana, iar piticul, în evreieste. Dar privindu-i mai atent mi-am dat seama ca aruncau replicile din rugaciuni unul în altul de parca s-ar fi înjurat sau si-ar fi turnat cu nemiluita pumni în gura. Cînd m-am trezit speriat si asudat mi-am notat cosmarul asta în jurnal.

Leni: Tu ai un jurnal?

Mihail Sebastian: Am început sa-l tin ca sa nu-mi ies din minti. O clipa, sa-mi notez în el si discutia pe care am avut-o, cînd tu mi-ai spus ca nu ai nici un amestec cu ceea ce se petrece acum în Bucuresti, iar eu ti-am replicat ca, daca nimeni nu are nici un amestec, cum de toata cacealmaua asta se întîmpla. Sa-mi mai notez si tonul grav cu care mi-ai spus ca ai vrea sa fii romanca doar ca sa fii în locul meu. Cît de patetica si neadevarata ai fost, Leni.

Leni: Am sa merg dupa un medic...pentru ca... ai febra.

Mihail Sebastian: Nu pleca nicaieri.

Leni: Dar o fac pentru tine.

Mihail Sebastian: Nu ma lasa singur.

Leni: Am sa lipsesc doar cinci minute.

Mihail Sebastian: Mi-e frica sa ramîn singur. Mi-e frica.

Leni: Ti-e frica?

Mihail Sebastian: Da, mi-e frica. Mi-e frica sa nu-mi bata si mie cineva în usa si sa nu ma întrebe daca, întîmplator, nu sunt cumva evreu. Îmi este atît de tare frica încît nu îndraznesc nici macar sa ma apropii de balcon si sa ma uit la ceea ce se petrece pe Calea Victoriei. Îmi este teama pîna si la buda sa merg ca atunci cînd ma voi întoarce sa nu gasesc înauntru pe vreun ins oarecare îmbracat în camasa verde sau albastra. Cred ca nu m-am mai pisat de 24 de ore, iar din garsoniera mea nu am mai iesit nicaieri de vreo doua saptamîni.

Leni: Du-te acum la buda cît sunt eu la tine.

Mihail Sebastian: Mi-e frica sa merg.

Leni: Atunci te pot duce eu de mîna.

Mihail Sebastian: Mi-e frica sa ma clintesc de pe scaunul asta ca sa ma duc în alta parte. Nu stiu de ce, dar ma tem îngrozitor de tare sa ma misc de pe scaunul asta.

Leni: Mihail, da-mi voie sa chem un medic.

Mihail Sebastian: Nici un medic n-o sa vina cînd o sa afle ca sunt evreu.

Leni: N-o sa le spun ca esti evreu.

Mihail Sebastian: Tu n-ai sa le spui, dar o sa le zica vecinul din fata care sta acum cu urechea lipita de usa ca sa auda ce vorbim noi si sa transmita ce-a auzit acolo unde trebuie.

Mihai Sebastian deschide, brusc, usa. Un barbat între doua vîrste care statuse cu urechea lipita de usa fuge, speriat, pe scara.

Mihail Sebastian: Ei, ai vazut?

Leni: Dar trebuie sa facem ceva, Mihail.

Mihail Sebastian: Pur si simplu mi-e frica, Leni. Nici macar la baie sa ma pis nu ma pot duce, asa cum ti-am mai spus,  pentru ca mi-e frica. Leni, nu stiu ce sa mai fac cu mine. Leni. Nu pot dormi noaptea, iar ziua nu-mi gasesc nicaieri locul.

Leni: Apuca-te de scris.

Mihail Sebastian: Tocmai tu îmi spui asta, Leni, care mi-ai adus noutatea aia nefasta.

Leni: Da, tocmai eu îti spun.

Mihail Sebastian: Dar pentru cine, Leni?

Leni: Va trece cosmarul asta odata si odata.

Mihail Sebastian: N-o sa treaca, Leni.

Leni: Si totusi, eu sper.

Mihail Sebastian: Am început Accidentul, dar nu mai am nici un chef sa-l duc la capat.

Leni: Atunci scrie altceva.

Mihail Sebastian: În starea asta?

Leni: Da, în starea asta.

Mihail Sebastian: Dar nimeni n-o sa ma publice. Cine o sa ma publice în aceste zile cînd indivizi matahalosi îmbracati în camasi verzi sau albastre s-au împrastiat prin tot Bucurestiul vînînd tot ceea ce e evreiesc?

Leni: Nu stiu cine.

Mihail Sebastian: Lui Cioran care s-a dat cu legionarii îi este mai usor: îl publica toti, dar eu nu ma pot da cu legionarii, Leni.

Leni: Îmi dau seama.

Mihail Sebastian: Mi-e frica sa nu ma smintesc. Nu stiu ce sa fac ca sa scap de sentimentul asta penibil de teama ca, într-o buna zi, îmi voi pierde mintile, voi vorbi si voi rîde singur pe strada si am sa ma arunc la trecatori cu un cutit în mîna sau o sa sar pe fereastra ori o sa-mi scot pantalonii în mijlocul strazii si o sa încep sa urlu de spaima.

Leni: Trebuie sa faci ceva, Mihail.

Mihail Sebastian: Ce as putea întreprinde?

Leni: Trebuie sa faci ceva, Mihail, ca sa scapi de sentimentul asta jalnic de aprehensiune. Trebuie neaparat sa faci ceva!

Mihail Sebastian: Dar ce?

Leni: Scrie teatru.

Mihail Sebastian: Tu glumesti?

Leni: Eu vorbesc foarte serios.

Mihail Sebastian: Dar pentru cine si la ce bun, Leni?

Leni: Scrie pentru mine.

Mihail Sebastian: Dar eu am nevoie de bani. Ca sa-mi cumpar, de exemplu, ceva de mîncare sau medicamente. Ca sa-ti cumpar tie ciocolata sau tigari.

Leni: Eu nu-ti pot împrumuta bani, Mihail, chiar si daca îti trebuie pentru a ma servi pe mine cu ciocolata si tigari.

Mihail Sebastian: Nici nu ma gîndeam sa-ti cer tie bani.

Leni: Si totusi încearca sa scrii.

Mihail Sebastian: Dar un text de teatru daca nu e montat e un text mort. Cine o sa monteze astazi un scriitor evreu?

Nicusor intrînd pe usa.

Nicusor: Eu am sa te montez, batrîne.

Mihail Sebastian: Tu?

Nicusor: Da, eu.

Mihail Sebastian: Ai auzit toata discutia?

Nicusor: Fara sa vreau.

Mihail Sebastian: Nu te învinuiesc. Dar asta înseamna ca stii în ce stare ma aflu.

Nicusor: Stiu. Toata Capsa stie.

Mihail Sebastian: E uimitor pentru ca atunci cînd am fost la Capsa Ion Barbu, Constantin Noica si Panait Istrati nu mi-au raspuns la bonjur, iar Victor Eftimiu, Nichifor Crainic si Octavian Goga si-au întors capul în alta parte, oarecum demonstrativ, la fel cum îti feresti brusc ochii atunci cînd vezi un cîine defecînd pe strada.

Nicusor: Nu de la ei am aflat cum o duci.

Mihail Sebastian: Dar de la cine?

Nicusor: De la Mircea Eliade care tocmai se întorcea de la premiera piesei sale Iphigenia si s-a oprit sa bea o cafea peste drum de teatru.

Mihail Sebastian: Ciudat mai este si Eliade. El este si cu legionarii, dar si cu cei contra carora lupta antisemitii. Dar nu-l judec. Eliade tot timpul a stiut sa se descurce mai bine în viata asta decît am putut-o face eu.

Nicusor: Daca scrii un text pentru teatrul nostru, ti-l montez.

Mihail Sebastian: Aceasta e o propunere?

Nicusor: Da, putem spune si asa.

Mihail Sebastian: Curios.

Nicusor: Cînd am auzit ca ai ajuns la ananghie, am venit sa te ajut.

Mihail Sebastian: Îti multumesc.

Nicusor: Îndata ce-l scrii, ti-l pun în scena.

Mihail Sebastian: Am nevoie de bani, Nicusor. Îmi trebuie cît mai multi bani si cît mai urgent.

Nicusor: Atunci apuca-te de munca, Mihail, ce mai astepti?

Mihail Sebastian: Dar nu stiu despre ce sa scriu.

Nicusor: Inventeaza si tu ceva.

Mihail Sebastian: Dar nu-mi trece nimic prin minte.

Nicusor: În aceasta epoca nasoala merg numai chestiile usurele. Numai alea care nu au nici o legatura cu vremurile în care traim.

Mihail Sebastian: Zi mai departe.

Nicusor: Teatrul nostru are nevoie de ceva vesel, usor, romantic, care sa nu te oblige la nimic si care sa nu-ti aminteasca de asasinarea lui Duca sau a lui Mihai Stelescu.

Mihail Sebastian: Sau de faptul ca studentilor evrei, în unele universitati, nu li se da voie sa manînce în aceleasi cantine cu studentii romani. Sau ca evreilor în unele orase nu li se mai permite sa se plimbe prin parcuri.

Nicusor: Exact.

Mihail Sebastian:  Sau ca avocatii evrei sunt dati afara de la lucru, iar unor prorpietari evrei li se confisca averea sau li se incendiaza casele. Sau de atentatele care au avut loc la unele sinagogi si în timpul unor spectacole evreiesti. Sau de unii evrei care sunt batuti direct pe strada, fara nici o explicatie.

Nicusor: Exact.

Mihail Sebastian: M-au cautat si pe mine zilele astea niste tipi îmbracati în camasi verzi , apoi unii în camasi albastre, apoi unii cu bustul gol, dar nu m-au gasit acasa, m-am ascuns la spalatoreasa mea si..., deocamdata, am scapat. Pîna la urma însa vor da ei si de mine.

Nicusor: Îti astept piesa. Teatrul nostru are nevoie de o comedie...care sa-i ajute pe spectatori sa fuga din realitate si sa uite, macar pentru o clipa, de ororile din jur.

Mihail Sebastian: Din pacate, comedii usurele nu am scris niciodata.

Nicusor: Dar Jocul de-a vacanta?

Mihail Sebastian: Jocul de-a vacanta nu-i o comedie subtirica.

Nicusor: Nu am vrut sa te ofensez.

Mihail Sebastian se uita pe fereastra.

Nicusor: Altfel nu va trece.

Mihail Sebastian: Voi încerca.

Nicusor: Scrie o melodrama facila, care sa nu te solicite sa gîndesti si pe care s-o poti uita imediat ce-ai iesit din teatru.

Mihail Sebastian: Bine, am sa încerc.

Nicusor: În definitiv, alegerea îti apartine.

Mihail Sebastian: Aici însa nu pot scrie nimic.

Nicusor: Te înteleg.

Mihail Sebastian: Mi-e frica sa nu ma trezesc cu legionarii ori cu oamenii lui Goga sau ai lui Cuza în fata mesei de scris. În cazul asta, nu stiu daca voi mai putea scrie comedii frivole. Probabil, îti dai seama de ce. Mi se pare ca bate cineva în usa.

Nicusor: Eu am tusit.

Mihail Sebastian asculta încordat. Se aud batai repetate în usa.

Mihail Sebastian: Si totusi îmi pare ca bate cineva în usa.

Nicusor: Am tusit eu din nou.

Mihail Sebastian: Ba nu, e cineva la usa.

Mihai Sebastian deschide, brusc, usa. Un barbat între doua vîrste care statuse cu urechea lipita de usa fuge, speriat, pe scara.

Mihail Sebastian: Ei, ati vazut? Aici nu pot scrie nici macar un rînd.

Nicusor: Pleaca undeva sa scrii!

Mihail Sebastian: Dar unde?

Nicusor: La Busteni.

Mihail Sebastian: Da, dar nu am bani pentru asta.

Nicusor: Împrumuta de la cineva.

Mihail Sebastian: Tu nu ai.

Nicusor: Eu n-am. Dar tot eu îti astept piesa. Cînd e gata, cauta-ma. Dar e musai sa fie o comedie, Mihail, sau cel putin o melodrama si, orice ti-ar iesi, sa fie cît mai simpluta posibil.

Nicusor pleaca. Intra Camil Petrescu.

Mihail Sebastian: Camil, nu stiu pentru ce ai venit, ai sa-mi spui mai tîrziu, dar eu vreau sa te rog sa-mi împrumuti niste bani ca sa ma pot retrage pe vreo doua luni la Busteni. Ai putea sa-mi dai vreo douazeci de mii de lei?

Camil Petrescu: Eu bani nu am, Mihail. Nu am de unde sa-ti dau, în schimb, îti pot da pe gratis o idee.

Mihail Sebastian: Te ascult!

Camil Petrescu: Fa si tu ceva.

Mihail Sebastian: Ce anume?

Camil Petrescu: Porneste, de exemplu, o afacere.

Mihail Sebastian: O afacere? În asemenea timpuri?

Camil Petrescu: Da, în asemenea timpuri.

Mihail Sebastian: Si ce afacere ma sfatuiesti sa initiez?

Camil Petrescu: Deschide o berarie.

Mihail Sebastian: Cred ca glumesti.

Camil Petrescu: Ba nu glumesc deloc pentru ca tocmai în cartierul tau nu exista o berarie si toata lumea e nevoita sa se care pe urlati, dar daca ai deschide aici o berarie, te-ai îmbogati peste noapte si nu ai mai cere bani de la mine, ba poate chiar, îmi vei da mie pe datorie niste parale.

Mihail Sebastian: Scuze ca am îndraznit sa-ti cer bani, cînd, de fapt, as putea fi atît de bogat, încît sa te împrumut eu pe tine.

Camil Petrescu: Daca nu-ti convine aceasta afacere atunci vinde ceva din casa: covorul asta de pe perete, mobila, divanul. Orice. De altfel, fotoliile astea si eu ti le-as putea cumpara, sigur mai scazînd din pret. Exact de asemenea fotolii am nevoie ca sa ma relaxez dupa orele pe care le petrec zilnic în fata mesei de scris.

Mihail Sebastian: Dar eu fotoliile nu vreau sa le vînd si nici covorul si nici mobila. Mie îmi trebuie 20000 de lei. Ca sa ajung la Busteni. Numai 20000 de lei. Doar pentru doua luni. Teatrul National mi-a comandat o melodrama care ma va umple de bani. Împrumuta-ma cu 20000 de lei pe care am sa ti-i întorc peste doua luni cînd am sa-mi iau onorariul meu barosan de la Teatrul National.

Camil Petrescu pleaca.

Mihail Sebastian: Camil Petrescu devine invizibil cînd îi cere cineva bani. Dar pentru ce a venit si ce-a vrut sa-mi comunice? Camil, ce-ai vrut sa-mi spui?

Cami Petrescu deschide usa.

Camil Petrescu: Am venit la tine cu o birja, Mihail, ca sa-ti spun ca tot tirajul ultimei mele carti care e în jur de 50 000 de exemplare s-a epuizat în mai putin de patru luni. Sunt cel mai vîndut romancier contemporan, Mihail. Si mai vreau sa-ti spun ceva. Birjarul care m-a adus încoace, sub palton, purta o camasa verde. El mi-a spus ca pe calatorii evrei îi duce direct la abator.
 
Camil Petrescu pleaca. Intra Nae Ionescu.

Mihail Sebastian: Tu, aici?

Nae Ionescu:  Da, eu. Am venit sa te iau ca sa mîncam în crîsma de peste drum.

Mihail Sebastian: În crîsma de peste drum?

Nae Ionescu:  Da, în crîsma de peste drum.

Mihail Sebastian: Da de ce anume în crîsma de peste drum?

Nae Ionescu: Pentru ca numai acolo putem vedea un evreu care a înnebunit. Este inclus în meniu. Bineînteles ca, din cauza asta, mîncarea e mai scumpa decît înainte sau decît în alte parti, dar merita efortul. E foarte haios individul. Pretinde ca are patru gauri mari în cap. Toata lumea se tavaleste pe jos cînd îl vede. Toti se tin de burta cînd intra în crîsma. E foarte distractiv. A înnebunit cînd s-a trezit la Baneasa sub un morman de cadavre. Bause prea mult în ajun si nu tine minte cum a ajuns acolo. Nu vrei sa-l vezi? Victor Eftimiu, Davidescu, Ion Marin Sadoveanu, Comarnescu sau Marieta Sadova sunt deja acolo. E tare caraghios individul. Este inclus în meniu. Tu nu vrei sa-l vezi? Te pot împrumuta eu cu bani daca n-ai.

Mihail Sebastian: Ce nu fac comerciantii romani pentru a-si atrage clientii, includ în program chiar si evrei nebuni.

Nae Ionescu: Da, sunt foarte inventivi. Bani poti face din orice, Mihail, numai sa vrei sa-i faci. Am venit sa te chem sa ne uitam la acest evreu care a înnebunit. Nu vrei sa vii sa-l vedem?

Nae Ionescu pleaca.

