Tiuk! - La Tranzit



	"Cartea poate să fie chiar o mare iubire …" este textul care rezultă din conferinţa domnului Nicolae Manolescu de la Biblioteca Judeţeană "George Bariţiu" din Braşov. Deci, este un discurs, oral, de profesor, al celui mai mare critic contemporan şi, în general, al celui mai important critic român, dacă e să-l credem pe Mihai Vakulovski, autorul unicei, pînă acum, monografii despre Nicolae Manolescu - şi nu văd de ce n-am accepta şi susţine această ipoteză, dacă a fost, atît de convingător, demonstrată. Voila!:

Nicolae Manolescu
Cartea poate să fie chiar o mare iubire …

Mulţumesc pentru aplauze-nu e campanie electorală, am renunţat la asta demult. Îmi daţi voie să mă aşez …
Doamnelor şi domnilor, nu ştiu exact dacă am să reuşesc să vă spun ceva care să corespundă spiritului unei biblioteci. Sigur că normal ar fi ca, într-o bibliotecă, şi într-una purtînd numele lui Bariţiu, să vă spun că lucrul cel mai important din viaţa noastră lipsită de foarte multe este cartea; şi-am să vă spun că nu e adevărat. Cartea e departe de a fi lucrul cel mai important din ceea ce ne priveşte, din ceea ce ne înconjoară. Nu, cartea are şi ea totuşi rostul ei şi am să-ncerc să spun cîteva cuvinte în privinţa asta, dar mi s-ar părea o exagerare să spun că n-am putea să trăim fără cărţi. Pot să vă garantez tuturor celor care citiţi cărţi că sînt oameni foarte mulţi care trăiesc bine mersi fără să citească nici o carte şi am unele informaţii că trăiesc mult mai bine decît dumneavoastră, încît nu e deloc obligatoriu să credem că n-am putea să trăim fără cărţi; ba da, am putea să trăim foarte bine şi de multă vreme se trăieşte foarte bine fără cărţi. Asta poate să sune puţin strident în urechile lui Gheorghe Bariţiu care ne ascultă, un personaj care-mi este la fel de familiar ca şi dumneavoastră, fiindcă în toată adolescenţa mea, la Sibiu, cum ieşeam din casă dădeam cu ochii de statuia lui Bariţiu din faţa "Astrei", loc care era cît pe ce să-mi devină istoric după revoluţie, fiindcă avusesem o înţelegere cu un cunoscut scriitor şi filosof român stabilit la Paris, Emil Cioran, cum că a treia zi după moartea lui Ceauşescu, dacă nu-nviază, să ne-ntîlnim în faţa statuii lui Bariţiu de la Sibiu. Ştiţi cum a fost în zilele revoluţiei, cei mai puţin tineri, fiindcă cei mai tineri nici nu mai ştiu despre ce revoluţie vorbim. Nu ne-am întîlnit, bineînţeles, nici Cioran n-a ajuns la Sibiu, dar nici eu n-am ajuns la Sibiu. Şi văzîndu-l astăzi pe Bariţiu în timp ce veneam încoace, mi-am adus aminte şi de rolul pe care Bariţiu l-a avut în propaganda pentru cartea românească din Ardeal.
Spuneam că nu-i obligatoriu să citim. Acuma, eu am o vorbă, cînd mă întîlnesc prima dată cu studenţii mei, din păcate nu din anul I, ci din ani mai mari, pentru că aşa este norma mea didactică; le spun că nu e nici o nenorocire dacă nu citeşti, că poţi să fii un om inteligent, poţi să fii un bărbat bine şi o femeie frumoasă, poţi să faci şi copii, poţi să trăieşti bine mersi pînă la adînci bătrîneţe fără să citeşti, dar dac-ai venit la facultatea de litere sau de filologie, cum se spunea pe vremuri, atunci e bine să-ţi placă să citeşti, căci dacă nu-ţi place e o adevărată nenorocire. E mult mai greu să citeşti dacă nu-ţi place decît să dai la sapă. La sapă te mai descurci, mai transpiri, da' te descurci. Dar dacă nu-ţi place să citeşti şi faci o facultate sau o meserie din asta, care presupune lectură, asta devine insuportabil de la un punct înainte. Sigur că am putea să ne gîndim că, la urma urmei, dintre cîte animale a lăsat Dumnezeu pe pămînt omul e singurul animal care citeşte. Asta ar fi o înnobilare, într-un fel, a cărţii, … a omului … Da' animalul acesta, după ultimele statistici, nu citeşte decît cam în proporţie de 80-90%, iertaţi-mă: 10-20%. 80-90% din animalele numite oameni nu citesc. Şi, totuşi, două probleme îmi pun eu de fiecare dată. Una este cum să ne explicăm că, într-un procent atît de mic, totuşi ne încăpăţînăm să citim şi să facem din carte - cum spune titlul conferinţei mele pe care trebuie să recunosc că eu l-am dat - cartea poate să fie chiar o mare iubire; cum se face în condiţiile astea că reuşim să găsim în carte o asemenea iubire, şi-n al doilea rînd, ce să ne facem cu cei care nu citesc? M-am gîndit de foarte multe ori cum putem să-l facem pe un surd să asculte "Păstrăvul" lui Schubert sau Concertul nr. 21 pentru pian de Mozart sau, ştiu eu, Simfonia a VII-a de Beethoven.
