|
Mihai Vakulovski
Cenzorship la Tranzit House, voila!
Între București(Sălăjan)ul care, cel puțin pentru jumătatea următoare
de an poate fi pus între ghilimele și Brașovu (Răcădău)l care, măcar încă
jumătate de an, n-are dreptul să fie altfel decît frumos, mi s-au strecurat
3 zile ca 3 nopți din "O mie și una de nopți", pe care n-am citit-o chiar
toată tocmai fiindcă au citit-o toți, zilele Fundației Tranzit (President
- Csilla Konczei, coordonator de proiect - Tincuța Pârv), care au avut
loc la Cluj, între 27 și 30 septembrie inclusiv, la Casa Tranzit, sediul
vechi al fostei sinagogi, un spațiu non-convențional foarte fain, care
crește chiar din malul rîului Someș. Tema discuțiilor și prezentărilor,
traduse live și concomitent în limbile franceză, engleză și, cînd era
cazul, română: Cenzura. Trei zile în care n-am avut timp nici pentru fotbal,
în care s-au întîmplat neașteptat de multe chestii culturale deosebit
de interesante, care, trebuie să recunoaștem, ar fi putut umple lejer
un an, sau chiar mai mulți (să zicem 3). Trei zile ca trei ani, dar care
au trecut ca unul din performanțele de-colo, ca unul din manifeste, ca
unul din filme. Repede. În prima zi, după întîlnirea cu poetul francez
Bernard Noel, Alexandru Antik și-a prezentat, cu o doză destul de mare
de miserupism, 6 din cei 12 discipoli de-ai săi, ceilalți 6 pe parcurs
abandonînd, din diferite motive, lucrările începute. Cea mai memorabilă
și mai bine realizată dintre ele mi s-a părut cea a Nitei Mocanu, "Interogatoriul",
un film în care autorul-personaj răspunde, după o lungă perioadă de timp,
la aceleași întrebări obsesive, repetate & repetate. Apoi, înainte de
masa de la hotelul "Victoria", unde am fost cazați, s-a exhibat, fotografic,
Radu Afrim, comentat, la fel de exhi-, de prietenul său Cristian Preda.
Vineri și-a prezentat proiectul, intitulat "Writer's Black", jurnalistul
și artistul din SUA/Germania (deci se poate) Sheryl Oring, fotografii
compuse din mașini de scris, care mi-au plăcut foarte mult, în special
cea în care o grămadă de mașini de scris sînt închise între gratii de
oțel, și care mi-a amintit imediat de "Moartea mașinii de scris", eseul
lui Mircea Cărtărescu. Apoi io (J), Mihai Vakulovski, am prezentat, în
stil kît se poate de avangardist, manifestul număoftikismului, care a
venit ka o demonstrație a lipsei orikărui tip de cenzură, inklusiv internă
(sau interioară), iar scriitorul Alexandru Vakulovski, adică Sandu, a
povestit despre temele tabu ale războiului din Afganistan și a citit cîteva
scrisori trimise de-acolo de către Serghei și Tolea, doi veterani ai acestui
război, împrăștiindu-i pe jos - de rîs - pe participanții colocviului.