Mihail Sebastian: Oamenii platesc dublu o ciorba de burta doar ca sa rîda de un evreu care a luat-o razna. Sa-mi scriu treaba asta în jurnal, dupa care sa ma car cît mai repede posibil din orasul asta. Cît mai repede. Îmi trebuie doar douazeci de mii de lei ca sa pot evada din Bucuresti. Îmi trebuie doar douazeci de mii de lei ca sa pot scrie, dar nu stiu de unde as putea face rost de bani. Cred ca ideea lui Camil e buna, am sa-mi pun în gaj tot ce am în casa. Din pacate însa, eu sunt evreu si nu stiu daca o sa vrea sa mi le amaneteze cineva cînd mi le pot lua si pe degeaba, asa cum fac cu toti evreii din Bucuresti pe care i-au deposedat de magazine, bacanii sau farmacii.

Leni: De mobila asta mai avem nevoie. Lasa ca am sa-mi amanetez cerceii si inelele mele.

Mihail Sebastian ramîne sa asculte muzica. Un Vivaldi. Peste cîtva timp se întoarce Leni.

Mihail Sebastian: Ai reusit?

Leni: Da. Iata banii.

Mihail Sebastian: Multumesc, draga mea.

Leni: Conditiile sunt însa dure. Daca nu vom întoarce banii într-o luna, voi pierde inelele si cerceii mei.

Mihail Sebastian: Sunt sigur ca voi putea întoarce banii.  Dar sotul tau stie ca esti la mine?

Leni: Chiar el m-a convins sa te caut.

Mihail Sebastian: Adica si-a conjurat sotia sa-si caute amantul.

Leni: Exact, si mi-a mai spus sa ma întorc abia dupa se va termina cosmarul asta. Gata, pleci?

Mihail Sebastian: Da, plec. Draga mea Leni, astazi plec la Busteni. Draga mea Leni, adio, eu ma retrag la Busteni sa scriu. Nu stiu despre ce va fi piesa mea, dar eu ma car la Busteni sa o scriu. Ma voi întoarce cu o bomba în Bucuresti, draga mea Leni, cu o bomba! Eu merg la Busteni, draga mea Leni, sa scriu o melodrama usoara si vaporoasa, o melodrama care te va face sa rîzi pîna la lacrimi si sa uiti de vremurile nasoale în care traim.

Mihail Sebastian, facîndu-si bagajele.

Mihail Sebastian:  Nu stiu de ce, dar acum cînd plec spre Busteni sa scriu aceasta melodrama îmi amintesc cum prieteneii mei cei mai buni -Eliade, Cioran, Nae Ionescu, Camil Petrescu, Eugen Ionescu - n-au vrut sa-mi deschida usa si sa ma primeasca înauntru, atunci cînd legionarii mergeau din poarta în poarta cautînd evrei, desi, la despartire, fiecare dintre ei, ma asigura ca sunt solidari cu mine. Nu stiu daca m-ar fi ridicat si pe mine, dar mi-a fost frica si am hotarît sa nu dorm noaptea în garsoniera mea de pe Calea Victoriei. M-am ascuns la spalatoreasa mea. Vreo cîteva nopti am dormit în acelasi pat cu barbatul ei umflat de bautura care sforaia fara întrerupere. Cred ca nici macar nu banuia ca nu dormea alaturi de nevasta-sa.

Mihail Sebastian, facîndu-si bagajele.

Mihail Sebastian:  Mai multor evrei le-au extirpat coaiele, iar cei care au ramas cu testiculele întregi au fost aruncati în puscarii.

Mihail Sebastian, facîndu-si bagajele.

Mihail Sebastian:   În una din noptile alea în apropierea Teatrului National a fost ridicat un orologiu urias care trebuia sa indice ora exacta a Romaniei. La un moment dat, orologiul s-a defectat, iar Nae Ionescu s-a apucat sa-l repare. El a chemat toata lumea care scria sau citea Cuvîntul. A încercat dupa ceasurile celor din piata sa fixeze noua ora a Romaniei. Decalajul dintre ceasurile lui Cioran, Mircea Eliade, Ion Barbu, Eugen Ionescu sau Camil Petrescu era însa atît de mare, încît Nae Ionescu s-a dat batut, astfel încît ceasul ala arata si acum o ora aiurea. În ziua aceea cînd s-a defectat orologiul m-au dat afara de la tribunal. Din ziua aceea am ramas pe drumuri. Din ziua aceea nimeni nu a mai vrut sa ma publice si sa mai auda de mine. Nu stiu de ce îmi amintesc de lucrurile astea tocmai acum cînd ma îndrept spre Busteni ca sa-mi scriu comedioara mea vesela care trebuie sa ma scoata din mizerie si sa ma ajute sa nu-mi ies din minti.  Nu stiu de ce. 

SCENA 2

Busteni. Interiorul unei camere de pensiune.

Mihail Sebastian:  Atunci nu am putut scrie nimic si am pierdut inelele si cerceii lui Leni. Între timp, a murit Nae Ionescu, iar Sima si Antonescu au format un guvern national-legionar, apoi a început razbelul dintre ei. Între timp, a fost asasinat Armand Calinescu si a fost castrat Nicolae Iorga . Între timp, nemtii au ocupat Parisul, iar eu am vrut sa ma sinucid.

Mihail Sebastian se plimba nervos prin camera.

Mihail Sebastian: Acum sunt din nou la Busteni unde am ajuns dupa ce mi-am pus în gaj, de data aceasta, toata mobila din casa si iarasi vreau sa scriu o comedioara vesela, dar nu pot scrie nimic. Îndata ce ma asez la masa de scris vad fata evreului care a înnebunit trezindu-se în padurea de la Baneasa în mijlocul unui morman de cadavre, îl vad cum venea la Gambrinus si pretindea ca are patru gauri mari în cap si Marieta Sadova sau Nicolae Davidescu se prapadeau de rîs cînd îl zareau, vad chipul vecinei mele trimisa, desculta, în Transnistria doar pentru ca s-a întors acasa dupa ora 9 seara, vad ochii lui Iorga iesiti din orbite atunci cînd l-au prins niste tipi îmbracati în camasi verzi. Ochii lor ma tintesc dindaratul foii de hîrtie. Sunt niste priviri galbene care pur si simplu ma dezarmeaza. Ma ard. Ma sfredelesc. Ma paralizeaza. Dindaratul foii apar niste figuri jalnice, încovoiate, apar coloane de evrei care traverseaza pe jos cîmpiile din Transnistria si se uita rugator la mine. Rup foaia si iau alta, acelasi lucru, aceeasi poveste. Ma tem ca m-am ticnit. Ma tem ca am luat-o razna. Dar e destul sa ma ridic de la masa ca toate chipurile astea necajite sa dispara. Dar cînd ma asez iarasi, din nou ma sfredelesc din spatele foii ochii bacanului evreu de la colt care a înnebunit si pe seama caruia se distra Nae Ionescu împreuna cu Constantin Noica, ma urmaresc ochii celor de pe Struma care s-a cufundat în Marea Neagra, printre ei fusesera si cîtiva colegi de-ai mei de scoala si puteam sa fiu si eu printre ei. Mai am doar o saptamîna ca sa scriu melodrama, dar nu-mi iese absolut nimic. Toate subiectele pe care le am se spulbera în fata foii de hîrtie din spatele careia apare avocatul evreu care a fost dat jos din tramvai din cauza originii sale etnice. Vad sute de avocati si medici evrei pusi sa rîneasca zapada din Bucuresti, goi, fara nici un fel de îmbracaminte, hainele lor fiind rechizitionate de catre statul roman.

Apare un militar.

Militarul: Am venit sa va anunt ca, în cel mai scurt timp Leningradul va fi izolat de Moscova. Nu va bucurati?

Mihail Sebastian: Sigur ca ma bucur.

Militarul pleaca. Sebastian ramîne singur. Mihail Sebastian umbla nervos prin camera.

Mihail Sebastian: Nu pot scrie nimic. Nimic.

Apare militarul.

Militarul:  Dragul meu, am venit sa te informez ca Leningradul se va preda în cinci ore.

Militarul pleaca. Sebastian ramîne singur.

Mihail Sebastian: Ca sa scrii, trebuie sa poti uita realitatea, trebuie sa poti uita toate aceste lucruri hidoase, trebuie sa uiti ca în jur e razboi, trebuie sa uiti ca soldatii nemti înainteaza, trebuie sa uiti cum unor evrei în Vacaresti le-au dezbatut dintii de aur din gura, trebuie sa uiti cum anticarului evreu de pe Dîmbovitei i-au taiat degetele ca sa-i ia inelele, trebuie sa uiti ca aerul pe care-l respiri miroase tot mai greu, trebuie sa uiti ca în încaperile astea unde stai e foarte frig si nu e lumina. Trebuie sa uiti ca esti evreu. Trebuie sa uiti ca esti om. Trebuie sa uiti ca traiesti în Romania. Trebuie sa uiti toate astea, dar eu nu pot uita nimic.

Apare militarul.

Militarul: Dragul meu, am noutati proaspete.  Leningradul deja a fost izolat de Moscova. Leningradul se va preda în doua ore.

Militarul pleaca. Sebastian ramîne singur.

Mihail Sebastian: Daca as scrie macar un singur rînd as fi salvat. Dar nu pot si nici macar nu mai am putere sa vad cum foile de hîrtie au devenit un fel de ecran pe care se deruleaza imagini cu mii de evrei trimisi în ghetouri, strabatînd desculti cîmpiile vaste din apropierea Bugului, prabusindu-se pe drumurile pline de praf si de sînge ale Transnistriei.  Printre ei sunt si unii prieteni de-ai mei. Aceleasi imagini îmi apar în fata ochilor si atunci cînd vreau sa fac curat în camera si atunci cînd vreau sa ma barbieresc, sa mia spal pe dintii, sa ma spal pe picioare, sa-mi calc hainele.

Mihail Sebastian umbla nervos prin camera.

Mihail Sebastian: Nu stiu ce sa mai fac ca sa le uit si sa scap de ele.

Apare militarul.

Militarul: Hersonul este al nostru de trei saptamîni, Kievul s-a predat acum o ora, în Poltava am intrat în urma cu zece minute si, peste tot, lumea ne-a întîmpinat cu pîine si sare.

Mihail Sebastian: Nu mai stiu ce sa mai fac.

Militarul: Leningradului o sa cada peste  o ora si jumatate.

Militarul pleaca. Sebastian ramîne singur.

Mihail Sebastian: Nimic nu-mi iese, am incercat zeci de variante, dar degeaba, nu-mi iese nimic. Mi-am pierdut puterea si cheful de-a scrie. Nu mai pot scrie nici macar un rînd, cu toate ca alta iesire nu am decît sa scriu, pur si simplu sunt condamnat sa scriu aceasta melodrama lacrimogena ca sa ies din mizerie si sa fac rost de niste bani cu care sa-mi pot plati întretinerea si sa-mi cumpar ceva de mîncare, alta iesire nu am decît sa scriu, dar nu pot. Cu multi ani în urma am avut un cosmar, ma trezeam urlînd de spaima în puterea noptii, speriat ca mi-am pierdut capacitatea de-a scrie. Dupa aia, nu m-a mai parasit niciodata un sentiment de teama ca, într-o buna zi, ceea ce am visat se va petrece si în realitate si, iata, mi se întîmpla. Iau pixul în mîna, dar nu pot scrie. Dumnezeule, nu pot scrie. M-a ajuns din urma ceea de ce ma temeam cel mai tare. Deja de cîtiva ani nu mai sunt în stare sa produc nimic. Cum sa ma întorc însa în Bucuresti cu mîinile goale, cînd am de dat înapoi o gramada de datorii, cînd n-o sa am din ce trai mai departe? Am datorii pîna si la cei care astazi sunt de cealalta parte a baricadei, am datorii la Eliade, si Cioran, si chiar si la unii oameni de-ai lui Antonescu. Cum am sa-mi mai recuperez acum lucrurile amanetate, picup-ul meu, discurile mele, muzica mea de Bach sau de Mozart? Cum sa ma întorc în orasul ala dusmanos fara sa am ce oferi? Cum sa traiesc de acum încolo? La ce bun? În ce fel? Toata lumea ma asteapta sa vin cu o bomba, iar eu voi veni cu buzele umflate. Numai mie mi se putea întîmpla una ca asta. Numai mie. Dar nici sa ramîn mai departe aici nu mai pot fiindca imediat cum iau pixul în mîna vad chipurile desfigurate ale evreilor torturati în lagare, vad evrei dezbracati în mijlocul strazii si batuti mar, vad ochii lor deznadajduiti care ma sfredelesc din ferestre, din pereti, din lampa pe care o aprind pe masa, din fotografiile din album, din florile proaspete de pe masa, din oglinda în care ma uit. Dumnezeule, sunt nevoit sa ma întorc înapoi cu mîinile goale doar ca sa scap de aceste imagini care ma urmaresc peste tot. Eliade putea scrie în orice conditii, chiar si cu toata Garda de Fier de fata. Nici pe Camil Petrescu care ma sfatuia sa-mi deschid o afacere ca sa se poata împrumuta de la mine nu-l împiedica sa scrie ceea ce se întîmpla. Nici pe Cioran. Numai pe mine ma încurca. Dar ei vor ajunge mai departe decît mine si vor realiza mai multe în viata asta, pe cînd eu, ma îndoiesc. Chiar si daca legionarii au fost zdrobiti de oamenii lui Antonescu , tot Cioran sau Eliade sunt pe val. Nu însa si eu. Pentru ca ei pot scrie în orice conditii. Pentru ca ei ar putea scrie chiar si atunci cînd ar fi batuti oameni în fata lor. Mai bine m-as duce de buna voie la politie si i-as ruga sa ma trimita si pe mine în vreun ghetou din Transnistria.

SCENA 6

Pe peronul garii din Busteni.

Seful garii:  Vreti sa parasiti orasul nostru, domnule?

Mihail Sebastian: Da, vreau sa plec din oraselul dumneavoastra.

Seful garii: Pacat, pentru ca orasul nostru este atît de frumos.

Mihail Sebastian: Sunt de acord ca e pitoresc oraselul dumneavoastra, dar eu, oricum, vreau sa plec.

Seful garii: Dar nu e nici un tren care merge la ora asta spre Bucuresti.

Mihail Sebastian: Nu ma voi clinti de aici pîna nu va veni unul.

Seful garii: Primul tren care se va opri în Busteni si va merge dupa aceea la Bucuresti va veni abia peste cinci ore.

Mihail Sebastian: Am sa-l astept.

Seful garii: Tocmai cinci ore?

Mihail Sebastian: Da, cinci ore.

Seful garii: Aici?

Mihail Sebastian: Da, aici.

Seful garii: Regulamentul nu va permite sa stati pe peron cînd nu e nici un tren în gara. Dumneavoastra încalcati regulamentul.

Mihail Sebastian: Dar nimeni nu stie ca-l încalc.

Seful garii: Stiu eu.

Din spatele garii apar niste fete îmbracate în uniforme scolare.

Seful garii: Da  voi ce cautati aici? Am sa ma plîng domnisoarei Cucu ca iar ati venit sa vedeti trenul. Domnisoara Cucu!

Domnisoara Cucu le alunga pe fete de pe peron.

Seful garii: Domnule, nici dumneavoastra n-aveti voie sa stati pe peron cînd nu e nici un tren în gara, asa scrie în regulament.

Mihail Sebastian: Luati, va rog, banii astia.

Seful garii: Conform regulamentului, în anumite cazuri exceptionale, mai pot fi si exceptii.

Mihail Sebastian: Dar chiar nimic nu trece la ora asta?

Seful garii: La ora asta prin gara noastra trece doar acceleratul de Sinaia, dar el niciodata nu se opreste la noi. Dar ce se petrece?

Mihail Sebastian: Ce se întîmpla?

Seful garii: Acceleratul de Sinaia îsi încetineste viteza, frîneaza si se opreste în gara noastra. Asa ceva nu s-a mai întîmplat niciodata de cînd sunt eu seful garii. Stati, dar ce se petrece? Din tren e coborîta o doamna fara bilet. Asa ceva nu a mai avut loc niciodata în orasul nostru. Am sa am ce povesti mîine la tractir. Ce eleganta e! Nici o femeie din orasul nostru nu are o asemenea rochie... decoltata. Si ce picioare lungi mai are, frate! Domnule, urcati mai repede în tren în locul doamnei fara bilet. Urcati, urcati! Ce mai asteptati?

SCENA 7

Garsoniera  lui Sebastian. Draperiile sunt trase. Sebastian aprinde o lumînare cu care traverseaza camera.

Leni:  Vrei o ceasca de ceai?

Mihail Sebastian: Da, vreau.

Cineva bate în usa. Apare militarul.

Militarul: Stingeti lumina!

Mihail Sebastian stinge lumînarea.

Mihail Sebastian: Mersi pentru ceai.

Leni: Desi nu stiu cum ai sa-l bei în întuneric. Voiam sa-ti ofer si ceva de mîncare, dar mai bine sa asteptam pîna o sa ne dea voie sa aprindem lumînarea.

Mihail Sebastian: Eu am sa beau ceaiul pe întuneric si tot pe întuneric pot si sa manînc.

Leni: Îti aduc imediat niste cîrnati si pîine.

De undeva din spate apare militarul.

Militarul: Evreii martia nu au voie sa manînce pîine si cîrnati. Totodata, vreau sa va anunt ca pîinea si cîrnatul va sunt confiscate de catre statul roman. Armata romana care asediaza Odesa are nevoie de pîinea si cîrnatul dumneavoastra!

