Tiuk! - Cornel Mihai Ungureanu

Cornel Mihai Ungureanu

fragment din

NOI, DOI-TREI LA ZECE MII,

Editura Ramuri, Craiova, 2005

Regăsire

Vremea era predominant frumoasă, iar temperaturile maxime. Indicele de confort termic depăşise din nou pragul critic de optzeci de unităţi în majoritatea regiunilor ţării.
Cel puţin aşa susţinea o voce de bărbat în radioul din curtea vecină.
Francesca se dădea în leagănul prins cu un lanţ de creanga groasă şi strâmbă a nucului. Citea Valurile. Îşi luase special pentru plaja din 2 Mai cartea Virginiei Woolf şi părea că volumul o captivase.
Ne trezisem devreme, să prindem răsăritul, şi ne reuşise. “Am fi putut să continuăm şirul succeselor”, îmi spuneam. Aş fi vrut să facem dragoste în camera răcoroasă, cu miros de coada şoricelului ce venea din săculeţii ce atârnau cuminţi, lângă soba de teracotă, pe unul din pereţi. Francesca însă îmi respinsese apropierea, la fel cum se întâmplase şi pe plaja pustie, în zori.
Fusesem şi eu prins, cu alte ocazii, în situaţia lipsei de chef, dar mi se păruse cinstit să îi spun exact ce simţeam atunci, să nu las loc de interpretări eventual greşite. Ea mergea pe mâna tăcerii.
O priveam cum se leagănă, în timp ce mâţa galbenă a gazdei mă agresa cu tandreţea ei excesivă.
Curtea semăna cu cea în care copilărisem, în Oraşul din Câmpie.
Pompa de apă vopsită tot în verde, florile roşii de gura-leului, aerul cald pe care vântul - briza, aici - îl plimba dintr-o parte în alta, găinile şi raţele gălăgioase, guguştiucii de pe antena televizorului, puteau fi date factor comun.
Absenta spectaculosul muşeţel, înalt până la brâu şi des ca niciodată, care năpădise curtea mătuşii mele, în acea vară: uriaş, abundent, un ocean de flori delicate şi sălbatice, demn de orice nuvelă sud-americană. Încerca să echilibreze partida vârful macaralei care se vedea mişcându-se cu înaintări şi retrageri - ca într-un joc de iubire -, dincolo de acoperişul casei vecine, în
port, undeva către Mangalia.
— Despre ce e vorba în cartea asta? am întrebat.
Mi s-a părut că mă priveşte cu indiferenţă.
— Despre o floare cu şapte aspecte diferite, a zis. Despre moartea care e împletită cu violete. Despre cât de ascuţite sunt împunsăturile prieteniei şi cât de simplă e dragostea. Despre viaţa care îşi rostogoleşte captura în iarbă.
— Aha, am mormăit, ca şi cum aş fi priceput demonstraţia profului de mate, la un seminar în luna iunie, când cireşele aşteaptă în copaci.
Voiam să îi arăt că nu putem continua aşa.
— Eu sunt mai important decât toate cărţile, am zis.
M-a ignorat. Poate că nu avea la ce să răspundă, nu o întrebasem nimic. Naiba ştie ce era în mintea ei!
M-am ridicat şi am pornit spre poartă, frustrat că nu făcusem dragoste şi întristat că nu dezamorsasem neînţelegerea.
Mergeam spre plajă, în căutarea lui Kolb Dominic. La o masă, pe terasa cu acoperiş din stuf, l-am văzut pe Carol, lucrătorul social care însoţea câţiva copii norvegieni cu probleme.
— Ce faci? am întrebat.
— Bine! mi-a răspuns.
Mă amuza accentul cu care rostea cuvintele româneşti.
— Lucrez: beau una bere!
— Nu l-ai văzut pe Dominic?
Mi-a arătat cu mâna doi tipi care se băteau, mai departe, pe nisip, sub privirile curioşilor adunaţi.
Am apucat într-acolo, mişcându-mi capul dezaprobator, de câteva ori, de la stânga la dreapta. I-am privit până am ajuns lângă ei. Kolb era mai scund şi mai slab decât adversarul lui, norvegianul Nicholas, dar acesta din urmă părea să fi obosit, picioarele i se împleticeau în nisip. Loviturile veneau destul de rar, atent cumpănite, lupta dura probabil de ceva vreme. Pumnii loveau, cu un sunet sec, feţele tumefiate deja în unele locuri. După câteva minute m-am plictisit să-i privesc, aşa că am pornit spre mare.