Iar seara am prins și o parte din concertul celora de la KUMM, numit "Apocalipsa
după Marta", după cartea cu același nume al Martei Petreu, cu Marta Petreu
în "sală", care, în încheiere, ca și ceilalți, i-a aplaudat. Sîmbătă s-a
vorbit despre cenzura socială, cenzura culturală, seara încheindu-se cu
interviul, în direct și fără nici un fel de înregistrări, al scriitorilor
francezi Bernard Noel și Olivier Apert, evenimentul zilei și, se pare,
al întîlnirii, fiind, totuși, filmul rusului Oleg Mavromatti, prezentat
de Boryana Dragoeva, artistă (tînără) din Bulgaria. Doctorul Nicolae Constantinescu
a povestit despre una din fețele necunoscute ale revoluției din1989, revoluția
văzută prin ochii unui medic, el fiind hirurgul căruia-i aduceau răniții
și împușcații. Toți erau împușcați din spate sau dintr-o parte, Nicolae
Constantinescu amintindu-și multe cazuri reale, multe dintre ele prezentate
pe un ecran, istoricul și scriitorul Marius Oprea spunînd că Nicolae Constantinescu
i-a salvat cu adevărat pe acești oameni, refuzînd să-i dea pe mîna Securității,
care-i căuta prin spitale. Mircea Toma, jurnalistul de la "Academia Cațavencu"
a vorbit despre cum politicienii (se) folosesc (de) mass-media, manevrînd
astfel, în special prin tv, populația, și despre reclama ca mită. Poți
să închizi gura ziaristului prin cel puțin două metode: îl dai în judecată
sau dai reclamă la ziarul unde este angajat și astfel ziaristul trebuie
să tacă, "e liniștit", fiindcă patronul ia banii și nu-i permite să scrie
împotrivă. Marius Oprea s-a oprit la cenzura politică, Ovidiu Pecican
- la cenzura universitară, Ruxandra Cesereanu - la cenzura literară, pornind
de la primele ei două cărți, Ion Mureșan și-a amintit de cenzorul revistei
"Echinox", care a dat poezii de-ale sale la revistă și, cînd aceste poezii
au ajuns la el, le-a respins, în calitatea sa de cenzor. Deci, ca poet,
poeziile mergeau, ca și cenzor, însă, aceleași poezii, ale sale, nu mergeau!
Profesoara Konczei Csilla a prezentat un film care a trezit o discuție
aprinsă despre securitatea și securiștii de ieri și mai ales de azi. Personajul
central al filmului lui Oleg Mavromatti, "Bastarzii", e un novîi russkii,
un tip din stratul de jos al mafiei rusești, după cum dă el de înțeles,
de fapt un rus tînăr obișnuit, ultranaționalist, neo-ortodoxist, neo-rasist,
neo-fascist, care, în timp ce bea, bere, vodcă, etk, - bea tot timpul
- , povestește, povestirile sale trecînd în cadre documentare. Zice că
icoana îl apără de sifilis, SIDA, îi povestește asta unei gagici de lîngă
el, o tipă despuiată, pe care o întreabă dacă e credincioasă și dacă știe
rugăciuni - nu, - o învinuiește că e pro-cecenă, o bate și o pune să se
roage cu el, îi dă la muian, apoi - și muie, astfel demonstrîndu-i totodată,
în direct și pe viu, cum icoana îl salvează de bolile venerice. Despre
ofițerul rus care violează copii ceceni, - scene absolut oribile și groaznice.
Despre prostituata pe care o omoară și o aruncă din mașină, apoi coboară
și o violează, "că doar am plătit bani, nu?", o dezmembrează și o îngroapă,
zice că nu vrea să facă bulău din cauza unei tîrfe, care e "nu-i așa,
ca un animal". I se jeluie ghicitoarei-vrăjitoare că îl părăsesc toate
femeile, o întreabă de ce, isterie, apoi o întinde pe masă și i-o pune,
prin spate, ca să zic așa, dragostea lor terminîndu-se cînd ea îi cere
un celular, - el o bate, - ca și pe celelalte, și ea, ca și celelalte,
- îl părăsește. Foarte folosit slendul rusesc, tradus f bine în cel american,
scene ultra-tari, porno, violență, violuri, sex, alcool, monolog, monologul
ca viol, monologul violent și violator, monologul "exterior". Combinații
diabolice între toate acestea: religie - sex - Patrie - Dumnezeu -, toate
duse la limită. Filmul se încheie cu "THE ??????", a fost vizionat în
Kiev, Minsk, Moscova și prin Bulgaria, în Cluj fiind prezentat doar fragmentar,
iar autorul a trebuit să părăsească Rusia, nefiind, bineînțeles, prezent
la zilele fundației "Tranzit", de unde, nu-i așa?, băieții l-ar fi putut
lua ca din oală. Un estonian, care arăta tuturor pașaportul lui de estonian,
de parcă ar fi fost de marțian, și povestea că al său costum e din Londra,
și despre care cu toții am hotărît că e, vorba unui fost consilier prezidențial,
un bou, deci acest estonian cu care ne-am nimerit, la întoarcere, în același
compartiment și care, cum să nu vă zic, ne-a cîntat și imnul URSS-ului,
iată, pe mai multe limbi, ăsta zicea că acest film "nu e adevărat", doar
el a fost în Rusia și n-a văzut așa ceva. Însă, pielea de găină produsă
de acest film e tocmai din cauza veridicității, filmul fiind "ca-n viață",
și tocmai asta te îngrozește cu adevărat. Interviul celor doi scriitori
francezi, care a urmat filmului, a fost probabil mult mai scurt decît
se preconiza, fiind mai mult despre rolul negativ al noilor tehnici -
computer, internet, chat, celular, etc. Bernard Noel a schimbat cenzura
în senzură - cenzura sensului, privarea de sens, noua formă de cenzură.