Militarul dispare. Afara se aud strigate si  împuscaturi.

Leni: Ai scris ceva?

Mihail Sebastian: Nimic.

Leni: Nimic?

Mihail Sebastian: Da, nimic.

Leni: Groaznic.

Leni: Si chiar nu a avut loc nimic deosebit în Busteni care sa te provoace sa scrii?

Mihail Sebastian: Nu s-a întîmplat nimic.

Leni: Dar tu cum ai ajuns la Bucuresti, la ora asta?

Mihail Sebastian: Dintr-o întîmplare.

Leni: Adica?

Mihail Sebastian: Pentru prima data de cînd exista Busteniul în gara s-a oprit acceleratul Sinaia-Bucuresti care, pîna atunci, trecea vîjîind pe acolo.

Leni: Dar de ce s-a oprit?

Mihail Sebastian: Pentru a fi data jos o doamna foarte eleganta care nu avea bilet.

Leni: Iata piesa.

Mihail Sebastian: Cum?

Leni: Iata piesa.

Mihail Sebastian: Crezi?

Leni: Sunt sigura de asta. Si altceva, ce ai mai vazut altceva?

Mihail Sebastian: Erau si niste fete îmbracate în uniforme scolare care venisera sa vada trenul si pe care le-a alungat de acolo o profesoara de-a lor, o oarecare domnisoara Cucu.

Leni: Aceasta e piesa.

Mihail Sebastian: Vorbeste mai clar.

Leni: Imagineaza-ti ce s-a petrecut în continuare, dupa ce ai plecat! Hai, fa un efort!

Mihail Sebastian: Îmi imaginez.

Leni: Hai, hai.

Mihail Sebastian: Seful garii era foarte gras.

Leni: Lasa-l acum pe seful garii. La el o sa revenim mai tîrziu. Încearca sa-ti imaginezi ce s-a petrecut mai departe cu doamna aia foarte eleganta.

Mihail Sebastian: Doamna aia a fost lasata într-un orasel provincial unde nu stie pe nimeni, fara nici un ban în buzunar.

Leni: Pîna aici e foarte bine.

Mihail Sebastian: O femeie foarte frumoasa a nimerit într-un orasel prafuit de provincie în care niciodata nu ar fi crezut ca va ajunge.

Leni: În ce era îmbracata?

Mihail Sebastian: Într-o rochie de seara, cu toate ca afara era foarte firg.

Leni: Si ce mai avea la ea?

Mihail Sebastian: Nimic.

Leni: Nu e bine sa nu aiba nimic la ea.

Mihail Sebastian: Avea o poseta goala.

Leni: Excelent, numai ca poseta nu trebuie sa fie goala.

Mihail Sebastian: Dar ce putea avea în geanta?

Leni: Nu stiu ce, dar ceva trebuia sa aiba.

Mihail Sebastian: Avea niste fise de la...

Leni: Asa, asa, zi mai departe. Mai fa, te rog, un efort.

Mihail Sebastian: Avea niste fise de la cazinou.

Leni: Esti pe drumul cel bun.

Mihail Sebastian: Îmi imaginez ca s-o fi certat cu iubitul ei, la cazinou.

Leni: Da, da, da.

Mihail Sebastian: S-au certat din cauza ca...

Leni: Nu conteaza de ce s-au certat, important e ca l-a parasit.

Mihail Sebastian: Da, l-a parasit.

Leni: Minunat.

Mihail Sebastian: În acel orasel uitat de toata lumea întîlneste un profesor de astronomie de care se îndragosteste vorbind o noapte întreaga despre steaua descoperita de acesta.

Leni: Piesa e aproape gata.

Mihail Sebastian: Dimineata însa acea lume mirifica abia înfiripata se prabuseste cînd apare iubitul ei pe care l-a abandonat la cazinou.

Leni: Dragul meu, piesa ta e gata.

Mihail Sebastian: Crezi ca merita sa scriu despre asta?

Leni: Sigur ca merita.

Mihail Sebastian: Dar nu e prea banal si lacrimogen.

Leni: E.

Mihail Sebastian: Sigur ca e.

Leni: Dar asta vrea publicul, asta vrea Nicusor, asta vrea Teatrul National, asta vrea Sica, asta vrea Marieta Sadova, asta vrea Lucia Demetriade, asta vreau eu, asta vrea sotul meu, în cele din urma. Asta vrea critica. Asta vor toti.

Mihail Sebastian: Atunci ma asez sa scriu.

Leni: Si cît mai repede. Între timp, eu am sa ma duc sa-i fac ceva de mîncare sotului meu.

Mihail Sebastian: Du-te! Daca nu as avea nevoie de bani, niciodata nu m-as fi apucat sa scriu o porcarie ca asta. Niciodata. Crede-ma!

Apare de undeva din spate militarul.

Militarul: Am venit sa va luam rufele de pat!

Mihail Sebastian:  Ce?

Militarul: Am venit sa va luam rufele de pat!

Mihail Sebastian: Care rufe de pat?

Militarul: Cele pe care le aveti în casa.

Mihail Sebastian: Luati-le.

Militarul: Dar aveti numai rufe de pat vechi.

Mihail Sebastian: Altele nu am.

Militarul: Noi avem nevoie de rufe de pat noi.

Mihail Sebastian: Altele nu am.

Militarul: Dar de ce ni le dati fara entuziasm? Dati-ni-le cu bucurie, zîmbind. Iata asa. Acum e altceva.

Militarul pleaca. Intra Camil Petrescu.

Camil Petrescu: Draga Mihail, daca Antonescu mi-ar fi cerut mie sfatul, am fi ocupat demult Odesa fara nici un fel de jertfe.

Mihail Sebastian: Si ce sfat i-ai fi dat?

Camil Petrescu: Sa-i puna pe evrei sa asedieze Odesa. În felul acesta, am fi împuscat doi iepuri deodata: am fi scapat si de evrei, si Odesa am fi luat-o fara nici un fel de jertfe.

 Mihail Sebastian: Sa-mi notez în jurnal ceea ce-mi spui. Daca Odesa ar fi fost asediata de evrei, armata romana ar fi luat-o cu mîinile goale. Romania ar fi cîstigat demult razboiul, daca maresalul ar fi coordonat cu Camil Petrescu toate actiunile militare. Pacat ca-s asa de prosti militarii romani.

Camil Petrescu pleaca. Sebastian singur.

Mihail Sebastian: I-ai facut de mîncare sotului tau?

Leni: I-am facut.

Mihail Sebastian: Ce?

Leni: Cartofi prajiti cu jumere.

Mihail Sebastian: Si i-au placut?

Leni: Nu stiu de ce, dar astazi nu a vrut sa puna nimic în gura. Tu vrei sa îmbuci ceva?

Mihail Sebastian: Nici eu nu vreau sa manînc nimic.

Leni: Iarasi scrii în jurnal. Sper ca nu transcrii discutia noastra?

Mihail Sebastian: Nu, nu discutia noastra.

Leni: Si atunci ce scrii?

Mihail Sebastian: Îti citesc. „Vazîndu-l pe seful garii care nu ma lasase pe peron din respect pentru regulament mi-am amintit de Cioran care a plecat din Romania cu prima ocazie care i se ivise, desi tocmai el a salutat ascensiunea  legionarilor si politica antisemita din Romania, dar a  taiat-o din gara imediat ce i s-a ivit prima  posibilitate. Si i s-a ivit. Eu însa am ramas în acest cacat general, cu toate ca tocmai eu nu mi-am dorit niciodata aceste guvernari, indiferent ca la putere sunt legionarii sau Antonescu. Si Eugen Ionescu care, înainte, trecea des  pe la mine se gîndea doar cum sa spele mai repede putina. Si a plecat, uitînd macar sa-mi spuna au revoir la despartire. Si Eliade a plecat. Mai întîi, a fost la Londra, iar acum e la Lisabona ca reprezentant al acestui guvern fascist. Eu însa am ramas, contrar vointei mele. Astazi am curatat zapada din fata casei. A fost rîndul meu. În ultimul timp curat tot mai des aceasta colivie din care nu voi putea  iesi niciodata pentru ca am ramas singurul evreu din bloc. Prietenii mei au plecat. Cioran, Ionescu, Eliade, numai  eu voi ramîne vesnic aici. Tocmai eu care nu mi-am dorit niciodata ca în Romania sa se înfaptuiasca ceea ce are loc astazi, voi ramîne vesnic aici.” Asta am scris în jurnal.

Leni: Dar de ce îti tii acest jurnal?

Mihail Sebastian: Scriu în jurnal tot ce mi se întîmpla ca dupa razboi sa ma razbun pentru tot ceea ce se petrece acum cu mine.

Leni: Ca sa te razbuni?

Mihail Sebastian: Da, ca sa ma razbun.

Leni: Dar de ce nu lucrezi la melodrama pentru Nicusor?

Mihail Sebastian: Pentru ca am terminat-o demult.

Leni ia maldarul de foi si începe s-o citeasca, apoi sare în sus si alearga prin odaie strigînd de bucurie.

Leni: Piesa e foarte buna.

Îl îmbratiseaza pe Mihail Sebastian.

Leni: Piesa e excelenta.

Mihail Sebastian: Pe bune?

Leni: E o comedie usoara, simpluta si facila, asa cum si ti-a cerut Nicusor. Bravo.

Mihail Sebastian: Te bucuri ca am facut o melodrama cam tîmpitica?

Leni: Sigur, fiindca are sanse mai mari sa fie jucata si...sa-ti primesti banii pe care-i meriti.

Mihail Sebastian: La asta ma gîndeam si eu cînd am scris melodrama.

Leni:  Miroiu e zemos si Mona e vaporoasa.

Mihail Sebastian: Crezi ca o vor lua?

Leni: Sunt sigura. Dumnezeule, ce pitoresc e seful garii si cît de tare seamana cu cel pe care l-ai întîlnit în realitate. Si domnisoara Cucu, parca-i Marieta Sadova în carne si oase. Ma bucur ca le-ai bagat în piesa si pe elevele care nu erau lasate sa vada acceleratul Sinaia-Bucuresti. Iar Udrea, Udrea e la fel de zanatic ca tine. Un Mozart la Busteni, dar fara corn englezesc. Du-i mai repede piesa lui Nicusor.

Sebastian merge la Nicusor, la teatru.

Nicusor: Miroiu e asa de credul si de ingenuu ca i-ai putea fura palaria si el nici macar nu ar observa asta, iar seful garii e trasnit rau.

Mihail Sebastian: O montati?

Nicusor: Piesa e foarte buna.

Mihail Sebastian: Cît îmi puteti da pe Ursa Mare?

Nicusor: Directorului teatrului nu i-a placut domnisoara Cucu, pentru ca prea seamana cu...Marieta,  dupa care e înnebunit maresalul.

Mihail Sebastian: Renunt la domnisoara Cucu.

Nicusor: Directorul teatrului crede ca maresalul s-ar putea supara ca domnisoara Cucu seamana cu domnisoara Marieta si ne-ar putea face scandal. Lui îi este teama ca oamenii lui Antonescu sa nu declanseze represalii contra teatrului nostru.

Mihail Sebastian: Parca ti-am spus, renunt la domnisoara Cucu.

Nicusor: Lui îi este teama ca acestia ar putea da foc teatrului cînd s-ar juca spectacolul.

Mihail Sebastian: Parca ti-am spus...

Nicusor: Emilia nu vrea sa joace în piesa ta.

Mihail Sebastian: Înlocuieste-o cu altcineva.

Nicusor: Dar ea e cea mai buna si  rolul Monei i se potriveste ca o manusa. Ea ar putea fi cea mai buna Mona din lume. E aeriana, vaporoasa, erotica.

Mihail Sebastian: Convinge-o sa joace.

Nicusor: Am încercat, dar nu vrea.

Mihail Sebastian: Da-i un onorar mai gras.

Nicusor: I-am ridicat si onorarul.

Mihail Sebastian: Si?

Nicusor: N-a acceptat.

Mihail Sebastian: Dar de ce?

Nicusor: Ea este, mai nou, amanta lui Victor Eftimiu.

Mihail Sebastian: Înteleg.

Nicusor: Nimeni nu vrea sa mearga contra Emiliei, adica contra lui Victor Eftimiu. Nimeni nu vrea sa se certe cu ea si nimeni nu vrea sa se bage peste ea, adica peste Victor Eftimiu.

Mihail Sebastian: Dar Mimei Ursa Mare i-a placut?

Nicusor: I-a placut.

Mihail Sebastian: Si ea ar putea fi o Mona destul de aeriana.

Nicusor: Nici ea nu vrea sa si-o puna în cap pe Emilia.

Nicusor: Sica se mai teme ca, nu stiu cum sa-ti spun, si Camil Petrescu sa nu ne faca scandal, iar dupa el si ceilalti dramaturgi, ca, la o adica, de ce te montam anume pe tine si nu pe ei.

Mihail Sebastian: Înteleg ca mi-ati respins piesa.

Nicusor: Da. Am respins-o.

Mihail Sebastian: Dar mi-ai spus ca e excelenta?

Nicusor: Da, e foarte buna.

Mihail Sebastian: Atunci luati-o!

Nicusor: Nici un actor nu vrea sa joace în ea.

Mihail Sebastian: De ce?

Nicusor:  Pentru ca nu vrea Emilia.

Mihail Sebastian: Înteleg.

Nicusor: Si nici Mimi.

Mihail Sebastian: Înteleg.

Nicusor: Mie îmi pare sincer rau, Mihail.

Mihail Sebastian: Înteleg.

Nicusor: Directorul m-a rugat sa-ti mai spun ca te va monta atunci cînd vei mai slabi si tu un pic. Sica mi-a spus ca nu-i va pune niciodata în scena pe dramaturgii grasi.

Mihail Sebastian: Pricep.

Nicusor: Mie îmi pare sincer rau, Mihail.

Mihail Sebastian: Dar macar niste bani îmi poti împrumuta.

Nicusor: Din pacate, nu am nici un ban la mine.

Mihail Sebastian: Macar de o cafea.

Nicusor: Dar, pe bune, sunt lefter.

Sebastian se întoarce în garsoniera sa. Intra militarul fara sa bata la usa.

Militarul: De ce nu purtati steaua în sase colturi?

Mihail Sebastian: Pentru ca sînt acasa.

Militarul: Nu are importanta unde sînteti. Trebuie s-o purtati. Chiar si atunci cînd mergeti la baie sa va pisati trebuie s-o purtati!

Militarul pleaca.

Leni:  Stiam ca n-o sa-ti ia piesa, stiam asta, directorul teatrului e un cacacios care se pisa pe el de frica.

Mihail Sebastian: Se teme sa nu protesteze ceilalti dramaturgi daca o sa ma monteze pe mine.

Leni: De asta nu vrea sa te monteze?

Mihail Sebastian: Da, de asta.

Leni: Pe dracu.

Mihail Sebastian: Sunt unii dramaturgi care au amante în teatru, sunt unii dramaturgi care au pile la politie sau la siguranta statului, sunt unii dramaturgi care sunt de partea militarilor lui Antonescu, sunt unii care merg la pescuit si la vînatoare cu Antonescu. Ei ar face scandal daca ar afla ca va fi pus în scena un spectacol dupa un text evreiesc. Directorului teatrului îi este frica de reactia lor furioasa.

Leni:  Pacat.

Mihail Sebastian: Mi-au respins Ursa Mare pentru ca nu le-a placut ca Domnisoara Cucu prea mult seamana cu Marieta care, la un moment dat, striga prin tot teatru ca vrea sa-i suga pula maresalului.

Leni: Nu cred ca asta e adevarata pricina. Nu cred ca directorul teatrului pe care-l cunosc eu foarte bine caci am fost si eu cîndva actrita în teatrul ala ti-a citit piesa. La mijloc trebuie sa fie altceva.

Mihail Sebastian: Emilia ma uraste înca din perioada cînd se repeta  Jocul de-a vacanta si tu capatasei rolul la care jinduise ea. Nu mi-a putut ierta aceasta, de aceea, striga cu voce tare prin tot teatru ca nu va juca niciodata în vreun spectacol dupa vreo piesa de-a mea. Nicusor mi-a spus ca Emilia a procedat asa pentru ca este amanta lui Victor Eftimiu.

Leni: În primul rînd, Emilia nu este doar amanta lui Victor Eftimiu, ci si a lui Camil, dar si a directorului. Si lista poate continua.

Mihail Sebastian: Ea e si amanta lui Camil?

Leni: Doar despre ea a scris Camil un roman, iar Emilia e foarte mîndra de acest lucru.

Mihail Sebastian: Si cu directorul si-o pune?

Leni: Toata lumea stie asta în afara de tine.

Mihail Sebastian: Asta explica tot.

Leni:  Ba nu explica nimic.

Mihail Sebastian: Dar ceea ce zice Emilia aia se întîmpla în teatrul ala. Tu care esti actrita stii mai bine acest lucru. Emilia nu vrea sa joace în Ursa Mare si atunci nici un actor nu mai vrea sa joace în Ursa Mare.Nici macar Mimi.

Leni: Ce-i cu Mimi?

Mihail Sebastian: Mimi e amanta directorului adjunct, iar între ei e o dusmanie de moarte pentru ca unul fusese cu legionarii, iar altul e cu Antonescu.