Cum să-l facem să asculte, pentru că n-avem nici un mijloc să-i explicăm surzeniei cum sună concertele, simfoniile sau cvintetele pe care le-am pomenit. Cum să facem să explicăm cuiva care n-a citit, căruia nimeni nu i-a spus nimic despre cărţi, că totuşi merită să citeşti. Şi m-am gîndit la lucrul acesta cu atît mai mult cu cît, făcînd în viaţa mea şi cîteva manuale şcolare, mi-am pus problema cum să-i facem pe copiii cei mai tineri, începînd de pe la 12-13 ani (cînd se poate spune că citesc), cum să-i facem să citească; şi mi-am dat seama că n-avem foarte multe metode verificate-aşa. Să-i punem să citească şi ei să ne asculte. Dacă le spunem "Citiţi ca să vă instruiţi!"… Şi la ce bun să ne instruim, adică la ce ne trebuie chestia asta? N-are nici un rost; cine ştie ce plictiseală didactică o fi şi instrucţia asta? Dacă le spunem "Citiţi ca să aflaţi cîte ceva despre ceea ce n-aveţi cum să ştiţi, că viaţa este scurtă?" Ce poţi să-i spui unui copil de 16 ani că viaţa-i scurtă? Pentru el viaţa este infinită, abia de la 20 în sus îşi dă seama că-i scurtă şi de la 30 - că e foarte scurtă şi pe la 40 - s-a terminat. Nu, nu, nici unul din astea nu este, nu constituie un argument.
Cît despre la ce e bună cartea, de literatură, de exemplu, un roman sau un volum de poezie, iarăşi e foarte greu de spus.
La ce poate fi bună o carte? Acum ştiţi foarte bine că există în istoria umanităţii exemple din care rezultă că o carte poate folosi la te miri ce. Mi-aduc aminte de pildă că-n "Infernul" lui Dante, la un moment dat, cînd vine vorba de Paulo şi de Francesca, cei doi se îndrăgostesc unul de altul citind cartea "Despre dragostele cavalerului Lancelot". Deci o carte este bună ca să-i lege pe doi tineri, ca să-i facă să se îndrăgostească unul de altul, de pildă. Este un scop extrem de imediat şi de practic al unei cărţi. În alte cazuri cartea este bună ca, un om normal, care pîn-atunci şi-a văzut de treaba lui, să se scrîntească. De pildă, Alonso Quihano-poreclit "cel Bun"- era chiar un om de treabă, care, după ce-a citit, a devenit Don Quijotte. Ca să devii din Alonso Quihano Don Quijotte, citind o carte, vă daţi seama că asta este o involuţie categorică. Alonso Quihano era un cetăţean oarecare, un sătean dintr-o cameră din centrul Spaniei care n-avea nici o treabă. A devenit Don Quijotte, un fel de simbol al idealiştilor şi al nebunilor, să zic aşa. Lucrul ăsta nu li s-a-ntîmplat doar bărbaţilor; să ne-nţelegem: şi femeile au păţit-o. De pildă, Madame Bovary este Madame Bovary şi a dat numele bovarismului fiindcă a citit cărţi. Dacă nu citea romane de dragoste, toate poveştile ei cu Leon şi cu ceilalţi n-ar fi existat. I s-a deschis într-un fel apetitul-să spun aşa- citind romane erotice.