— Din ce s-au luat? am întrebat-o pe Ştefania, roşcata cea cuminte care bea dintr-o sticlă de suc fără acid, sub o umbrelă cu dungi late, alb-albastre.
— Ceva legat de religie. Dominic i-a zis lui Nicholas că norvegienii au fost creştinaţi cu forţa sau cam aşa ceva. În timpul dinastiei nu-mai-ştiu-cărui rege. Citise el chestia asta într-o carte de Isak Dinesen. S-au certat o vreme, apoi s-au luat la pumni.
M-am întins în nisip.
— Francesca unde e?
— Pe aici! am mormăit.
Ştefania nu a insistat şi i-am mulţumit în gând.
Valurile îmi atingeau tălpile, soarele frigea şi am aţipit.
Când m-am trezit, Dominic îmi turna nisip pe genunchi.
M-am ridicat în cot şi l-am privit. Avea buza de jos spartă în două locuri, ochiul stâng învineţit. Îi curgea sânge din nas, probabil, pentru că şi-l ţinea strâns între degetul mare şi cel arătător de la mâna stângă. S-a îndepărtat câţiva metri şi s-a spălat, un timp, în mare. Bănuiam că-l ustură rănile de la apa sărată, dar s-a întors cu o privire relaxată şi, ca de obicei, n-a arătat, nici măcar cât negru sub unghie, vreo urmă de disconfort.
Eram supărat pe el pentru că se bătuse şi, ca să i-o arăt, am început să îi povestesc un articol de Sorin Alexandrescu despre cultura română care ar semăna puţin cu frumoasa din pădurea adormită, mereu în aşteptarea sărutului unui prinţ apusean care să o trezească, despre inerţia şi atitudinea de minimă reacţie a românilor.
În timp ce vorbeam, mi-am dat seama că inerţia şi minima reacţie mă caracterizează şi pe mine, erau vizibile cu ochiul liber, dar probabil că nu îl avusesem liber până în clipa aceea.
Kolb Dominic, de exemplu, nu suferea de inerţie şi nici de lipsă de reacţie nu puteam să-l acuz.
Cu voce tare nu am zis nimic.
“De ce anume ţi-e frică?”, m-am întrebat. “Ce îţi doreşti cu adevărat? În ce fel mai poate fi salvată viaţa ta, cum mai poate ea să devină reprezentativă? Când ai de gând să adopţi atitudinea aia ofensivă, câştigătoare?”
Kolb tăcea. Îşi ordona ideile, îşi căuta cuvintele, nu ştiu.
— Ce aiureală! a zis, în cele din urmă. Nu trăim în poveşti, n-avem nevoie de nici un prinţ, nu suntem adormiţi! Ştii ce-l sfătuia Sadoveanu pe Labiş? Să înveţe bine gramatica, pentru un scriitor este de ajuns.
Era aici o aluzie - sau poate un îndemn. Kolb Dominic şi prietena lui, Iulia, mă cravaşau uneori, îndemnându-mă să scriu.
— Asta unde ai citit-o?
— Fragmente de timp - de Lucian Raicu. Ţi-o împrumut, dacă vrei. O am la mine.
— Nu am venit aici să citesc. Unii vor să mai şi trăiască, am plusat.
— O-ho-ho! s-a minunat el. Şi cum decurg trăirile? A continuat, râzând.
I-am spus câte ceva despre Francesca, nu m-am putut opri.
— Bătrânii ăştia au altă atitudine, a zis el, de parcă nu m-ar fi auzit. Uite, Miron Radu Paraschivescu, de exemplu, era spiritul animator; putea fi oricând văzut, abordat, vizitat, interpelat.
— Cine mai are disponibilitatea asta, astăzi? l-am întrerupt, aproape furios, nici eu nu ştiu prea bine pe cine.
Pe Kolb părea că îl amuză - dar că îl şi amărăşte - lupta mea cu morile de vânt, slăbiciunea din care izvora. Poate că sesiza posibila ratare, cred că m-ar fi ferit, dacă ar fi putut, dar era lupta mea, pumnii mei trebuiau să lovească, fiinţa mea trebuia să încaseze.