Leni: Dar nu e nici o diferenta între legionari si Antonescu.

Mihail Sebastian: Asta noi o stim. Dar nu ei sau ele. Emilia si Mimi nu au ochi sa se vada. Emilia nu joaca niciodata în spectacolele în care joaca Mimi si invers. Dar, de data asta, culmea, Mimi a fost solidara cu Emilia.

Leni: Nu, nu cred ca-i vorba despre fratietate aici.

Mihail Sebastian: Stai, stai, dar de ce Nicusor mi-a zis ca teatrul nu are nevoie de o asemenea piesa, daca tocmai el mi-a sugerat sa scriu aceasta melodrama?

Leni: Fiindca e slab de înger si repeta mereu ceea ce zic sefii, si, deoarece directorul teatrului a fost categoric împotriva Ursei Mari si Nicusor tot e contra montarii ei. Dar adevarata cauza a refuzului este alta.

Mihail Sebastian: Dar care-i?

Leni: Ei ti-au respins piesa, fara macar s-o citeasca, fiindca tu esti evreu, iar Nicusor a încercat sa gaseasca niste scuze cît de cît mai civilizate ca directorului nu i-a placut domnisoara Cucu, ca Emilia ar fi amanta lui Victor Eftimiu, uitînd ca si el se culca cu ea sau oaspetii mai importanti de care depinde soarta acestui teatru. Nu cred ca cel mai mare scriitor în viata, Camil, nu ar suporta sa vada în scena o alta piesa decît a lui. Adevarul e altul. Adevarul e ca nici unul dintre ei nu ti-au citit textul si ti l-au respins doar de aceea ca esti evreu, tot asa cum nici mie nu-mi mai dau nici un rol în acest teatru fiindca sunt amanta ta, adica a unui jidan asudat, care miroase urît, este respingator si are burta.

Mihail Sebastian: Sigur ca mi-au respins textul fiindca sunt evreu si nu fiindca ar fi slab pentru ca nu exista vreun director de teatru în Bucuresti care sa citeasca piese de teatru, ei iau cunostinta de ele abia la premiera, iar actorii niciodata nu citesc toata piesa, ci doar rolul pe care-l au de interpretat. Nici o actrita care o joaca pe Ofelia nu va sti cum se va încheia textul fiindca rolul ei se sfîrseste cu mult înainte de-a se termina piesa.

Leni: Eu nu fac asa.

Mihail Sebastian: Tu nu faci, dar ceilalti fac. Si vreau sa-ti mai spun ceva daca tot m-am dezlantuit de ce dramaturgilor nu le plac actorii pentru ca orice actor care iese pe scena si trebuie sa spuna buna ziua, el nu se va adresa partenerului, ci va vorbi întregii lumi, adica, de fapt, nimanui. Cu toate ca anume partenerului îi este adresat bonjurul. Nici un actor nu comunica cu celalalt pe scena. Ei pur si simplu urca pe scîndura ca sa-si spuna lectia învatata din timp, rupîndu-i-se de celalalt. El vrea sa-si spuna replica mai repede ca sa mearga la o bere. Toate Ofeliile moarte le vei gasi la Capsa, cu toate ca spectacolul mai are mult pîna se va sfîrsi. Dupa fiecare iesire pe scena si pîna la urmatoarea sa aparitie orice Polonius care se respecta coboara la o suta de vodca si la un banc cu cumetrii, în barul teatrului.

Leni: Nu chiar toti fac asa.

Mihail Sebastian: Nu toti, dar foarte multi.

Apare militarul.

Militarul: Am venit sa va anunt ca, în centrul Odesei are loc prima slujba religioasa dupa douazeci de ani. Locuitorimea s-a strîns în piata sa asculte slujba. Au venit muncitori, comercianti, tarani. Desi ploua, nimeni nu a plecat. La Bug, un artilerist roman a doborît un avion sovietic. Maresalul Antonescu a vuzitat un sat din Buzau care a suferit în urma inundatiilor. O femeie are 20 de nepoti si toti au plecat pe front. Urmati-i exemplu! Un muncitor roman si altul german au capturat un regiment bolsevic. Urmati-le exemplu! Proprietatile a zece evrei din Buzau au fost repartizate romanilor. Faceti la fel! Evreii sapa un canal în Bacau. Aceste si alte stiri le puteti gasi în almanahul Basarabiei eliberata de sub jugul rosu.

Militarul dispare. Leni si Sebastian ramîn singuri.

Leni: Acum dupa ce nu ai putut vinde piesa, iarasi va trebui sa împrumutam bani de undeva pentru ca nu ne-a mai ramas nici macar o lingurita de zahar în toata casa. Poate sotul meu o sa ne dea ceva.

Mihail Sebastian: Nu vreau sa iau nimic de la Scarlat Froda.

Leni: Dar de la cine altcineva?

Mihail Sebastian: Nu stiu de la cine.

Leni: Nu mai avem de unde împrumuta bani, caci avem datorii pîna si la oamenii care nu au ochi sa ne vada.

Mihail Sebastian: Stiu asta.

Leni: Avem datorii pîna si la cei care erau cu legionarii si acum îl sustin pe Antonescu.

Mihail Sebastian: Te rog, macar nu-mi aminti de asta.

Leni: Avem datorii pîna si la Camil Petrescu, pe care tu nu-l suferi, dar caruia tot tu îi trimiti scrisori afectuoase în care îi spui cît de tare îl pretuiesti.

Mihail Sebastian: Crezi?

Leni: Da. Am pastrat ciornele unor scrisori catre ele. Vrei sa ti le arat?

Mihail Sebastian: Nu trebuie.

Leni: Dar asa ai procedat si cu Eliade, Cioran sau Eugen Ionescu pîna sa plece din tara. O faceai doar pentru a împrumuta bani de la ei?

Mihail Sebastian: Nu e vroba despre asta.

Leni: Dar despre ce-i vorba? Cînd te întîlneai cu ei te purtai asa de parca ti-ar fi cei mai mari prieteni dar cînd ramîneai singur ziceai complet altceva. Nu te înteleg, Mihail, zici una si faci complet altceva.

Mihail Sebastian: Pur si simplu nu-i întelegeam. Pîna sa înceapa toata nebunia asta cu cine e roman si cine e evreu, eram foarte buni prieteni si tu sti foarte bine asta. Noi am ajuns pe baricade opuse fiind prieteni foarte apropiati si încercam sa fim prieteni foarte buni si în continuare, cu toate ca acum împartasim idei atît de diferite, chiar antagonice. Dupa sedintele legionare la care participa, Nae Ionescu ma cauta ca sa mergem sa bem un vin împreuna. Si mergeam. Si îl beam. Si vorbeam despre vrute si nevrute. Si ne era foarte bine împreuna.  Atît eu, cît si el ne simteam minunat. Apoi profesorul se ducea din nou la adunari legionare unde tinea discursuri antisemite înflacarate, iar eu ma strecuram ca o umbra pe strazi si ma baricadam în casa tremurînd de frica la orice zgomot pe care-l faceau în strada cei îmbracati în camasi verzi. Si apoi din nou venea Nae Ionescu la mine sau Cioran si Eliade si ma luau în oras unde ne bateam prieteneste pe burta vorbind despre literatura, dupa care Nae se ducea la adunarile lui legionare, iar Eliade si Cioran mergeau sa mediteze asupra faptului ca legionarii erau singurii care luau în serios crestinismul si biserica , iar eu ma retrageam acasa si tremuram de frica la orice zgomot pe care-l auzeam în strada. Si asa ani de zile. Cum oare puteam fi prieten cu niste oameni care aveau niste idei atît de diferite de-ale mele? Pur si simplu nu întelegeam.

Leni: În sensul asta, nici eu nu înteleg nimic.

Mihail Sebastian: Am impresia ca dorinta lor uriasa de-a schimba din temelii Romania le-a jucat o festa foarte urîta. Îmi dau seama ca ei voiau binele poporului roman, dar nu se putea face treaba asta în detrimentul altor popoare. Mi-e frica sa n-o iau razna atunci cînd ma gîndesc la prietenii mei care vorbeau la modul serios ca Zelea s-a jertfit pentru învierea neamului romanesc, demonstrînd, prin moartea sa, ca poporul roman are vocatie religioasa si ca are si el sfintii sai. Ma tem sa nu înnebunesc cînd ma gîndesc la asta. Mi-e frica sa nu ma trezesc în plina strada si sa uit unde e casa mea, si sa uit drumul înapoi, sa uit cine esti tu sau cine sunt eu, asa cum i s-o întîmplat unui pianist englez. Singura mea alinare este acest jurnal în care scriu zilnic si unde povestesc totul. Nu o sa le iert nimic. Vor vedea ei dupa ce se va sfîrsi razboiul. Pot sa-mi faca orice rau si sa ma umileasca oricît de tare ar vrea, ma doare în cot. Cît timp am jurnalul acesta nici raul cel mai mare din lume nu ma sperie. Am scris în jurnal si despre cum mi-au respins piesa de parca ar fi respins un iaurt cu termenul expirat de mult. Am scris si despre cum Sica mi-a spus ca ma va monta abia dupa ce voi slabi, cu toata ca eu si asa sunt destul de jigarit. Amanuntele acestea nu trebuie sa le uit.  Daca nu as putea povesti, în jurnalul meu, toate aceste lucruri care mi se întîmpla mie, cred ca de mult eram la casa de nebuni.

Leni:  Si astazi ce-ai mai scris în jurnal?

Mihail Sebastian: Chiar vrei sa stii?

Leni: Sigur ca vreau.

Mihail Sebastian: Îti citesc. „ Atunci cînd cosmarul asta se va risipi în aer ca o bula de sapun oare noi vom mai fi în viata? Si pe cine o sa mai intereseze atunci ceea ce înduram noi acum cînd ne întrebam zilnic de cît timp mai au nevoie ca sa ne omoare pe toti?De cît timp? O sa-i pese oare cuiva atunci ca, zilnic, cineva dintre noi era bagat într-un subsol plin de sînge, de muci si de saliva. Ma tem ca nu.” Iata ce am scris azi în jurnal. Cam acelasi lucru îl voi scrie si mîine. Nu deschide geamul!

Leni: Dar e atît de cald aici.

Mihail Sebastian: Nu-l deschide!

Leni: De ce?

Mihail Sebastian: Daca-l vei deschide vom vedea lumea plecînd la petreceri. De parca nu ar fi nici un fel de razboi în jur. Printre ei sunt si Comarnescu, Ion Barbu, Nicolae Davidescu, Marieta Sadova sau Victor Eftimiu.

Leni: Dar daca nu-l vom deschide, ce, ei nu se vor mai duce la chefuri, chiuind de bucurie pe strada, cîntînd si înjurînd toata noaptea?

Mihail Sebastian: Macar nu vom sti ce fac.

Leni:  Dar mîine vor face la fel. Si poimîine. Si peste o luna sau doua.

Mihail Sebastian: Dar oare nu stiu ca în jurul nostru mor mii de oameni nevinovati? Oare nu mai eu ma simt atît de terfelit de parca as avea bube în cap si în cur? Numai eu?  

Leni: Scrie în jurnal ceea ce te întrebi acum, ca, cine stie, poate dupa razboi vei afla vreun raspuns, daca razboiul asta se va mai termina vreodata.

Mihail Sebastian: Am scris. Sotul tau stie ca esti si astazi la mine?

Leni: Bineînteles ca stie.

Mihail Sebastian: Si?

Leni: Face si el ce poate ca sa te ajute.

Leni ia piesa în mîini si o trînteste de podea.

Leni: Încearca si la alte teatre.

Mihail Sebastian: Dezgustul e mai tare decît cinismul, scrisesem în jurnalul meu dupa ce am colindat toate teatrele din Bucuresti.

Leni: Vorbeste mai pe întelesul meu.

Mihail Sebastian: Nimeni n-a vrut sa stea de vorba cu mine.

Leni: Nici macar un regizor, nici unul macar?

Mihail Sebastian: Nici unul. Nici cei care sustin ca sunt cel mai bun dramatrug de astazi. Mi-au refuzat cu totii piesa înainte de a o citi.

Leni: Ce porci!

Mihail Sebastian: Mie îmi spui?!

Leni:  Dar daca ar fi citit-o?

Mihail Sebastian: Ar fi procedat la fel. Chiar si cu Shakespeare sau Moliere ar fi facut asisderea, daca ar fi fost jidani. Nici un regizor de teatru care se respecta nu citeste astazi piese de teatru si, mai ales, piese de teatru ale scriitorilor evrei.

Leni: Fireste.

Mihail Sebastian: Faptul ca o piesa poate fi buna sau chiar foarte buna nu-i va determina sa o ia în repertoriu daca autorul ei nu va pili împreuna cu ei, nu-i va însoti la sauna, nu le va face masaj si nu va rîde în hohote de toate poantele lor neghioabe pe seama porcilor de jidani.

Leni: Cred ca esti prea suparat si exagerezi.

Mihail Sebastian: Sunt înca prea blînd.

Sebastian umbla nervos prin camera.

Apare militarul.

Militarul:  Oamenii din Nicolaev ne roaga, în scrisorile pe care le-au stropit cu lacrimi, sa le ocupam cît mai repede orasul. Soldatilor romani care au intrat în Crimeea lumea le da flori si-i roaga sa-i învete sa joace hore romanesti si sa vorbeasca limba romana.

Militarul pleaca.

Leni:  Banuiam ca nimeni n-o sa-ti ia piesa, banuiam asta.
 
Mihail Sebastian: Am mizat atît de tare pe montarea asta.

Leni: Si eu.

Mihail Sebastian: Fusese ultima mea carte.

Leni: Si pentru mine.

Mihail Sebastian: Am împrumutat o groaza de bani, sperînd ca-i voi da înapoi din onorarul de pe spectacol. Acum nu-i mai pot da înapoi, acum mi-am pierdut toata credibilitatea, acum nu stiu cine o sa-mi mai dea cu împrumut, acum cînd am o nevoie mai mare ca niciodata de bani. Toata mobila pe care am pus-o gaj sunt pe cale s-o pierd. Sunt terminat. Nu am fost asa de distrus nici macar atunci cînd a cazut Parisul.

Leni: Da drumul la radio ca iar a aparut o patrula beata pe strada.

Mihail Sebastian da drumul la radio.  Apare Camil Petrescu.

Crainicul de la radio: Cetateni, fiti atenti, bande de jidani s-au risipit în tot Bucurestiul, vrînd sa-i linseze pe romani. Fiti foarte atenti! Romani, puneti-i la punct!

Camil Petrescu: Cum poti asculta tocmai tu radioul asta?

Mihai Sebastian:  Pur si simplu pot.

Camil Petrescu: Ceva nu pricep.

Mihail Sebastian: Întelegi, cînd radioul tace, soldatii ma viziteaza în fiecare zi si îmi mai rechizitioneaza cîte ceva: haine, scaune, schiuri, dar cînd ascult buletinele antisemite, si mai ales cu sonorul la maximum, toti trec pe alaturi.

Camil Petrescu: Ingenios.

Mihail Sebastian: Nu am alta solutie.

Camil Petrescu: Mihail, tu nu ai putea sa-mi împumuti vreo 200 000 de lei.

Mihail Sebastian: Tie?

Camil Petrescu: Da, mie.

Mihail Sebastian: Dar eu nu am nici un sfant.

Camil Petrescu: Întelegi, eu am patru sute de mii de lei, iar daca as mai avea 200 000, în total as avea 600 000 de lei, iar cu acesti bani mi-as mai putea cumpara un fotoliu.

Mihail Sebastian: Dar tu ai atîtea fotolii acasa.

Camil Petrescu: Unul în plus nu strica niciodata.

Cami Petrescu pleaca. Intra Leni.

Leni: A plecat?

Mihail Sebastian: Da, a plecat.

Leni: Si ce-a vrut?

Mihail Sebastian: Habar nu am.

Leni: Îti examina prea curios garsoniera. Aproape ca ti-o adulmeca.

Mihail Sebastian: Probabil se gîndea ca daca autoritatile o sa-mi-o ia, sa o ceara el ca un bun roman ce este.

Leni: Macar va ajunge pe mîinile unui prieten de-al tau.

Revine Camil Petrescu.

Camil Petrescu: Am revenit ca sa-ti spun o idee care mi-a venit pe drum dupa ce am plecat de la tine. Mihai, eu am ajuns la concluzia ca evreii sunt mai vinovati ca sunt omorîti decît cei care-i ucid. Asta am vrut sa-ti spun. Am plecat. Salutare si tine-te tare!

Mihail Sebastian: Sa-mi notez în jurnal ce mi-ai spus ca sa nu uit. Vasazica, eu sunt vinovat ca Revista Fundatiilor Regale m-a dat afara, iar Teatrul National mi-a respins piesa pe care tot Teatrul National mi-a comandat-o. Deci, eu sunt vinovat daca nu stiu ce militar roman ma va împusca mîine în cap. Deci, studentul evreu care a fost batut, astazi, bestial în strada e vinovat ca a fost maltratat?

Camil Petrescu( îl ia la o parte si-i sopteste la ureche): Stai un pic, Mihail. Da-i naibii pe jidani. Eu vreau sa-ti spun ceva mai important. Mihail, eu nu pot pricepe cum lumea mai poate vorbi serios despre Proust sau despre Gide cînd si eu scriu literatura.