Că informația circulă atît de repede încît își pierde sensul. Și că cenzura
funcționează prin intermediul mass-mediei, în special al televizorului,
care acționează asupra corpului uman - ochii și celelalte. Și că aceste
aparate, televizoarele, sînt puse în cele mai intime locuri: nu ne-am
dat seama că un aparat totalitar prin excelență poate fi adus de noi înșine,
cumpărat chiar de noi, la noi în casă. Tv-ul cere și aduce pasivitate,
iar cenzura economică instalează în interiorul nostru societatea asta
cu două viteze, zicea Bernard Noel, cu care am făcut fotografii, la dorința
lui, împreună cu Sandu, Ion Mureșan, Marius Oprea și Apert Olivier, discuțiile
din afara casei "Tranzit" fiind la fel de interesante și importante, acolo
evidențiindu-se prin șarm, eleganță sau arta povestirii (ARTÂ - Dan Perjovschi),
cel puțin în cercul nostru, Marius Oprea, Peter și Csella Eckstein, Ovidiu
Pecican, Ion Mureșan și, fragmentar, Vasile Ernu, Irina Cios sau Nicolae
Constantinescu, dar aceasta e o temă aparte, care, se înțelege, și-ar
merita spațiul, în aceleași proporții ca la Cluj, mai spre seară și mai
la o cafea sau un pahar de vin, sau palinha, vorba estonianului. Ceea
ce vă dorim și vouă.
Alexandru Vakulovski
Clujul alternativ
În mai '99 când au avut loc primele zile ale Fundației TRANZIT mai locuiam
încă în Cluj. Clujul mi se părea un oraș în care nu se întâmpla nimic.
O liniște ce te lovea în cap, pe stradă - trecătorii cu un mers tărăgănat
- parcă nimeni nu avea nici o grijă, nici o treabă. Și acel no, bine care
ar putea fi afișat chiar în gară. Orașul părea că se schimbă doar în zilele
când Naționala mai avea vreun meci și toți se îmbătau de tristețe sau
de bucurie. În rest, se părea că din evul mediu Clujul a intrat în nirvana
și nu are de gând să revină vreodată în starea de veghe.
În timpul zilelor Fundației TRANZIT am văzut un Cluj alternativ. Un Cluj
în care se întâmplă ceva. Atunci i-am cunoscut pe Peter Eckstain și Csilla
Könczei - organizatorii primelor zile ale Fundației TRANZIT. Deși încă
de atunci erau invitate numeroase personalități (nu numai din Cluj, nu
numai din România) zilele Fundației TRANZIT îmi aminteau atunci (și lucrurile
nu s-au prea schimbat nici acum) de o acțiune culturală underground sau
de o manifestație avangardistă. În 1 rând sediul - o sinagogă părăsită
pe strada Barițiu, chiar pe malul Someșului. O atmosferă care parcă iese
din cotidian. O sinagogă în care orice ai face te simți în casa lui Dumnezeu.
O liniște combinată cu zgomotul apei ce se/duce. Apoi acolo se întâmplă
ceva, chiar ieșit din comun. Performance, teatru, literatură, arte vizuale,
no bine - cultură. Ceva neobișnuit pentru Cluj, nu pentru că acest oraș
nu ar avea cultură, ci pentru că personalitățile sunt în Cluj oarecum
la distanță între ele, parcă se tem să nu strice liniștea dacă se vor
întâlni.