Cartea poate să folosească la foarte multe lucruri, la enorm de multe, dar mai greu este să spunem care este totuşi lucrul esenţial la care o carte poate să slujească. Şi, cum spuneam, făcînd manuale de şcoală, m-am gîndit cum pot să-i fac eu pe elevii sau pe copiii de 14-15 ani, că, cam atunci începem să citim; pînă la 14-15 ani ne facem că citim, între 14 şi 25 citim şi după 25 iară ne facem. Cum să-i fac să citească? Şi-am zis: nu există decît o singură soluţie; să-i păcălesc. Să le spun, de pildă, cartea este o mare plăcere. Cititul îţi oferă o mare plăcere. Acuma, sînt plăceri şi plăceri; sînt plăceri care corespund instinctelor noastre cele mai fireşti (şi aici nu e cazul să explici nimănui, că fiecare înţelege pe cont propriu mai devreme sau mai tîrziu cum stau lucrurile). Cu cartea e mai complicat, pentru că-i o plăcere care nu ţine de instinct; trebuie educată această plăcere. Da' ce să-i dai unui copil să citească? Încercam să-mi aduc aminte din propria-mi experienţă, oare de ce m-am apucat de citit? Am stat şi m-am întrebat de foarte multe ori, de ce nu m-am apucat de un lucru serios atunci cînd puteam s-o mai fac; acuma e tîrziu. Cînd aveam o vîrstă de la care toate drumurile se deschideau în toate direcţiile pentru mine, să mă fi apucat şi eu de o treabă serioasă, care să-mi fi adus bani, să mă fi făcut celebru - să zic aşa - m-am apucat să citesc. Ce mi-a venit să citesc? Şi vreau să vă spun că oricît am scormonit în propria-mi biografie de cititor nu am descoperit momentul în care, dintre nu ştiu ce alte preocupări, îndeletniciri pe care puteam să le am nu ştiu la cît, la ce vîrstă, în loc de orice, am citit mai multe cărţi după aia. N-am reuşit să descopăr acest moment. Mai mult decît atît, am încercat să văd, da' chiar eu cînd am citit prima dată; şi am întrebat-o pe mama mea care mi-a zis "Nu ştiu, cînd te-ai dus la şcoală veneai şi-mi spuneai că te plictiseşti foarte tare, că tu citiseşi tot ce vă spunea învăţătorul să citiţi". Deci am citit înainte de-a mă duce la şcoală. Şi mi-am amintit că, copil fiind, n-aveam decît vreo 4-5 ani, nu ştiu cum descoperisem eu cum se leagă literele între ele aşa, şi aveam un fel de manie: pe unde mă duceam, ridicam ochii pe pereţii caselor sau pe stîlpii de… şi tot ce vedeam citeam. Şi mi-am dat seama că aşa, absolut fără nici un fel de…, nu mă-nvăţase nimeni, nu-mi spusese nimeni nimic, nici măcar ai mei nu ştiau că eu am descoperit cum se leagă literele-ntr-un cuvînt, citeam tot ce-mi cădea sub ochi. Şi mi-am zis: ăsta o fi un blestem. Regele Midas tot ce atingea transforma în aur. Eu tot ce atingeam transformam în obiect de lectură. Cum întorceam capul - mai dădeam de-un text. Şi mi-am dat seama că de pe la 5 ani mă-nvîrteam într-o lume de texte. Eu nu ştiam ce-nseamnă text pe vremea aia. Mi se părea interesant să văd, să citesc totul. Şi, spunîndu-i asta mamei mele mai tîrziu, ea mi-a dat un exemplu extraordinar şi mi-a zis "Să ştii că nu e foarte uşor: nu-i totuna să legi literele între ele şi să citeşti." Asta a fost prima lecţie pe care-a primit-o viitorul critic literar. Una este să vezi literele şi alta este să citeşti. Şi am zis: "Poţi să-mi dai un exemplu concret să mă lămuresc şi eu de diferenţă?" A zis: "Da. Uite, fratele meu - adică unchiul meu - cînd era în clasa I primară, şi-avea abecedaru-n faţă, era pus de învăţător să citească şi el se uita fix la literele care erau scrise acolo (deasupra era un desen, ca-n abecedar, aşa) se uita fix şi zicea v-a-s = oală. Vezi - zice - e o diferenţă. A lega literele între ele înseamnă vas, a citi înseamnă oală". Deci el era deja în spiritul lui Paul Richeur, un fel de hermeneut şi interpreta textul. Nu