Mihail Sebastian: Nici eu nu pot pricepe. 

Camil Petrescu pleaca.

Mihail Sebastian: Sa-mi notez si aceasta idee atît de complexa în jurnal.

Leni: Dar daca piesa ta ar fi semnata de altcineva?

Mihail Sebastian: Crezi ca mi-au refuzat piesa doar din cauza originii mele etnice?

Leni: Sunt sigura de asta, parca ti-am mai spus.

Mihail Sebastian: Exact aceasta explicatie mi-am dat-o si eu în jurnalul meu.

Leni: S-o semneaze, sa zicem, un roman care s-o prezinte la teatre ca fiind a lui, iar despre asta nimeni sa nu stie.

Mihail Sebastian: Ideea e buna, dar onorarul cine o sa-l ia?

Leni:   Sigur ca tu.

Mihail Sebastian: Si daca autorul nu o sa vrea sa-mi dea onorarul?

Leni: O sa vrea.

Mihail Sebastian: Atunci eu sunt de acord.

Leni: Autorului însa ar fi bine sa-i faci cinste cel putin cu un coniac.

Mihail Sebastian: Dar coniacul e atît de scump astazi.

Leni: Merge si ceva mai ieftin.

Mihail Sebastian: Dar ce?

Leni: Un Cotnari.

Mihail Sebastian: Si Cotnariul e scump. S-a scumpit foarte tare de cînd romanii au luat Odesa.

Leni: Atunci o bere Azuga.

Mihail Sebastian: Dar unde ai sa gasesti o bere Azuga în Bucurestiul asta plin de soldati nemti beti, unde?

Leni: Bine, pîna la urma, te poti scoate si cu o cafea.

Mihail Sebastian: Asa mai merge. Dar daca dupa razboi autorul nu o sa vrea sa recunoasca faptul ca piesa nu e a lui?

Leni: O sa recunoasca.

Mihail Sebastian: Autoritatile însa nu vor mirosi ceva?

Leni: Nu o sa miroase nimeni nimic.

Mihail Sebastian: Atunci sa gasim mai repede un autor al piesei mele!

Leni: M-am gîndit la trei candidaturi.

Mihail Sebastian: La cine?

Leni: La Nicusor de la Teatrul National, la lustragiul de la colt cu care tu te împaci destul de bine, dovada ca de o luna îti lustruieste pantofii pe datorie, si la bacanul din centru.

Mihail Sebastian: Nicusor nu o sa accepte.

Leni: O sa aflam în curînd. Daca Nicusor nu va fi de acord, va accepta lustragiul de la colt,  si daca nici el nu o sa vrea vom sta de vorba cu bacanul din centru. Cel putin unul dintre ei o sa vrea sa devina autor dramatic.

Mihail Sebastian: Nici un director de teatru nu o sa creada ca lustragiul la care-si lustruieste cizmele sau bacanul de la care cumpara uneori produse alimentare ori cizmarul la care-si repara pantofii s-au apucat de scris teatru si înca si pe vreme de razboi.

Leni: Romanul nostru e în stare de orice pentru Patrie. Daca Patria îi cere piese de teatru, el va scrie piese de teatru.

Mihail Sebastian: Poate ca ai dreptate.

Leni: E în spiritul vremii. Sa vezi mîine ce titluri vor aparea pe prima pagina: directorul teatrului national a descoperit un geniu dramatic romanesc în popor – e lustragiul de la colt – care, se pare, este cel mai tare autor în viata, pe lînga care dramaturgii evrei nu fac nici doi bani. Dictatura autorilor evrei a luat sfîrsit. Geniul dramatic începe sa se trezeasca în sufletul poporului roman si aceasta se întîmpla doar multumita politicii întelepte a Maresalului Ion Antonescu. Lustragii romani au prins sa scrie piese de teatru cu mult mai bune decît Mihail Sebastian. Dictatura autorilor evrei a luat sfîrsit. 

Intra Naie Ionescu, Cioran si Mircea Eliade.

Mircea Eliade: Mihail, chiar crezi ca pe noi ne lasa rece ca sute de evrei sunt expropriati, maltratati, bagati în puscarii sau omorîti?

Emil Cioran: Si pe noi ne doare asta, Mihail.

Mihail Sebastian: Dar ...

Nae Ionescu: Sîntem îngrijorati si de ceea ce se întîmpla cu tine, Mihail.

Mihail Sebastian: Dar...atîtia evrei au fost batuti sau au fost omorîti pe nedrept pîna acum.

Nae Ionescu: Bineînteles, Mihail, bineînteles.

Emil Cioran: Noi am venit ca sa te ajutam, Mihail.

Nae Ionescu: M-am gîndit foarte mult cum am putea sa te ajutam si concluzia la care am ajuns si cu care sunt de acord si ceilalti prieteni ai tai.

Emil Cioran: Într-adevar, e singura ta solutie.

Mircea Eliade: Da, e singura.

Nae Ionescu: Ca sa scapi de tot rahatul asta trebuie sa devii gardist, Mihail.

Mihail Sebastian: Eu, gardist?

Emil Cioran: Da, trebuie sa devii si tu gardist.

Nae Ionescu: Iar daca vei intra în legiune vei primi pentru asta o vaca.

Mihail Sebastian: Si ce sa fac eu cu o vaca?

Nae Ionescu: Asta e deja problema ta.

Mircea Eliade: Toti cei care nu sînt cu capitanul sunt contra Romaniei.

Mihail Sebastian: Dar eu iubesc Romania, desi nu sunt cu capitanul.

Emil Cioran: Romania se va sterge la cur cu toti cei care nu vor trece de partea legiunii.

Nae Ionescu: Numai cei care vor rau Romaniei nu sunt în legiune.

Mihail Sebastian: Nu cred. Si apoi, eu sunt evreu.

Nae Ionescu: Cîtiva evrei au pus visul tuturor romanilor deasupra visului lor particular si au intrat în legiune.

Mihail Sebastian: Nu cred.

Nae Ionescu: Numai intrînd în legiune vesi scapa de toate problemele si nimeni nu va avea nimic cu tine si vei demonstra tuturor ca iubesti Romania.

Emil Cioran: Aceasta este singura ta posibilitate ca sa te salvezi, Mihail.

Nae Ionescu: Atunci cînd toti evreii vor deveni legionari problema antisemita din Romania va disparea de la sine. Si e bine ca Romania sa scape de aceasta problema care nu-i face deloc cinste.

Emil Cioran: Asta e singura solutie ca sa nu mai existe antisemitism si bolsevism în Romania.

Nae Ionescu: Numai Garda de Fier ar mai putea salva Romania de antisemitism. Mihail, numai Garda de Fier le-ar putea oferi posibilitatea evreilor de-a se mîntui. Gîndeste-te bine la ceea ce ti-am propus, Mihail.

Ciroan, Nae Ionescu si Eliade pleaca.

Leni: Ce faci?

Revine militarul.

Militarul: Romania a declarat razboi Statelor Unite pe care o va zdrobi în doi timpi si trei miscari.

Militarul pleaca.

Mihail Sebastian: Îmi notez în jurnal discutia pe care am avut-o cu Nae Ionescu, Eliade si Cioran.

Leni: Acum?

Mihail Sebastian: Nu, acum cîtivia ani.

Leni: Dar chiar ai avut-o?

Mihail Sebastian: Sigur. Am discutat despre asta cu  Nae Ionescu, Cioran si Eliade cînd au început sa fie maltratati evreii în Romania, iar Zelea înca mai era în viata si Sima înca nu fugise în Germania. Oare ce sfat mi-ar da acum ?

Apare militarul.

Militarul: Simferopolul este al nostru. Lumea care ne-a întîmpinat cu pîine si sare ne cere sa-i învatam cum se prepara mamaliga. Înca un pic si toata Rusia va mînca mamaliga cu brînza.

Militarul pleaca.

Leni: Lasa acum jurnalul ala si încearca sa-ti vinzi piesa. Daca nu ai sa ti-o vinzi azi, vei pierde toata mobila amanetata din casa. Pîna si patul pe care dormim îl vei pierde sau masa la care mîncam. Încearca sa-l gasesti mai repede pe Nicusor si încearca sa-l convingi sa se declare autorul acestei piese si s-o vînda mai iute. Mîine vei ramîne cu casa absolut goala daca Nicusor te va refuza si de data aceasta.

Mihail Sebastian merge la teatru. E o cladire pe care scrie teatru. Bate în usa unei cabine. Îi deschide Nicusor.

Mihail Sebastian: Dragul meu, scuza-ma de deranj, dar am venit la tine ca sa-ti spun ce idee  mi-a venit ca sa-mi accepte teatrul vostru piesa, caci e o piesa buna, nu-i asa?

Nicusor: Sigur ca e buna si merita sa fie jucata.

Mihail Sebastian: Ca sa fie jucata autorul ei ar trebui sa fie un roman.

Nicusor: Da, atunci va fi luata fara probleme de toti directorii de teatru, dar atunci nu i-o mai da primului iesit în cale, ci celui care o sa plateasca mai mult.

Mihail Sebastian: Bineînteles.

Nicusor: Ideea ta e excelenta. Nu degeaba te credeam un baiat destept.

Mihail Sebastian: Nicusor, vreau sa te rog sa fii tu autorul ei.

Nicusor: M-ai luat pe nepregatite.

Mihail Sebastian: Te implor sa accepti ca Ursa mare sa fie piesa ta.

Nicusor: Ar cam trebui sa ma gîndesc.

Mihail Sebastian: Te conjur, accepta sa fii tu autorul ei.

Nicusor: Si onorarul?

Mihail Sebastian: Onorarul e al meu.

Nicusor: Planul tau e bun, dar vreau sa-ti spun ca nici eu nu sunt roman, Mihail.

Mihail Sebastian: Dar ce esti?

Nicusor: Sunt grec, adica un fanariot cu ceafa groasa.

Mihail Sebastian:  Si  stie cineva asta?

Nicusor: Nu stie nimeni.

Mihail Sebastian: Si atunci?

Nicusor: Dar daca se afla ?

Mihail Sebastian: Înseamna ca nu vrei sa ajungi cel mai mare autor dramatic roman în viata?

Nicusor:  Eu vreau sa ajung, însa...vremurile sunt cam... tulburi. Scuza-ma, dar eu ar cam trebui sa plec pe scena unde am treaba pîna peste cap, caci pregatim o noua premiera dupa Ionel Teodoreanu la care se pare ca va veni si maresalul Antonescu.

Nicusor pleaca pe scena, Sebastian coboara în strada. Apare militarul.

Militarul: Paltonul! Unde e paltonul dumneavoastra?

Mihail Sebastian: Eu nu am palton.

Militarul: Ar trebui sa purtati un palton.

Mihail Sebastian: De ce credeti?

Militarul: Pentru ca e iarna si e un frig serios. Cum puteti umbla fara palton pe gerul asta cumplit?

Mihail Sebastian: Ma mir si eu.

Militarul: Nu va e teama ca o sa raciti?

Mihail Sebastian: Mi-e frica.

Militarul: Cumparati-va un palton!

Mihail Sebastian: Dar acum nu am nici un chef sa-mi cumpar un palton.

Militarul: Va ordon sa va cumparati imediat un palton.

Mihail Sebastian: Nu am bani la mine pentru paltoane.

Militarul: Împrumutati-va de undeva! Cumparati-va mai repede un palton...ca sa vi-l pot confisca. Armata romana care înainteaza spre Stalingrad are nevoie de paltoane. Va voi cauta peste o jumatate de ora ca sa va confisc paltonul, dar, deocamdata, am sa va confisc pulovarul.

Mihail Sebastian: Am sa înghet de frig fara pulovarul asta.

Militarul: Asta deja e problema dumneavoastra. Armata romana care asediaza Stalingradul întroienit are o nevoie mai mare decît dumneavoastra anume de acest pulovar .

Militarul pleaca. Apoi pleaca si Sebastian. Merge la lustragiu. E o cladire pe care scrie Lustruim pantofii. Bate în usa. Îi deschide lustragiul.

Mihail Sebastian: Vreau sa te rog ceva...

Lustragiul: Sa-ti mai lustruiesc pantofii pe veresie? Toti ma roaga sa le vacsuiesc pantofii pe datorie, dar nimeni nu se gîndeste ca s-ar putea sa ma ruinez în curînd.

Mihail Sebastian: Eu ma gîndesc.

Lustragiul: Înseamna ca ai venit sa-mi dai datoria?

Mihail Sebastian: Da, anume pentru asta am venit la tine. Dar ca sa-ti dau datoria vreau sa te rog sa-ti pui numele tau pe aceasta piesa de teatru ca si cum ar fi a ta si ai fi scris-o tu, iar pentru piesa aceasta voi încasa o gramada de bani din care îti voi da si datoriile.

Lustragiul: Dar ce-i aia o piesa de teatru?

Mihail Sebastian: O piesa de teatru este un text dupa care se fac spectacole.

Lustragiul: Adica?

Mihail Sebastian: Cum sa-ti spun...

Lustragiul: Spune-o pe sleau, asa cum este.

Mihail Sebastian: Asta vreau si eu.

Lustragiul: Si vorbeste mai repede ca ma asteapta clientii sa le vacsuiesc pantofii.

Mihail Sebastian: Dupa asemenea texte ca acesta se fac spectacole, unde pe scena, bunaoara, toata lumea vorbeste ca la crîsma.

Lustragiul: Si?

Mihail Sebastian: Si... se mai bea, de exemplu, vodca.

Lustragiul: În vazul lumii?

Mihail Sebastian: Da, în vazul lumii.

Lustragiul: Se manînca si castraveti murati?

Mihail Sebastian: Uneori, da.

Lustragiul: Si pentru asta lumea vine la teatru?

Mihail Sebastian: Nu numai pentru asta.

Lustragiul: Dar pentru ce înca?

Mihail Sebastian: Unii vin ca sa-si etaleze garderoba, altii ca sa agate vreo dama mai acatarii, iar altii ca sa gaseasca pe cineva de la care sa împrumute niste bani sau sa obtina o invitatie la cina. Mai sunt si unii care nu stiu cum sa-si omoare timpul sau vor sa scape de nevasta pe vreo cîteva ore. Dar sunt unii care vin ca sa-i jefuiasca pe cei mai înstariti.

Lustragiul: Dar vine macar cineva ca sa se uite la spectacol?

Mihail Sebastian: Nu prea.

Lustragiul: Probabil, pentru ca nu au la ce se uita. Dar piesa ta despre ce este?

Mihail Sebastian: Este despre... un profesor sarac din Busteni si despre o tipa foarte frumoasa si foarte bogata din Bucuresti care...

Lustragiul: Prostii.

Mihail Sebastian: Vrei sa prezinti aceasta piesa ca fiind a ta?

Lustragiul: Nu vreau pentru ca nu-mi place tema. E demodata. Cum mai poti vorbi astazi, la modul serios, despre dragoste? Tîmpenii...jidovesti. Poate, daca era despre maresalul Antonescu, ar fi fost o alta mîncare de peste, dar asa ma voi face de rîs în tot Berceniul. Eu n-am sa-mi pun numele pe un text despre tîmpeniile astea...evreiesti, caci înca nu mi-am pierdut mintile. Atunci însa cînd vei scrie si dumneata o piesa despre lucruri mai serioase, cum ar fi, sa zicem despre maretia si eroismul cu care Antonescu îi stîrpeste pe evrei, ca sa putem rasufla si noi mai usurati, cu draga inima o voi semna, asa însa nici vorba nu poate fi. 

O voce: Domnule, îmi lustruiti sau nu pantofii? Cît pot sa mai astept?
 
Lustragiul: Imediat! Imediat! Scuzati-ma, dar eu nu vreau sa-mi pierd clientii din cauza nu stiu carei piese de teatru. Eu am lucruri mai importante de facut. La revedere, si data viitoare sa nu-mi mai vii cu asemenea tîmpenii evreiesti ca te dau afara. Si nu uita, întoarce-mi mai repede datoria, altfel falimentez.

Sebastian iese în strada.

Mihail Sebastian: Nu mai are nici un rost sa merg si la bacanul din centru ca sa-l rog sa devina autor de teatru pentru ca nu o sa vrea, cel mult as putea sa-l rog sa-mi vînda pe datorie un kilogram de cîrnat ca sa am ce mînca pe drumurile nesfîrsite ale Transnistriei, dar, cu siguranta, ca nici macar asta nu o sa vrea fiind vorba de un cumparator evreu, care, în plus, nici nu are bani la el. Nimeni nu vrea sa semneze o piesa de teatru ramasa fara autor care l-ar putea face celebru, iar eu asa si nu voi mai avea cum si de unde face rost de bani ca sa-mi recuperez mobila amanetata si sa nu mor de foame în zilele care vin. Mai bine sa ma predau de buna voie autoritatilor si sa-i rog sa ma trimita direct în ghetou.

Apare cineva fugind.

Vocea celui care fuge: Îl omoara pe Bogza, domnilor!

 Emil Cioran: Pe cine?

Mihail Sebastian: Pe Bogza.

Mircea Eliade: Nu am auzit de un asemenea nume.

Emil Cioran: Nici eu.

Nae Ionescu: Cine oare o fi?

Mircea Eliade: Nu-i cumva cizmarul din colt?