Anul ăsta m-am bucurat mult să mă întorc în Clujul meu underground. Orașul
pe care îl iubesc. Clujul în care nu se întâmplă nimic îmi provoacă doar
greață. În orașul de sub Tâmpa era Berarul (are și Brașovul 2 sărbători
care mai dezmorțesc atmosfera - Berarul și Cerbul de Aur, și atunci plouă
- vorba lui Daniel Pișcu). Am făcut cu Mihai 1 litru jumate de cafea,
am urcat în tren. Eu fumam țigară după țigară la geam. Mihai citea ProSport.
Am mers direct la fosta sinagogă unde A. Antik prezenta câteva performance-uri
create de studenții din Cluj.
Tema zilelor Fundației TRANZIT - Cenzura - a fost un examen și pentru
cei invitați. E absurd să vorbești despre cenzură autocenzurându-te, ceea
ce noi, cei din Est ne învrednicim totuși să o facem, chiar și în timpul
liber. Era interesant de urmărit cum locurile cele mai întunecoase și
dureroase ale memoriei se deschid în poze, filme, discuții, eseuri. Ruxandra
Cesereanu și-a amintit cum a fost cenzurată la primele cărți; Ion Mureșan
a vorbit despre stupiditatea cenzorilor (unul a dat poezii la Echinox
și apoi ca cenzor le-a respins); Ovidiu Pecican ne-a demonstrat că și
cenzura nu e invenția zilelor din perioada comunistă și că ea mai există
și acum; Csilla Könczei după ce ne-a prezentat un film despre victimele
Securității a invitat la discuție pe Marius Tabacu - un personaj din film.
Uneori veridicitatea celor văzute pe ecran ni se pare suspectă. Acum am
avut ocazia să întrebăm, să vorbim, să ne convingem de cele văzute/auzite
pe ecran. Viața ai intrat în film și a ieșit iarăși în viață. Filmul lui
Oleg Mavromatti (Bastards) - regizor rus refugiat în Bulgaria din cauza
peliculei - ne-a convins că nu suntem deprinși cu realitatea în care trăim.
Că preferăm să închidem ochii când avem în fața noastră lucruri neplăcute.
Mulți au ieșit din sală - când undeva nu funcționează cenzura, funcționează
autocenzura. După ce Sheryl Oring a prezentat slaiduri Writer's Block
cu mașini de scris în cuști, Mihai Vakulovski a citit un manifest - număoftikismul.
Un manifest care propune o alternativă a culturii scrise în combinație
cu realitatea, cu oralitatea, care era în aer - vorba lui Mihai - care
scoate mașina de scris din cușcă. Ultimele cuvinte din manifest au fost
Gata!, și am fost surprinși să observăm la pauză scris cu spray pe treptele
de la ieșirea din Casa TRANZIT: GATA. Formația KUMM cu actrița Ramona
Dumitrean au creat un show Apocalipsa după Marta după poemele Martei Petreu.
Iarăși am fost surprinși de faptul că granițele dintre arte (și realitate)
nu sunt atât de impenetrabile. La sfârșitul zilelor Bernard Noël a fost
intervievat de Olivier Apert - despre limitarea intimității de către tehnologie.
Astea și atâtea altele pe care nu le-am povestit aici (cred că le povestește
Mihai) s-au întâmplat pe 27, 28, 29 septembrie la Casa Tranzit.
Cenzura e vie, e printre noi, în noi (aproape ca Lenin!). A fost minunat
că zilele Fundației au avut loc la Cluj - unde anumite teme se vreau/recomandă
de trecut în tăcere. Cum ar fi drepturile minorităților, nazzismul - chiar
dacă se numește altfel sau în alte feluri.
3 zile minunate în Cluj. Privind Someșul din Casa TRANZIT, întâlnindu-mă
cu prieteni, făcându-mi prieteni noi.
La întoarcere am mers împreună cu Mihai, Marius Oprea și Irina Cios. Marius
ar putea să scrie romane doar din biografia sa - oricum pentru majoritatea
li se va părea ficțiune. Poet, ziarist, ex-consilier prezidențial, arheolog
și multe altele. Timpul a trecut foarte repede. Am ajuns în Brașov. S-a
terminat o poveste. Zilele Fundației TRANZIT mă vor face și mai nostalgic
când îmi voi aminti de Cluj. Orașul dragostei și furiei mele.
|