se mărginea să reproducă literele, el chiar interpreta textul. Va să zică, am zis eu, a lega literele-ntre ele şi a citi sînt două lucruri diferite. Asta mi-a folosit foarte mult în viaţă, pentru că am constatat mai tîrziu că niciodată nu citeşti ce citeşti. Totdeauna sînt două laturi diferite între carte şi ceea ce citeşti tu. Da' iară-i bine, pentru că mai tîrziu am făcut o întreagă teorie a subiectivităţii lecturii; şi-am zis - lectura este un lucru subiectiv, fiecare citeşte altfel o carte; vă daţi seama ce fericire să poţi să justifici toate ne-nţelegerile şi toate absurdităţile şi toate prostiile pe care le spui despre o carte. Este suficient să spui: una e cartea, alta este lectura mea subiectivă. Asta face fericirea oricărui critic serios din lumea asta. Mă-ntorc la felul în care citeam, pentru că am căutat mereu în asta să văd care poate fi originea acestui lucru care este lectura. Aşa cum la o anumită vîrstă te duci la discotecă, acuma, - pe vremea aia nu ştiu unde ne duceam: la ceaiuri - să dansezi, sau ştiu eu, te duci la cinematograf, - ce determină, care este originea acestei lecturi? Ce te face, de fapt, să citeşti? Şi am ajuns la o concluzie extrem de simplă şi de decepţionantă în acelaşi timp. Curiozitatea. Şi anume, curiozitatea… - dacă ai început să citeşti ceva din greşeală, pentru că de obicei începem să citim din greşeală - curiozitatea de-a şti ce se-ntîmplă mai departe. Cel puţin în ce mă priveşte, originea cititului a fost legată de curiozitatea epicului, nu de poezie, nu de lirism, nu de stările de spirit, de sentimentele pe care le exprimă un poet. Nu. De întîmplări. Cu alte cuvinte - ce se întîmplă mai departe. Această curiozitate de ce se întîmplă mai departe m-a făcut să citesc pînă la capăt foarte multe romane şi povestiri de toate felurile încă de cînd eram adolescent. Recunosc, nu le-am lăsat din mînă de obicei înainte de a afla ce se întîmplă pînă la capăt. Şi mi-am spus: epicul a făcut din mine un cititor. Povestea. Istoria. Întîmplarea. Anecdota. E foarte posibil ca pe alţii să-i facă cititori lirismul. Să citească un poem şi să constate ce anume încărcătură sentimentală sau ce comoţie produce poemul acela. Nu, eu trebuie să recunosc că cititul a fost legat la mine de epic, de poveste, de povestire şi am continuat să citesc poveşti pînă foarte tîrziu, cînd, de regulă, se spune, de la o vîrstă înainte, că nu mai e cazul să citeşti poveşti; astea sînt pentru copii. Eu am ţinut-o una şi bună că poveştile sînt pentru oameni mari şi le citesc şi acum cu o mare plăcere. Cel mai mare povestitor al tuturor timpurilor şi al tuturor literaturilor rămîne pentru mine Andersen, de pildă. Andersen cu poveştile lui, pe care le-aş citi, deşi le ştiu pe dinafară, de nenumărate ori şi nu le-aş lăsa niciodată, chiar dacă acuma ştiu ce se întîmplă, pentru că curiozitatea de a şti ce se întîmplă s-a modificat. N-a mai fost cea de la început. Vreau să vă spun că această curiozitate de a şti ce se întîmplă devine dintr-un prieten al lecturii şi un adversar al ei. Dacă la un moment dat nu vezi sau nu vrei să ştii decît ce se mai întîmplă, nu mai poţi să citeşti, nu mai e interesant să citeşti. Şi mai este ceva: cînd ai această curiozitate originară, asta e valabilă la I lectură, la a doua s-a terminat. Dacă cumva reciteşti o carte şi nu mai ai această curiozitate, nu mai poţi să explici în nici un fel lectura. Or, cu vremea, vorba prietenului meu Matei Călinescu, plecat în SUA de multă vreme, nu lectura primă contează, ci relectura. Lectura primă, asta a curiozităţii, este o lectură pentru tineri, pentru adolescenţi, pentru inocenţi, pentru amatori şi cititorii hedonişti. Relectura face, de