Mihail Sebastian: Nu. E scriitor, e colegul nostru care acuma e omorît în bataie.

Mircea Eliade: Bogza nu are nici o legatura cu literatura.

Emil Cioran: Sigur ca nu are.

Camil Petrescu: Ce-ai spus, Bogza, scriitor? Cred ca nu am auzit eu bine.

Mihail Sebastian: Dar nu despre asta-i vorba acum.

Mircea Eliade: Ba, despre asta. Bogza nu are nici o treaba cu scrisul.

Nae Ionescu: Cîti oameni în acest moment sînt batuti în Romania?

Cioran: O multime.

Nae Ionescu: Oare ar trebui sa ne facem griji pentru toti?

Mihail Sebastian: Dar Bogza e colegul nostru.

Mircea Eliade: El nu are nici în clin nici în mîneca cu ceea ce se cheama literatura romana contemporana.

Nae Ionescu: Ce, daca scrii despre pula trebuie sa fii considerat neaparat scriitor?

Cioran: Dumnezeule, în cazul asta, cîti scriitori avem în Romania?

Camil Petrescu: Nu ne mai plictisi atîta cu Bogza asta. Mai bine sa-ti spun ce am înteles eu. Da-te la o parte ca sa nu ne auda toti. Mihail, eu am ajuns la concluzia ca sînt cel mai mare filosof roman în viata.

Mihail Sebastian: Interesanta idee. Am s-o bag în jurnal. Domnilor, haideti sa facem ceva pentru Bogza. Domnilor! Daca o sa cerem toti împreuna eliberarea lui, o sa-i dea drumul.

Camil Petrescu: Mihail, am înteles ca sunt cel mai mare regizor în viata. Stanislavski e un mic copil bun de dus în carucior pe lînga mine. Asta am vrut sa-ti spun.

Mihail Sebastian: Interesanta idee. Am s-o bag si pe ea în jurnal. Domnilor, haideti sa facem ceva pentru Bogza. Domnilor!

Doamna Rebreanu: Eu sunt suparata pe dumneata pentru ca esti în aceeasi cafenea în care este si sotul meu, cu toate ca stati la mese diferite. Dumneata, alaturi de sotul meu, în aceeasi cafenea? Cine esti dumneata si cine e sotul meu? Sa-ti fie rusine!

Mihail Sebastian: Dar acum nu e vorba de mine, ci despre Bogza.

Doamna Rebreanu: Cine, dumneata, ne vorbesti noua despre Bogza? Tocmai dumneata. Ar trebui sa-ti închizi gura, tinere, cînd suntem si noi alaturi.

Apare Leni.

Leni: Mihail, Bogza a scapat...doar cu o bataie buna, l-au batut niste soldati romani, dar a ramas în viata. Dar asta se petrecuse cu foarte multi ani în urma, cînd legionarii stateau bine pe picioare, iar Eliade si Nae Ionescu înca nu fusesera bagati în puscarii de unde au iesit storsi ca niste lamîi. Mihail, ce-i cu tine ca ai început sa vorbesti singur? Ce se întîmpla cu tine?

Mihail Sebastian: Cum, eu vorbeam singur?

Leni: Da, mergeai pe strada si strigai haideti sa-l salvam pe Bogza ca sa nu moara ca un cîine asa cum a murit Blecher.

Mihail Sebastian: Foarte ciudat. Mai ales ca Blecher a murit cu mult mai tîrziu. Cred ca am ajuns la capatul puterilor.

Leni: Linisteste-te, Mihail!

Mihail Sebastian: Nu stiam ca am început sa vorbesc singur.

Leni: Calmeaza-te, Mihail!

Mihail Sebastian: Nici lustragiul nu a vrut sa devina autorul piesei. Înseamna ca astazi ne vor lua patul, masa si scaunele?

Leni: Da, ni le vor lua.

Mihail Sebastian: Si unde o sa dormim atunci?

Leni: Nu stiu unde. Vom dormi la podea. Pîna la urma, însa,  o sa-l convingem noi pe cineva sa-ti semneze piesa si o sa ne cumparam un alt pat si o alta masa.

Mihail Sebastian: Crezi?

Leni: Sunt sigura de asta. Mihail, am avut un vis foarte ciudat în noaptea asta.

Mihail Sebastian: Ce-ai visat?
 
Leni: Eu am visat ca, degraba, razboiul asta se va sfîrsi.

Mihail Sebastian: Cred ca aiurezi.

Leni: Vorbesc serios. Si am mai visat ca atunci cînd se va sfîrsi razbouil asta la putere vor veni comunistii pe care si tu-i simpatizezi un pic, dar care se vor purta la fel de urît cu romanii cum o facusera legionarii sau Antonescu cu evreii. Si am mai visat ca peste foarte, foarte multi ani, noi vom fi niste personaje de teatru.

Mihail Sebastian: Noi, amîndoi?

Leni: Da, noi amîndoi. Am visat ca, peste multi, foarte multi ani, cînd din razboiul asta nu va mai ramîne decît o amintire urîta, vor aparea cîtiva indivizi foarte ciudati, pe care noi nu-i cunoastem acum, care îti vor dramatiza jurnalul asta al tau pe care tu îl porti peste tot. Unul dintre ei va fi un dramaturg american, altul, un tip chelios si cu burta din Chisinau. Îti vor mai dramatiza jurnalul o tînara si un evreu batrîn din Bucuresti. Noi atunci nu vom mai fi în viata, Mihail. Am avut un vis aproape ca în Cehov. Am visat si cum îi cheama. Unuia îi spune Dumitru Solomon, iar altuia Dumitru Crudu. Foarte multe replici din jurnalul tau vor aparea în piesele lor. Chiar si cearta ta cu Eliade în legatura cu Bogza va fi valorificata de ei. Doar ca la Dumitru Solomon Eliade va zice Mai întîi si-ntîi, Bogza nu e scriitor, iar la Dumitru Crudu Eliade va spune ca Bogza nu are nici o treaba cu literatura. Diferentele, dupa cum vezi, sunt minime. Dar asemanarile sunt foarte mari. Ei vor fructifica si pasajul ala în care tu povestesti ca Camil Petrescu ti-a spus ca evreii sunt vinovati de nenorocirea care s-a abatut asupra lor.  Doar ca la Dumitru Solomon Camil Petrescu va zice ca evreii poarta raspunderea pentru ceea ce li se întîmpla, iar la Dumitru Crudu Camil Petrescu va zice ca evreii sunt mai vinovati ca sunt omorîti decît cei care-i ucid. Vor fi si alte asemanari pentru ca la baza pieselor lor va sta jurnalul tau. Ei vor încerca sa profite de pe urma ta, Mihail, ca sa-si faca un nume si sa devina mai cunoscuti. Ei vor încerca sa provoace scandal si sa devina celebri pe seama ta. Ei se vor folosi de tine, Mihail, pentru a-si atinge scopurile lor. Ei vor face niste piese de scandal doar ca sa se auda de ei. Te compatimesc, Mihail.  Si pe mine ma compatimesc fiindca am visat ca se va face un spectacol în care eu voi fi prezentata ca fiind o curva si nimic mai mult. Dar eu nu sunt o curva, Mihail, si tu stii foarte bine asta, dar cine va mai sta atunci sa afle adevarul. Cine?

Mihail Sebastian: Într-adevar, ai avut un vis foarte ciudat. Sper însa sa nu se împlineasca niciodata. Acum eu am sa merg în oras, asa hai-hui, poate voi da de cineva care sa vrea sa devina autorul piesei mele.

Leni: Iar eu am sa te astept acasa.

Apare Victor Mincu.

Victor Mincu: Cum, amice, ai ajuns sa vorbesti singur pe strada ?

Mihail Sebastian: Iarasi am început sa vorbesc singur. Da despre ce vorbeam, de data aceasta?

Victor Mincu: Spunea-i ca esti în cautarea unui om care sa sa vrea sa declare ca ultima piesa de teatru pe care ai scris-o tu este a lui.

Mihail Sebastian: Ziceam eu asa ceva?

Victor Mincu: Da, ziceai. Zile rele ai ajuns, amice, daca ai început sa vorbesti singur speriind trecatorii, cel putin cînd eram colegi la scoala asa ceva nu faceai.

Mihail Sebastian: Deci, stii despre ce-i vorba?

Victor Mincu: Da, stiu. M-am întîlnit pe drum si cu Nicusor care mi-a povestit în ce cacat ai ajuns si mi-a spus sa-ti transmit ca este alaturi de tine.

Mihail Sebastian: Stiu ca e alaturi de mine, numai ca nu vad unde-i anume. Dar tu poti face treaba asta pentru mine?

Victor Mincu: Pot, iar dupa razboi, caci o sa se termine odata si odata si porcaria asta, o sa recunoastem adevarul.

Mihail Sebastian îsi scoate din geanta jurnalul.

Mihail Sebastian: Îmi notez chiar acum ceea ce mi–ai spus: sunt de acord, iar dupa razboi o sa recunoastem adevarul. Suna frumos, iar eu sunt foarte bucuros ca am gasit pe cineva care o sa se declare autorul Ursei mari. 

Victor Mincu: Scrie.

Mihail Sebastian: Victor, fac chestia asta numai pentru bani. Nu ma intereseaza ce va fi dupa razboi.

Victor Mincu: Dar noteaza-ti si lucrurile astea în jurnal.

Mihail Sebastian: Mi le notez. Singurul lucru pe care i-l cer Ursei mari este sa-mi aduca 500 000 de lei.

Victor Mincu: Scrie si asta în jurnal.

Mihail Sebastian: Scriu. Acum sa mergem la mine ca sa dactilografiez înca o data prima pagina, unde numele lui Mihail Sebastian îl vom înlocui cu cel al lui Victor Mincu, profesor de romana la o scoala generala din Bucuresti. Suna frumos: Victor Mincu, profesor de romana care ar vrea sa-si pastreze anonimatul, autor al piesei Ursa mare, care...

Victor Mincu: Nu e bine.

Mihail Sebastian: Nu-ti place ca am scris ca autorul e un profesor de romana care vrea sa-si pastreze anonimatul?

Victor Mincu: Nici un director de teatru nu o sa creada ca exista vreun autor pe lumea asta care viseaza sa ramîna necunoscut. Propozitia aceasta cu profesorul care tinde sa-si pastreze anonimatul mai bine tine-o doar pentru jurnalul tau.

Mihail Sebastian: Da, ai dreptate, astazi nu ai sa prea gasesti autori care sa vrea sa ramîna necunoscuti.

Victor Mincu: Nici denumirea nu e buna.

Mihail Sebastian: Nu e buna denumirea piesei mele? Cum îndraznesti sa spui una ca asta?

Victor Mincu: Denumirea piesei tale e buna, dar a piesei mele nu. Ursa Mare ne-ar putea da de gol pe amîndoi ca e vorba despre aceeasi piesa pe care ai dat-o si tu la teatre, iar daca am gasi un alt titlu, toti vor crede ca e o alta piesa, o piesa noua pe care nu o cunosc si pe care nu au citit-o.

Mihail Sebastian: Cred ca ai dreptate. Nici un director de teatru care se respecta nu citeste piese de teatru, ci doar titlurile lor. Nici unul dintre ei nu a mers vreodata cu lectura mai departe de denumire. De aceea, titlul e hotarîtor în ce priveste achizitionarea sau respingerea unei piese de teatru. Directorii de teatru iau cunostinta de piesa cumparata de la care asteapta foarte mult; sa aiba succes la public si sa se joace cu casele închise; iar critica sa o laude fara rezerve,  iau cunostinta de ea abia la premiera. Mai bine sa-i spun...

Victor Mincu: Gaseste un titlu comercial, melodramatic, care sa le faca pe nevestele legionarilor din puscarii sau din exil sau ale soldatilor romani care lupta sub Stalingrad sa lacrimeze.

Mihail Sebastian: Nu e deloc usor sa gasesti un asemenea titlu.

Victor Mincu: Dar despre ce-i piesa ta?

Mihail Sebastian: Piesa mea e despre un profesor de cosmografie si astronomie din Busteni care sustine ca a gasit o stea noua, o stea care înca n-are nume.

Victor Mincu: Dar piesa mea despre ce e?

Mihail Sebastian: Tot despre asta e.

Victor Mincu: Înteleg, înteleg. E despre un profesor care a descoperit o stea fara nume.

Mihail Sebastian: Asta e titlu.

Victor Mincu: Care?

Mihail Sebastian: Cel pe care l-ai spus tu.

Victor Mincu: Da ce-am spus eu?

Mihail Sebastian: Steaua fara nume. Asta-i spus tu.

Victor Mincu: Eu l-am uitat imediat cum l-am spus.

Mihail Sebastian: Cum ti se pare?

Victor Mincu: Suna foarte bine.

Mihail Sebastian: Asadar, domnule autor de teatru va trebui sa-mi puneti o bere ca v-am gasit titlul piesei dumneavoastra.

Victor Mincu: Steaua fara nume – suna bine de tot. Îmi place denumirea piesei mele. Va fac cinste cu o bere.

Mihail Sebastian: Domnule autor, cînd ati scris Steaua fara nume?

Victor Mincu: Am început sa ma gîndesc la ea cînd a cazut Odesa, dar am terminat-o cînd a fost eliberata.

Mihail Sebastian: E bun si razboiul asta la ceva. E prielnic, tonifiant, stimulativ pentru profesorii de romana de la scolile generale, care încep sa scrie piese de teatru. Felicitari, domnule Mincu, ati scris o piesa excelenta. Mihail Sebastian e un copil de mingi de tenis pe lînga dumneavoastra. Dictatura autorilor evrei a luat sfîrsit în teatru romanesc.

Victor Mincu: Merg sa prezint Steaua fara nume exact la teatrele care tie ti-au respins Ursa Mare.

Mihail Sebastian: Eu am sa te astept la Capsa. Sper sa te întorci cu vesti bune.

Mihail Sebastian merge la Capsa si cauta o masa ca sa se aseze. Apare în spatele sau Camil Petrescu.

Camil Petrescu: Toata lumea în tara asta vorbeste despre Eminescu. Eu nu  înteleg, Mihail,  cum poate sa se vorbeasca despre Eminescu ca despre un poet metafizic cînd în aceasta tara sunt si  eu. Eu sînt cel mai mare poet metafizic din aceasta tara. Întelegi, Mihail?

Mihail Sebastian: Înteleg. Da-mi voie sa-mi notez în jurnal ca mi-ai spus ca Eminescu e un baiat de pravalie pe lînga tine.

Camil Petrescu: Noteaza-ti! Ba chiar te sfatui sa vii peste tot din urma mea si sa-ti notezi tot ce voi spune eu. Dumnezeule, Heidegger o sa paleasca pe lînga mine.

Apare Eugen Lovinescu si Ion Barbu.

Ion Barbu: Dragul meu Mihail, nemtii trebuie sa cîstige acest razboi.

Eugen Lovinescu:  Daca nemtii vor iesi învingatori în acest razboi va fi si spre binele tau, Mihail.

Eugen Lovinescu si Ion Barbu beau suc. Mihail Sebastian îsi scrie jurnalul, asezat la o masa.

Mihail Sebastian: Eugen Lovinescu  vrea sa ma convinga ca va spre binele meu daca nemtii care omoara evrei pe un capat vor cîstiga acest razboi. Ideea aceasta trebuie neaparat sa mi-o notez în jurnal pentru ca mi se pare foarte pretioasa. Îmi va prinde bine dupa razboi.

Apare Leni.

Leni: Domnule Lovinescu si domnule Barbu, îmi dati voie sa vorbesc cu domnul Sebastian. Mihail, vreau sa-ti spun ceva.

Mihail Sebastian: Ce?

Leni: Piesa lui Victor Mincu a fost acceptata.

Mihail Sebastian: De catre cine?

Leni: De catre cei de la teatrul Algambre.

Mihail Sebastian: Tocmai ei care mi-au respins cu atîta înversunare Ursa Mare au luat Steaua fara nume.

Leni: Au luat-o cu mult entuziasm.

Mihail Sebastian: Nu mai pricep nimic.

Leni: Nu te bucuri?

Mihail Sebastian: Ba, ma bucur...pentru ca, în sfîrsit, voi primi si eu niste bani si nu o sa mai dormim la podea.

Leni: Piesa lui Victor Mincu o sa fie montata de catre Soare Z. Soare, iar în rolul lui Miroiu va juca Radu Beligan caruia i-au placut foarte mult atît Ursa Mare, cît si Steaua fara nume. Felicitari, Mihail, felicitari! Din pacate, pe mine nu au vrut sa ma ia pentru rolul Monei, dar nici pentru al Domnisoarei Cucu sau al elevei Zamfirescu. 

Mihail Sebastian: Si nici macar un rol nu ti-au dat?

Leni: Nici unul macar. Pentru ca sunt amanta ta.

Mihail Sebastian: Dar esti si sotia lui Scarlat Froda.

Leni: Acest lucru pentru ei nu conteaza deloc.

Mihail Sebastian: Îmi pare foarte rau. Nici nu-mi pot imagina spectacolul fara tine.

Leni: Nici eu. Mai bine citeste-mi ce ai mai scris astazi în jurnal!

Mihail Sebastian: Vrei sa-ti citesc ?

Leni: Sigur ca vreau.