— Critica este iubire - inteligentă, dacă se poate – de literatură, a continuat să-l citeze pe Raicu, probabil. La criticii tineri de azi, vezi iubire de literatură? Doar dorinţă de afirmare, alegerea unei strategii cât mai eficiente pentru a-şi face o carieră, pentru a intra - şi apoi pentru a prelua frâiele puterii. Ei ştiu foarte bine ce au de făcut - şi ştiu şi spre ce autori să se orienteze, pe cine să dărâme şi pe cine să promoveze şi sunt atât de determinaţi, încât vor reuşi, cu siguranţă. Lasă poveştile cu frumoasa adormită, spune-mi mai bine: ai terminat romanul?
Nu-l terminasem, el spera că lucrez cu spor, eu ştiam adevărul: nu mai scrisesem nimic de trei săptămâni!
Găseam interesant felul în care începea Dominic prin a pomeni slăbiciunile altora, pentru a mă interpela apoi, cu întrebări directe.
— Poţi să cauţi deja un sponsor, să-ţi exersezi abilităţile în domeniu, altfel, chiar dacă scrii o carte excelentă, mori cu ea de gât! Trebuie să concretizezi, să convingi! Ia exemplu de la dramaturgi! Dacă vrei îţi spun chiar acum cincizeci de nume de autori de teatru care scriu, se zbat, sunt jucaţi în ţară şi afară, au relaţii bune cu jurnaliştii culturali, cu unii critici, cu diplomaţi, cu sponsori, regizori, traducători, cu diferite fundaţii teatrale din alte ţări. Nu ştiu cât de bune sunt piesele lor, dar dinamismul ăsta ar trebui să-ţi spună ceva. Nu simţi nevoia de schimbare, de mişcare, mirosul de mucegai nu te pune pe gânduri?
Am privit pescăruşii care se plimbau mai încolo, pe ţărm. Alţi câţiva stăteau pe valuri. Îmi plăcea asta. Îi invidiam.
Nu ştiam ce să răspund, Dominic avea dreptate dar nu ştiam încotro să apuc.
— Şi pentru că tot veni vorba de schimbare, de ce n-o suni tu pe Miruna? De ce nu te-ai duce mâine la ea?
Miruna, o bună prietenă a Francescăi, dar şi o bună prietenă a mea, era din Cluj. Mă luase prin surprindere propunerea lui. Nu e omul pe care să-l ia gura pe dinainte.
M-am ridicat şi m-am îndreptat spre dig. Zumzet de gânduri, talazuri. Se însera când am pornit către sat. Nu voiam să o văd pe Francesca. Mi-am luat o sticlă de vin şi am băut-o singur, pe un gard. Nu mă simţeam în stare să dau ochii cu Dominic. Am încercat uşa de la biserică. Era descuiată şi am intrat. M-am întins, zgribulit, pe două scaune pe care aşternusem un preş adunat de pe jos.
Când m-am trezit era întuneric şi tremuram de frig. Am apucat spre plajă. Bătea vântul şi valuri mari, zgomotoase, loveau ţărmul. În bar, teenagerii îi cântau lui Carol, lucrătorul social: Hey, teacher, leave the kids alone! în ritm de Pink Floyd, pentru a coti brusc într-o melodie mai alertă: Shame on you!
— Shame on me! răspundea el şi izbucneau toţi în râs, unii lovind cu pumnii în masă, alţii tăvălindu-se pe jos, în timp ce hohotele lor mitraliau împrejurimile. Nu-l văzusem niciodată atât de beat.
Kolb Dominic mi-a făcut un semn de salut cu mâna, din mijlocul lor. Nicholas o mângâia, cu o privire calină, pe Karen, o fată blondă şi sexy din Norvegia.
Mijeau zorii, departe. Toţi câinii de pe străduţa gazdei noastre m-au lătrat. Francesca s-a trezit puţin când am aprins lumina, dar s-a culcat la loc şi eu mi-am pus lucrurile în rucsac. O ultimă privire, din prag? No way!
În Bucureşti am ajuns pe la prânz, iar în Cluj, în noaptea următoare. Am aşteptat în gară să pornească primele autobuze, dar când era aproape de soroc, m-am plictisit şi am pornit pe jos.
Începuse să plouă. Oraşul se dezmorţea, sub farmecul dimineţii. Străzi aproape pustii, semafoare şi treceri de pietoni, inutile la ora aceea, îmi călăuzeau paşii. Florăresele grase, tuciurii, îşi întindeau coşurile pe trotuare. M-am aplecat să aleg şi am remarcat că florile aveau toate acelaşi parfum.

Site gazduit de