fapt, un cititor să devină critic literar. Deci, criticul literar este un cititor second hand; el nu mai are curiozitatea cu pricina. Şi aici apare o problemă psihologică destul de interesantă. Mi-aduc aminte că citeam, prin 1950, aveam 11 ani, şi citeam "Roşu şi negru" al lui Stendhal în traducerea lui Ion Marin Sadoveanu, care tocmai apăruse în România postbelică. Şi eram un cititor naiv, un cititor foarte interesat de ce urmează să se-ntîmple. Şi eram absolut fascinat de nişte lucruri de-acolo pentru că pe unele, trebuie să recunosc că la vîrsta aia nu prea le înţelegeam foarte bine. De pildă, cînd doamna de Renard, îndrăgostită de Julien Sorel, îi spune într-o zi "Lasă, acuma trebuie să ne despărţim, dar ne vedem la noapte" şi autorul, Stendhal, comentează: "Şi urmă o noapte în capul lui Julien Sorel de promisiuni extraordinare" - doamne, ce i-o fi promis doamna de Renard lui Julien Sorel pentru noaptea cu pricina? N-aveam nici cea mai vagă idee de ce se putea întîmpla. Şi pe urmă mi-aduc aminte, dac-aţi citit cartea, că, la un moment dat, Julien Sorel, ca să arate că este foarte sigur pe el şi foarte bărbat, se decide să-i prindă mîna pe sub masă doamnei de Renard, care era mai în vîrstă decît el, femeie măritată, de altfel, şi se hotărăşte să-i prindă mîna pe sub masă pînă la ora zece. Şi dacă nu i-o prinde pînă la ora zece - îşi trage un glonţ în cap. Ei, vă daţi seama că în momentul acela am intrat în panică şi am făcut tot ce am putut ca să amîn scadenţa. Mi-era atît de frică să nu se-mpuşte Julien Sorel încît am întrerupt lectura şi mi-am văzut de alte treburi, tot gîndindu-mă Doamne-Dumnezeule, dacă se-mpuşcă! Ca orice cititor naiv eram în situaţia de a nu-mi da seama că protagonistul unui roman de 500 de pagini nu se poate împuşca la pagina 70. Rămînea fără erou principal cartea. Nu ştiam chestia asta pe vremea aia şi mi-era atît de frică să nu se omoare Julien Sorel încît am lăsat cartea, am pus-o deoparte şi m-am făcut că-mi pregătesc lecţiile pentru a doua zi la şcoală şi bunicul meu patern, în custodia căruia eram pe vremea aia, şi care-mi ţinea un control strict al lecturilor, zice - "Ai terminat?", "Nu, am zis eu, sînt încă…", fiindcă avea obiceiul prost să-mi spună ce urmează; el citea mai repede ca mine. Îl minţeam, în loc să-i spun că sînt pe la pagina 70, îi spuneam că sînt pe la 40, ca să nu poată să-mi spună ce urmează. Toată nebunia mea era ce urmează. Şi el, păcălit, îmi povestea lucruri pe care eu deja le citisem. Şi de fiecare dată mi-era groază ca nu cumva să greşesc şi să mă trezesc că-mi spune continuarea. Că mi-a stricat lectura, de exemplu, la "Război şi pace". Eu tocmai ajunsesem la scena între Nataşa Rostova şi Bezuhov (da, e scena de amor, acolo, între ei). N-ajunsesem chiar la scena cu pricina şi, din greşeală, seara, ducîndu-mă la masă, i-am spus unde sînt şi mi-a zis - "A, zice, cînd calcă în străchini Nataşa", expresie pe care o ţin minte pînă în ziua de azi. Dar mi-a stricat toată plăcerea; mi-am dat seama instinctiv ce se întîmplă şi atuncea mi-am jurat că nu-i mai spun. Aşa că nu i-am spus ce-i cu Julien Sorel, am zis că mai am încă, mai e foarte mult, am amînat vreo 2 zile, mi-am făcut lecţiile la geografie, mi-am "pregătit" un tren în lemn, la lucru manual - astea erau plăcerile mele, neavînd nici un fel de manualitate, să mă fi pus să fac o treabă cu mîinile; aşa am "făcut" un tren întreg; de fapt îl cîştigase bunicul meu la o tombolă şi eu l-am dat ca fiind făcut de mine. Numai ca să nu citesc mai departe, de teamă să nu se împuşte Julien Sorel. Ei, tipul acesta de lectură eu spun că m-a urmărit toată viaţa, chiar şi acum, deşi a venit momentul în care mi-am dat