Mihail Sebastian: Îti citesc. „Mircea Eliade se afla deja de cîtiva ani la legatia din Lisabona. În felul acesta, a trecut prin razboi ca o gîsca prin apa si a fost crutat sa ia atitudine. Iar mai tîrziu îsi va aranja biografia cum o sa pofteasca. Si-o va cosmetiza cum o sa vrea încît nimeni nu o sa mai stie despre cum a trait în vremurile astea scîrboase. La fel va face si Cioran. Cioran, cu toate ca a pus umarul la ascensiunea legionara si a sentimentelor antisemite în Romania, mai tîrziu o sa renege totul.  O sa-si modifice trecutul. Ca si Eliade, Noica, Lucian Blaga sau Eugen Ionescu. Cioran o sa uite ceea ce nu-i place. O sa-si aminteasca numai ceea ce-i convine. Numele lui Codreanu despre care Hitler spunea ca este parintele nationalismului european nu-i va mai spune nimic. Ba mai mult chiar, va da interviuri unde va spune ca miscarea lui Zelea a fost o secta smintita uitînd ce spunea cînd acesta înca mai era în viata. Nu-i va mai spune nimic nici Romania sau limba romana pe care o s-o refuze s-o vorbeasca de parca nu în aceasta limba îi proslavea ideile lui Zelea. Pentru el, Romania nu va mai exista niciodata de parca s-ar fi scufundat sub apa ca Atlantida. O va  renega mereu. O va repudia. O va dispretui. Si-o va scoate din memorie cu un cleste înrosit. Dar, pentru asta, francezii îl vor admira la nesfîrsit. Sper sa nu ma mai întîlnesc cu el niciodata si nicaieri ca sa nu fiu nevoit sa-mi amintesc de aceste zile nenorocite. Eugen Ionescu, pîna sa mearga la Vichi ca reprezentant al acestui guvern fascist, îmi spunea în fiecare zi ca nu mai exista nici o speranta, îl vedeam în fiecare zi pamîntiu la fata de spaima. Oare, dupa razboi, mai tîrziu, cînd va ajunge un scriitor notoriu, caci sunt sigur ca va cunoaste celebritatea, ce va spune despre acest episod din biografia sa? Si-l va ascunde mereu cum unii îsi camufleaza bubele de pe corp sau îsi ascund sub masa picioarele care le put. La fel va face si Cioran care, pentru a nu fi suspectat de simpatii fasciste, va renunta chiar si la limba romana. Dar Eliade oare ce va face? El se afla acum într-o ascensiune. Cum va explica ca îl cîntase pe Salazar si ca reprezentase la Lisabona un guvern fascist? Cum? Pentru a se distanta de legiune si de ceea ce-a facut aceasta, Eliade îl va scoate basma curata pe capitan si va arunca toata responsabilitatea în cîrca lui Sima. Legiunea e buna, dar Sima e rau. Despre legionarii de pîna la Sima Eliade îsi va aminti mai ales cum citeau Biblia si nu cum îi jefuiau sau îi maltratatu pe evrei. Eliade acum e la Lisabona, traind  în siguranta si confort, în timp ce eu duc mai departe o existenta mizerabila. Dupa razboi totul se va schimba sau nu se va schimba nimic. În amîndoua cazurile, Eliade se va aranja si mai bine ca acum de parca nimic nu s-ar fi întîmplat. În lumea asta conteaza numai performanta intelectuala si nimic mai mult.  Calitatile morale nu mai conteaza deloc atunci cînd exista performanta intelectuala. Spre deosebire de Eliade, eu nu pot scrie, nu pot lucra deloc. Vremea trece si distanta dintre mine si Eliade e tot mai mare. Pentru ca Eliade a scris tot timpul. El scria chiar si pe genunchi, în sufragerie, cu toata Garda de Fier de fata, fara ca nimeni sa stie ce face. Eu însa nu sînt ca Eliade, astfel încît nu voi putea tine pasul cu el nici macar dupa ce tot cosmarul asta se va sfîrsi.” Asta am scris azi în jurnal.

Leni: Mihail, am impresia ca, pe alocuri, esti cam nedrept cu Eliade sau cu Cioran. Cu toate ca au avut simpatii legionare, ei totusi nu au fost fascisti. Ei ajusesera sa simpatizeze miscarea doar pentru ca-l admirau pe Nae Ionescu. Iar Eliade a suferit si el destul dupa ce fusese înabusita miscarea legionara si a fost aruncat în puscarie. A fost bagat în aceeasi celula cu cei care a doua zi urmau sa fie împuscati. Îi împuscau pe rînd ca tensiunea sa creasca. Eliade a fugit din Romania ca sa nu fie împuscat. Si Cioran a fugit ca sa scape cu viata si sa se rupa de legionari si de ceea ce-au facut astia. Si Ionescu la fel a procedat. Iar Camil Petrescu a fost tot timpul neutru si nu s-a amestecat în toata cacealmaua asta. Mi se pare ca exagerezi un pic si esti prea dur.

Mihail Sebastian: Eu sunt înca prea blînd, sunt mult prea blînd cu ei, Leni. Dar ceea ce ma intereseaza acum nu sunt Eliade, Cioran sau Camil, ci sa se termine mai repede razboiul asta. Desi, uneori, am impresia ca razboiul asta nu se va mai termina absolut niciodata, iar mie pur si simplu îmi vine sa ies în mijlocul pietei si sa urlu de disperare.

SCENA 5

În fata teatrului Algambre.

Directorul teatrului: Lasati-l pe autor sa intre. Mai întîi, autorul. Sa treaca autorul! Domnule Victor Mincu, poftim, intrati.

Plasatoarea: Lasati-l pe autor sa treaca. Autografe o sa va dea dupa spectacol. Domnule, da-te la o parte ca sa poata trece autorul.

Mihail Sebastian: Poftim, domnule autor, treceti.

Plasatoarea: Domnule autor, domnule Victor Mincu, aveti un loc în loja, lînga domnul director.

Victor Mincu intra în teatrul Algambre aplaudat de multime.

Plasatoarea: Acum sa intre cei care au bilete.

Mihail Sebastian: Dumnezeule, cîta lume a venit la Steaua fara nume!

Plasatoarea: Nu va aglomerati în fata usii si lasati-i în fata pe cei cu bilete.

Mihail Sebastian: Eu am o invitatie din partea autorului.

Plasatoarea: Aveti un pic de rabdare. Întîi sa intre celebritatile. Da, domnule Camil Petrescu, va rugam sa intrati. Buna seara, domnule prefect, luati-o pe aici. Buna seara, domnule capitan. Buna seara, domnule doctor. Intrati, intrati! Eliberati drumul pentru domnul Ion Barbu.

Mihail Sebastian: Acum îmi permiteti si mie?

Plasatoarea: Da dumneavoastra cine sunteti?

Mihail Sebastian: Sunt invitatul autorului piesei Steaua fara nume care se joaca în aceasta seara la teatrul dumneavoastra.

Plasatoarea: Faceti-i loc domnului Calinescu.

Mihail Sebastian: Domnule Calinescu, rugati-o pe plasatoare sa ma lase si pe mine la spectacol.

George Calinescu: Dar eu nu va cunosc.

Mihail Sebastian: Eu sunt Mihail Sebastian, cel care a scris... Accidentul, Orasul cu salcîmi, Joaca de-a vacanta.

George Calinescu: Îmi pare rau ca trebuie sa v-o spun, dar aceste texte ale dumneavoastra sunt minore si, de aceea, nu am nici o motivatie sa o conving pe plasatoare sa va dea voie sa treceti...

Mihail Sebastian: Domnule Calinescu...

George Calinescu: Pacat ca nu veti vedea acest spectacol al lui Victor Mincu de la care ati avea atîtea de învatat.

Mihail Sebastian: Domnule Calinescu...

George Calinescu: Eu cu autorii obscuri nu stau de vorba.

Plasatoarea: Poftim, treceti, domnule Ionel Teodoreanu. Vreau sa profit de ocazie si sa va spun ca îmi plac foarte mult romanele dumneavoastra. Mai ales La Medeleni. Dati-mi un autograf pe ... ( îsi dezgoleste piciorul)... scrieti-mi ceva deasupra genunchiului. Va multumesc. 

Mihail Sebastian: Acum ma lasati si pe mine sa trec?

Plasatoarea: Acum dupa ce au intrat toate personalitatile pot trece si anonimii. Aratati-mi invitatia!

Mihail Sebastian i-o întinde.

Plasatoarea: Nu e buna fara semnatura directorului.

Mihail Sebastian: Si ce ma sfatuiti sa fac?

Plasatoarea: Cumparati-va bilet.

Mihail Sebastian: Dar la case nu mai sunt bilete.

Plasatoarea: Va vînd eu un bilet.

Mihail Sebastian: Din nefericire, nu am bani la mine.

Plasatoarea: Stimabile, nu te pot ajuta cu nimic. Cu nimic.

Mihail Sebastian: Dar eu trebuie sa vad neaparat premiera din seara aceasta.

Plasatoarea: Tot orasul asa zice. Da-mi voie sa încui usa, altfel chem politia.

Mihail Sebastian, singur, în fata teatrului Algambre.

Mihail Sebastian: Sunt singurul om care nu a nimerit în sala. Înauntru e tot Bucurestiul, sala e arhiplina, unii stau si pe trepte, altii au umplut holurile dintre rîndurile de fotolii, încît nu ai unde sa arunci un ac. Numai pe mine nu m-au lasat sa trec la propriul meu spectacol, încuindu-mi usa în nas. Sunt singurul autor din lume care nu a fost lasat sa-si vada propriul sau spectacol.

Mihail Sebastian, singur, în fata teatrului Algambre.

Mihail Sebastian: Mi-e rusine sa-i vad la spectacolul meu pe oamenii lui Antonescu, pe ofitierii germani, pe fostii legionari sau cuzisti care acum îl sustin pe maresal. Sunt distrus si e cam frig în fata teatrului.

Mihail Sebastian, singur, în fata teatrului Algambre.

Mihail Sebastian: Au trecut deja zece minute, oare cum reactioneaza publicul, oare ce zic cucoanele despre domnisoara Cucu? Am emotii. Afara nu ajunge însa nici un zgomot de parca înauntru nu s-ar petrece nimic. Afara se aud sirenele de alarma, vuietul avioanelor americane, bombele englezesti care cad la Ploiesti, artileria grea a rusilor. Dar toate astea nu patrund în sala de spectacole unde se joaca Steaua fara nume pentru care urmeaza sa primesc o gramada de bani. Acum ar trebui Miroiu sa vina la gara dupa carte. Am emotii. Oare Miroiu e convingator? Ma enervez ca nu stiu ce se întîmpla pe scena, ma enervez ca nu stiu ce e în incinta, ce e în sala, ma enervez ca m-au lasat în strada unde se aud strigate militaresti. Dar oamenii care îmi privesc spectacolul nici macar nu vor sa stie ce-i afara. Cei care trec prin fata teatrului probabil cred ca am înnebunit vazîndu-ma cum vorbesc singur cu mine însumi.

Mihail Sebastian, singur, în fata teatrului Algambre.

Mihail Sebastian:  Dar iata ca spectacolul meu s-a sfîrsit si spectatorii care ies se întorc cu fata spre teatru si aplauda ceea ce înseamna ca le-a placut foarte mult. Ies zîmbind, pur si simplu zîmbind, se privesc zîmbind, dar fara sa-si spuna un cuvînt. Unele cucoane îsi sterg ochii cu batista, iar aceasta în Bucuresti înseamna ca spectacolul a avut succes. Spectatorii se îmbratiseaza între ei, iar mie îmi este straniu sa vad niste oameni bucurosi cînd în jur e razboi si arde petrolul din jurul Ploiestiului, iar Bucurestiul va fi asediat în curînd. Ma simt chiar un pic vinovat fata de soldatii americani sau rusi care mor acum pe front ca razboiul acesta sa se termine mai repede, fata de detinutii evrei sau tigani torturati în lagarele romanesti sau în cele germane, ma simt vinovat ca am scris aceasta piesa care i-a facut pe oameni sa uite adevarata realitate.

Mihail Sebastian, singur, în fata teatrului Algambre.

Mihail Sebastian:  Ma uit în jur la cei care ies de la spectacolul meu si printre care sunt si fosti  legionari, ofiteri germani, militari de-ai lui Antonescu: toti sînt veseli. Oare eu am scris aceasta piesa ca sa-i înveselesc pe soldatii germani si romani? Femeile cocheteaza non-stop si rîd cu gura plina de parca nu ar fi nici un razboi în jur. Dumnezeule, pentru cine oare am scris aceasta piesa? Mi-e scîrba de mine însumi, caci mii de evrei sunt torturati acum în lagare tocmai de niste ofiteri germani ca acestia care ies de la spectacolul meu. Mi-e scîrba de mine însumi. Mi-e greata de mine însumi.

Lumea se împrastie, pleaca. Sebastian urca în tramvai ca sa mearga acasa.

Un barbat: În tramvaiul asta e un evreu, domnilor, pe care l-am vazut la teatru, vrînd sa intre la Steaua fara nume – adica la o piesa scrisa de un roman .

Voci: Dati-l jos, domnule vatman.

Mihail Sebastian: Eu sînt scriitor, domnilor! Scriu în limba romana. Domnul Calinescu ma stie!

Calinescu: Iarasi dumneata? Unde nu merg peste tot dau de dumneata.

Vatmanul: Domnule Calinescu, îl cunoasteti pe acest jidan?

Calinescu: Da, îl cunosc. Dar Mihail Sebastian nu are nici un fel de har, spre deosebire de autorul care a fost jucat în seara aceasta. Domnule Sebastian, ati avea foarte multe de învatat de la Victor Mincu. Sfatul meu este sa vedeti acest spectacol ca sa vedeti si dumneavoastra cum ar trebui sa scrieti teatru.

Vatmanul: Coboara.

Mihail Sebastian: Dar eu mai am de mers cîteva statii.

Vatmanul: Coboara acum. Noi nu vom tolera sa calatorim în acelasi tramvai cu un scriitor mediocru. Domnilor, haideti sa-l dam jos din tramvai pe acest evreu lipsit completamente de har.

Toata lumea îl împinge din tramvai pe Mihail Sebastian.

Vatmanul:( Mihail Sebastian citea un ziar)  Ziarul poti sa mi-l lasi mie.

În strada.

Militarul: Statul roman are nevoie de hainele dumneavoastra.

Voci: Vi se confisca pantalonii.

Voci: Vi se confisca camasa!

Voci: Vi se confisca papionul!

Voci:  Armata romana care apara Iasiul are nevoie de hainele dumneavoastra.

Militarul:  Si acum rîniti zapada din fata teatrului ca lumea sa poata trece nestingherita spre teatru unde se joaca Steaua fara nume.

SCENA 6
 
În garsoniera lui Sebastian.

Victor Mincu: Ti-am adus onorarul pentru Steaua fara nume care s-a jucat în seara asta cu casa închisa. Directorul teatrului care tie ti-a respins piesa iar mie mi-a acceptat-o este pur si simplu fericit, umbla prin teatru si striga sus si tare ca banuise din prima clipa cînd a luat piesa în mîna ca va fi un succes de public. Tine banii. Numara-i.

Mihail Sebastian îi numara.

Mihail Sebastian: Atît de multi. Un sfert e al tau.

Victor Mincu: Nu-mi trebuie nici un sfant. Nu-mi trebuie nici macar un ban. Da sa vezi ca pîna si celor care te-au dat afara de la tribunal sau de la Revista Fundatiilor Regale le-a placut piesa...Ei s-au apropiat de mine si mi-au spus ca...

Mihail Sebastian: Scuza-ma, dar eu trebuie sa plec. Vreau sa ma duc la primul restaurant unde voi putea mînca o ciorba de peste.

Victor Mincu: Le-a placut foarte mult.

Mihail Sebastian: De cînd a început razboiul tot visez sa manînc o ciorba de peste, dar niciodata nu am avut bani destui pentru asta, acum însa am, acum am ca sa manînc o ciorba de peste pe saturate.

Mihail Sebastian pleaca.

Mihail Sebastian:  L-am mintit ca vreau sa manînc o ciorba de peste, pe cînd, de fapt, eu vreau sa merg la teatru, acum, dupa cîteva ore de la premiera, cred ca voi putea patrunde nestingherit înauntru. Vreau sa vad scena unde s-a jucat piesa mea. Vreau sa calc pe ea, descult. Vreau sa-i miros scîndurile pe care a calcat Radu Beligan care l-a interpretat pe Miroiu.  Vreau sa privesc scena goala unde acum cîteva ore se jucase piesa mea. La poarta nu e nimeni. Nimeni nu ma mai împiedica sa intru în teatrul Algambre. Însa lumina e stinsa în sala si eu pe dibuite ajung pe scena, dar decorul deja a fost strîns, nu a mai ramas nici un semn care sa-mi aminteasca despre aceea ca aici s-a jucat Steaua fara nume. Nimic nu-mi aminteste de Mona, nimic nu-mi aminteste de domnisoara Cucu sau de Udrea care nu-si poate cînta simfonia fiindca nu are un corn englezesc. Nimic nu-mi mai aminteste de elevele carora nu li se da voie sa vada acceleratul de Sinaia. De parca nici nu s-ar fi jucat aici vreun spectacol dupa piesa mea. Oare pe aceasta scena s-a jucat piesa mea? Parca nu-mi vine sa cred. Scena aceasta este atît de straina si de pustie. Simt o stare de nesiguranta dublata de teama ca cineva care e constient ca se îneaca. Sa plec mai repede din teatru, altfel voi începe sa urlu de spaima. Dar nu gasesc iesirea din sala. Ratacesc printre rîndurile de fotolii, fara sa stiu exact unde sunt si unde s-o iau. Merg de mai bine de-o ora orbeste, cu mîinile pipaind ficare fotoliu care-mi iese, brusc, în fata. Oare în aceasta sala, pe aceste fotolii au stat spectatorii care mi-au urmarit spectacolul? Mi-e frica sa mai ramîn în aceasta sala cuprinsa de întuneric care nu-mi mai spune nimic si unde, parca, ma simt apucat de mîini nevazute care vor sa ma stranguleze. Vreau sa ies mai repede afara. Ies din sala, mergînd în genunchi, dar m-am ratacit pe coridoarele nesfîrsite care se multiplica în toate partile. Sunt o multime de coridoare. O multime de usi pe care le deschid cu disperare, dar în spatele lor sunt alte usi, si în spatele acelor usi alte coridoare si alte usi si tot asa la nesfîrsit. Ma simt ca într-un roman de Kafka. Pe unul dintre aceste coridoare am întîlnit-o pe femeia de serviciu care matura impasibila afisele de la spectacolul meu Steaua fara nume. S-a facut ca nu ma vede. Pe lînga mine trece directorul teatrului, care respinsese Ursa Mare si a luat Steaua fara nume, pe lînga mine trece regizorul spectacolului meu, fara sa stie ca a regizat un spectacol dupa un text de-al meu, pe care, initial, l-a respins furios, pe lînga mine trec actorii care jucasera în spectacol, trec atît de indiferenti si atît de placizi, vrînd sa uite mai repede de spectacol si grabindu-se sa ajunga mai iute în sala unde are loc banchetul, tot încolo se grabesc si personalul tehnic, si contabilul-sef, dar nimeni nu ma observa si nici eu nu îndraznesc sa ma apropii ca sa nu creada ca ma cer la un banchet care nu este al meu, cu toate ca as vrea sa-i întreb unde e iesirea din teatrul unde s-a jucat o piesa de-a mea, desi nimeni nu stie ca piesa care s-a jucat în aceasta seara este a mea, nici macar directorul teatrului. Cred ca ar înnebuni daca ar afla ca s-a jucat tocmai piesa pe care el a aruncat-o, suparat, la cosul de gunoi. Am impresia ca ei nu ma ignora, ci pur si simplu nu ma vad de parca nici nu as fi aici. Daca i-as întreba unde e iesirea oare mi-ar auzi întrebarea?  Ma iau pe urmele femeii de serviciu care paraseste teatrul cuprins de întuneric. Tot teatrul este cuprins de bezna, exceptînd o singura sala unde lumea benchetuieste, fara sa-si mai aminteasca de pretextul care i-a adunat împreuna, si unde nu sunt doar eu, adevaratul autor al piesei si femeia de serviciu. Batrîna a deschis usa si eu m-am strecurat afara, într-un oras luminat de flacarile exploziilor.

Pe strada. Apare Camil Petrescu.

Militarul ( vorbind la megafon): Armata romana a întors armele contra armatei germane.

Camil Petrescu: Mihail, vreau sa-ti spun ca eu mereu am considerat ca armata romana trebuia sa lupte contra nemtilor.

Militarul ( vorbind la megafon): Ba nu, armata romana continua sa lupte alaturi de aliatii sai germani.

Camil Petrescu: Eu tot timpul am sustinut ca ar fi o prostie ca soldatii romani sa întoarca armele contra nemtilor. Tot timpul. Tu poti depune marturie, Mihail.  Noteaza-ti asta în jurnal.

Militarul ( vorbind la megafon): Vrem sa va anuntam ca regele Mihai a preluat conducerea armatei si ca armata romana s-a alaturat rusilor si americanilor.

Camil Petrescu: Domnilor, eu mereu am spus ca noi, de la bun început, trebuia sa luptam împotriva nemtilor, împreuna cu americanii si rusii.Dar nimeni nu a vrut sa ma asculte. Daca ma ascultau pe mine, razboiul asta nu ar fi avut loc niciodata. Eu tot timpul l-am urît Antonescu, Mihail. Noteaza-ti în jurnal asta.

Apar Eugen Lovinescu si Ion Barbu.

Eugen Lovinescu: Minunat, Mihail!

Ion Barbu: Superb, Mihail!

Mihail Sebastian: Despre ce anume vorbiti?

Eugen Lovinescu: Nemtii sunt înfrînti, Mihail. Nu te bucuri?

Ion Barbu: Nu te bucuri, Mihail?

SCENA 10

 
În garosniera.

Leni: Cum poti fi atît de deprimat cînd nemtii au fost izgoniti din Bucuresti?

Mihail Sebastian: Pentru ca i-am întîlnit în strada pe Camil Petrescu, pe Victor Eftimiu, Ion Barbu si Eugen Lovinescu care strigau ca sa-i auda toata lumea care trecea pe strada: Traiasca angloamericanii si rusii! Moarte nemtilor si lui Antonescu!

Leni: Dar înainte de-a fi dat jos Antonescu ziceau altceva, complet altceva.

Mihail Sebastian: Le-am spus si eu asta, si mi-am notat si în jurnal ce le-am spus, dar ei mi-au replicat ca ziceau asta si înainte, doar ca nu-mi spuneau mie pentru ca nu aveau încredere în mine. Draga mea Leni, ei se grabea spre Uniunea Scriitorilor ca sa-i vada noua conducere si sa-i auda ce striga si sa se puna bine cu ei. Ei se duceau spre Uniune ca sa sustina ca au luptat mereu contra lui Antonescu si ca au fost victimele acestora si, drept urmare, sa ceara vreo functie ceva în noile structuri.

Leni: Exact asa ar fi procedat daca ar fi cîstigat razboiul asta nemtii.

Mihail Sebastian: Bineînteles ca la fel. Acum ar fi strigat peste tot: Traiasca nemtii! Vreau sa plec mai repede din Romania ca sa nu vomit cînd ma uit la ceea ce se întîmpla acum în Bucuresti. „Oamenii care cochetasera ieri cu fascistii, acum sînt în structurile noii puteri. Victor Eftimiu care se lafaise sub fascisti acum e Presedintele Uniunii Scriitorilor. Nimic nu s-a schimbat. Cei care ieri au profitat de pe urma nemtilor, acum profita de pe urma libertatii. De parca Germania nu s-ar fi prabusit. De parca nemtii nu ar fi pierdut acest razboi”. Mi-am notat toate astea în jurnal, dupa care m-am dus la baie si mi-am varsat matele.

Leni: În visul ala pe care l-am avut, tipul ala din America, Dumitru Solomon si Dumitru Crudu vor insista foarte mult asupra acestui fragment din jurnalul tau unde tu povestesti cum  Camil Petrescu sau Victor Eftimiu au schimbat, brusc, macazul, laudînd noua putere. Poate, e mai bine sa-l stergi ca sa ne le faci mai tîrziu probleme.

Mihail Sebastian: Ba nu, am sa pastrez totul pentru ca aceasta este realitatea, o realitate de la care îmi vine sa vomit fara întrerupere.

Apare militarul.

Militarul:  Domnule Sebastian, eu sînt reprezentantul noului guvern si am venit sa va transmit ca am fi extrem de onorati si de bucurosi daca ati accepta propunerea noastra de-a face parte din redactia Revistei Fundatiilor Regale.
 
Mihail Sebastian: Dumnezeule, exact asta îmi notasem dimineata în jurnalul meu ca tocmai militarul care ne-a persecutat zi de zi în acesti ani ma va cauta ca împuternicit al noului guvern ca sa-mi propuna ceva de lucru. Si el a venit. Dumnezeule, vreau cît mai repede sa ma car din tara asta fiindca îmi este greata, o greata fara margini fata de tot ce se întîmpla.

Scena 7

La Capsa.

Mihail Sebastian: Acum cînd nemtii au fost izgoniti din Bucuresti...

Victor Mincu: Stiu ca ar trebui sa...

Mihail Sebastian: Si ce te opreste?

Victor Mincu: Nu stiu cum sa-ti spun...

Mihail Sebastian: Ti-a placut sa fii autor dramatic?

Victor Mincu: Da, mi-a placut.

Mihail Sebastian: Si sa dai autografe cucoanelor nemaritate si interviuri fetelor cu fusta scurta?

Victor Mincu: Da, mi-a placut si asta.

Mihail Sebastian: Si pe cînd vei veni cu a doua piesa, domnule autor?

Victor Mincu: Cred ca niciodata.

Mihail Sebastian: Dar toata lumea asteapta sa mai apari la rampa cu o piesa sau vrei sa fii autorul unui singur text, asa ca Lampedusa.

O admiratoare: Domnule Victor Mincu, dati-mi, va rog, un autograf pe caietul program de la Steaua fara nume.

Victor Mincu: Domnisoara, nu am timp acum. Va rog, mai tîrziu.

Mihail Sebastian: Ai dat multe autografe în acesti ani?

Victor Mincu: Destule.

O ziarista: Domnule Victor Mincu, as vrea sa va rog sa-mi acordati un interviu despre cum ati scris Steaua fara nume în plin razboi?

Victor Mincu: Un pic mai tîrziu, doamna, un pic mai tîrziu.

Mihail Sebastian: Dar de ce nu acum?

Victor Mincu: Acum nu am timp. Hai sa vorbim serios!

Mihail Sebastian: Te ascult.

Victor Mincu: Mi-e frica sa recunosc ca nu sunt eu autorul piesei Steaua fara nume.

Mihail Sebastian: Ti-e frica?

Victor Mincu: Da, mi-e frica.

Mihail Sebastian: Stai sa-mi notez în jurnal acest gînd al tau.

Victor Mincu: Noteaza-l!

Mihail Sebastian: Mi l-am notat.

Victor Mincu: Da, mi-e frica, Mihail.

Mihail Sebastian: Ti-e frica sa-ti pierzi gloria care te-a înconjurat si te-a protejat în aceasta perioada? Ti-e teama ca nimeni nu se va mai apropia de tine pe strada si nu-ti va mai cere autografe? Ti-e teama ca lumea te va scuipa în fata si toti îti vor întoarce spatele? Vrei sa fii si în continuare autor dramatic?

Victor Mincu: Nici vorba de asa ceva. 

Mihail Sebastian: Dar de ce atunci nu vrei sa marturisesti ca nu tu esti autorul piesei Steaua fara nume?

Victor Mincu: Nu e vorba ca nu vreau.

Mihail Sebastian: Vrei sa ramîi si mai departe autorul piesei si sa iesi pe scena în fiecare seara, la aplauze?

Victor Mincu: Nici nu ma gîndesc la asa ceva. Nici macar pentru o singura secunda nu m-am gîndit sa-mi însusesc piesa ta mai ales ca m-am declarat autorul ei doar la rugamintea ta si doar pentru ca tu sa-ti poti lua drepturile de autor nestingherit într-o vreme cînd nu primeai de nicaieri nici un ban.

Mihail Sebastian: Într-adevar, ai fost mai mult decît corect cu mine din punct de vedere financiar. Dar sa marturisesti nu vrei ca...

Victor Mincu: Dar din cu totul alte ratiuni.

Mihail Sebastian: Ce alte ratiuni mai pot fi odata ce nemtii au fost izgoniti din Bucuresti, iar eu, în sfîrsit, pot pleca pentru totdeauna din Romania.

Victor Mincu: Ma tem sa nu se întoarca nemtii... împreuna cu Horia Sima care a format un guvern în exil.

Mihail Sebastian: Nu cred ca nemtii sau Horia Sima mai pot schimba soarta razboiului.

Victor Mincu: Dar daca o schimba?

Mihail Sebastian: Nu vezi însa ca rusii sunt în Bucuresti?

Victor Mincu: Vad, dar nemtii, împreuna cu Horia Sima, ar putea reveni în forta... din Timisoara...în orice clipa si sa ma execute.

Mihail Sebastian: Nu cred, iar temerile tale ma fac sa cred ca pur si simplu nu vrei sa recunosti adevarul. Deci, nu vrei sa recunosti?

Victor Mincu: Nu, pentru ca mi-e frica.

Mihail Sebastian: Marturisirea ta mi-o notez chiar acum în jurnal ca nu vrei sa recunosti ca adevaratul autor nu esti tu, ci eu, fiindca ti-e teama ca nemtii, împreuna cu Horia Sima, ar putea reveni în Bucuresti si ar putea sa te execute. Eu însa vreau sa plec mai repede din Romania si nu mai am cînd sa astept, vreau sa plec în America si as vrea sa iau si aceasta piesa cu mine ca s-o propun teatrelor si studiourilor de film americane. Sunt sigur ca o sa mi-o cumpere.  Dar daca nu vrei sa recunosti, nu am sa te dau în judecata, nu vreau sa pierd ani întregi prin tribunale demonstrînd un lucru pe care numai eu îl stiu si numai mie îmi trebuie. Prefer sa ajung cît mai repede în America, cît mai repede, chiar si daca voi  ajunge fara cea mai buna piesa a mea. Acum, te rog, pleaca si lasa-ma singur.

Victor Mincu pleaca. Apare Leni.

Leni: Draga Mihail, acum cînd s-a sfîrsit razboiul vreau sa-ti spun ca ma întorc la Scarlat Froda, adica la sotul meu, care m-a asteptat cu atîta rabdare în toti acesti ani dificili pentru tine. Scarlat abia asteapta sa vin la el. Si pentru sotul meu s-a terminat razboiul.

Mihail Sebastian: Dar eu speram ca ma vei însoti în America.

Leni: Am crezut ca trebuie sa fiu lînga tine doar atunci cînd ti-e greu si asa a crezut si sotul meu, dar acum cînd cosmarul asta a luat sfîrsit, nu vad ce rost as mai avea eu lînga tine. Adio, Mihail, sotul meu ma asteapta în strada. Adio.

Mihail Sebastian: Jurnalul asta pe care l-am tinut în toti acesti ani ia-l tu.

Leni: Eu? Îmi ziceai ca ai sa-l publici ca sa te razbuni, îmi spuneai ca ai sa scrii o piesa de teatru pornind de la el ca sa te razbuni. Îmi spuneai ca vrei sa scrii o piesa de teatru despre istoria cu Victor Mincu si despre cum Steaua fara nume te-a ajutat sa supravietuiesti razboiul.

Mihail Sebastian: Nu mai am nevoie de jurnalul asta dupa ce acest cosmar s-a sfîrsit. M-a sprijinit atunci sa nu-mi ies din minti, iar acum daca nu ar mai fi m-ar ajuta si mai mult sa n-o iau razna. Nu vreau sa ma razbun pe nimeni. Nu mai vreau sa scriu nici un fel de piesa despre Victor Mincu si Steaua fara nume. Vreau sa uit mai repede ceea ce-a fost pentru a putea trai în continuare.Vreau sa încep o noua viata si sa scriu o noua literatura. Acum cînd acest lucru este posibil jurnalul arunca-l în foc. Nu mai am nevoie de el. Vreau sa uit mai repede ceea ce-a fost pentru a putea trai mai departe. Pur si simplu vreau sa uit totul. Vreau sa uit ceea ce-a facut Cioran, vreau sa uit ceea ce-a facut Eliade, vreau sa uit ceea ce-a facut Camil Petrescu Eugen Ionescu sau Noica, vreau sa uit cum am trait eu în acesti ani, vreau sa uit ca am scris eu Ursa Mare si Steaua fara nume Victor Mincu. Vreau sa uit totul. Pentru a putea începe o viata noua. Acum cînd s-a sfîrsit totul vreau sa încep o viata noua. Acum este si rîndul meu sa traiesc.

SCENA 8

În strada.
Leni: Chiar în acea zi cînd mi-a dat jurnalul ca sa-l arunc în foc, Sebastian si-a facut bagajele pentru America unde mergea sa uite totul si sa înceapa o viata noua. Voia sa scrie sute de piese de teatru pe care mi le povestea cînd îi spalam hainele pe care voia sa le ia în America. Jurnalul pe care m-a rugat sa-l arunc în foc, eu l-am pastrat. Despre Steaua fara nume nu pomenea nimic de parca nu ar fi scris niciodata aceasta piesa. Mi-a spus ca cea mai frumoasa zi din viata sa este ziua aceasta în care pleaca din Romania, dar, în timp ce se îndrepta spre aeroport sa ia avionul spre New York, l-a calcat un camion. Nici macar nu a mai aflat ca Victor Mincu a recunoscut ca adevaratul autor al piesei Steaua fara nume este Mihail Sebastian. Victor Mincu a marturisit aceasta dupa ce s-a convins ca nemtii, împreuna cu Horia Sima, pur si simplu nu mai au cum sa revina în Bucuresti. Dar deja era prea tîrziu. Mihail Sebastian nu mai era în viata. El plecase spre America în care nu va mai ajunge niciodata si parasise Romania din care nu va pleca nicicînd.

CORTINA