seama că nu lectura contează, ci relectura. Dar m-a urmărit pentru că, pe măsură ce, făcînd pe criticul literar, - m-am tot prefăcut toată viaţa că sînt critic literar şi acuma toată lumea m-a luat în serios, - n-am mai avut această inocenţă şi această încredere absolută în lectură. În final am spus: "Totuşi critica literară e altceva". Eu cunosc o groază de oameni care au citit mai mult şi mai bine ca mine. Nişte oameni care n-au făcut critică literară; care sînt pur şi simplu cititori, dar care, dacă stai de vorbă cu ei despre o carte, te umilesc prin felul, prin cunoştinţele lor despre carte. Un exemplar încă în viaţă şi foarte caracteristic pentru asta este nevasta lui Alexandru Ivasiuc, Tita Chiper. Tita Chiper, cînd eu scriam o carte despre Sadoveanu şi ziceam c-am citit ca nimeni altul pe Sadoveanu, vreo 90 şi ceva de cărţi, îmi dădea nişte detalii din romanele lui Sadoveanu, de-mi venea să leşin. Eu scriam despre Sadoveanu, citisem tot şi habar n-aveam unde zice Sadoveanu chestia cu pricina. Ea ştia absolut tot. Deci, totdeauna cititorii sînt altceva decît criticii literari. Critic literar fiind, la a doua lectură nu mai aveam plăcerea cu pricina, nu mai aveam bucuria de a descoperi nişte lucruri, pentru că a doua lectură, spre deosebire de prima, este orientată exact invers. La prima lectură mergi de la început spre sfîrşitul cărţii, la a doua şi la a treia mergi înapoi, de la coadă la început. Ştii ce urmează; este o mare diferenţă cînd citeşti o carte fără să ştii ce urmează şi cînd o citeşti ştiind cum se termină. Finalurile sînt ca nişte lespezi de mormînt. Ştii exact ce se întîmplă cu personajele şi atunci trebuie să citeşti altceva. Ai alt text de descifrat decît la prima lectură. Cum am devenit foarte repede un fel de cititor profesionist - trebuia să scriu o dată pe săptămînă despre o carte - am pierdut bucuria primei lecturi şi rămîne pînă în ziua de astăzi un regret al meu acela de a nu mai citi o carte cu ochii cu care o citeam cînd aveam 16 sau 17 sau 20 de ani şi, ca să recuperez cumva şi să ies din acest stress al celei de-a doua lecturi, care mi-a luat inocenţa, mi-am zis să scriu un fel de autobiografie a lecturilor mele în care să povestesc cum am citit eu pentru prima dată o anumită carte. Pe urmă mi-am dat seama că nu se poate, că e fals, că, vrînd-nevrînd, citind-o de nenumărate ori, citindu-i pe alţii despre ea, eu vin cu nişte idei contrafăcute care nu mai sînt cele pe care le aveam la vîrsta cu pricina. Şi mi-am zis că aş da orice să mai pot să citesc o dată o carte, una din cărţile care mi-au plăcut, care mi-au marcat existenţa, aşa cum am citit-o prima oară. Foarte greu să faci operaţia asta, dacă nu chiar imposibil. Şi mi-am amintit de piesa lui Sorescu, "Iona", şi unde ştiţi că este personajul biblic înghiţit de peşte şi care tot spintecă burta peştelui care iese să vadă cerul şi dă de burta altui peşte şi mai taie o burtă şi dă de alt peşte şi fiecare peşte îl înghiţise pe celălalt, peştele cel mare înghite peştele cel mic, încît nu reuşeşte să vadă altceva decît burţi succesive de peşti dinăuntru. Şi mi-am zis, uite cum un critic literar, cititor la a doua mînă, tot taie burta asta de cărţi tot sperînd că dă de cerul liber, şi cînd ajunge să vadă stelele, se uită mai bine la ele şi constată că sînt tot departe. Nu se mai poate scăpa din burta chitului în momentul în care ai abandonat lectura inocentă pentru o lectură profesionistă, deci pentru o lectură la mîna a doua, pentru o relectură, cum ar fi. Inocenţa aceea este definitiv pierdută şi, oricît ai încerca mai tîrziu s-o imiţi, pentru că numai asta aş putea să fac eu acum dacă mi-aş scrie autobiografia, ar trebui să imit, să mă gîndesc cum a fost - eu nu mai ştiu de fapt şi cred că nimeni dintre dv nu mai ştie cum a fost prima carte, I lectură, cînd nu ştiai nimic, cînd nu ştiai ce urmează. E foarte greu, trebuie să începi să imiţi şi imitaţia este totdeauna suspectă. Dar atuncea m-a salvat Andre Malraux din care am citit nu mai ştiu pe unde următoarea observaţie: "Nu există, spune Malraux, experienţă estetică pentru virginitate". Va să zică criticul care face experienţe estetice n-are nevoie de inocenţă, de virginitate, asta mă mai liniştea puţin, şi m-am întrebat ce faci în condiţiile astea, cu ce înlocuieşti plăcerea lecturii? Sigur că, revenind la ideea principală, dacă vrei să faci pe cineva să citească - n-ai nevoie de altceva decît să-i sugerezi că lectura reprezintă o mare plăcere, una din marile plăceri ale vieţii, să induci această idee. Dar, totuşi, dacă el descoperă mai tîrziu că o carte trebuie recitită, că literatura este, de fapt, menită să fie citită nu o dată, ci de mai multe ori, cu ce înlocuieşti această extraordinară bucurie pe care am avut-o cu toţii cînd am citit prima dată "Robinson Crusoe" sau "Aventurile submarinului Dox", sau Dumnezeu ştie ce alte cărţi, de la 14-15 ani, cu ce poate fi înlocuită, adică ce justifică toate astea, pentru că, evident, rutina celei de a doua lecturi a criticului literar nu ţine loc de plăcerea, de bucuria celei dintîi lecturi. Şi atunci m-am gîndit că, în materie de cărţi, ca şi în materie de viaţă, există o diferenţă foarte mare între viaţa, respectiv lectura care se parcurge de la început spre sfîrşit şi viaţa, respectiv lectura care se parcurge de la sfîrşit către început. La urma urmelor, care este deosebirea dintre o viaţă pe care o trăieşti zi de zi, ceas de ceas pînă către amurg şi o viaţă încheiată pe care o povesteşte biograful. Deosebirea este că viaţa pe care o trăieşti este făcută, cel puţin atîta timp cît o trăieşti, din elemente aleatorii. Totul este o întîmplare. Mai mult sau mai puţin. Faptul că noi ne întîlnim acum aici este o întîmplare, nu o necesitate. Invers, dacă viaţa s-a încheiat şi priveşti în urmă, toate sau multe din aceste întîmplări îţi devin deodată, par dintr-o dată a fi fost nişte necesităţi. Brusc îţi dai seama că nu era chiar o întîmplare că în ziua cutare din anul cutare te-ai găsit într-un anume loc. În noaptea cutremurului din 1977 doi bucureşteni şi-au părăsit locuinţa din Bucureşti şi au venit la Braşov -Dumnezeu ştie ce aveau aici - şi au fost singurele victime din Braşov ale cutremurului, lovindu-le o bucată de stuc de deasupra hotelului "Coroana". Locuinţa lor din blocul "Scala" de la Bucureşti s-a prăbuşit. Dacă rămîneau la Bucureşti mureau, au venit la Braşov şi au murit. Sigur că cercul acesta vicios îţi pune o problemă metafizică extraordinară. La urma urmelor există liber arbitru sau nu există. Ce trebuiau să facă cei 2? Să stea acasă - mureau, dacă au plecat - au murit. Cercul s-a închis. Or, lucrul acesta este valabil nu numai pentru viaţă, este valabil şi pentru lectură. Cînd citeşti prima dată "Răscoala" lui Rebreanu, de exemplu, vezi într-un anume fel succesiunea de evenimente de la discuţia aceea din tren despre problema ţărănească şi pînă la sfîrşit, fără să ştii foarte bine, la urma urmelor, decît judecînd după titlu ce-i cu problema ţărănească, ce au cetăţenii ăia din tren care discută despre problema ţărănească, alte probleme n-au, a doua oară cînd citeşti romanul, sau a treia oară, şi ştii ce urmează, începi să faci nişte legături de un cu totul alt fel. Şi atunci pierzi în inocenţă, dar cîştigi ceva: de pildă este o scenă în "Răscoala", mi-aduc aminte, în care Titu Herdelea, împreună cu Grigore Iuga, pleacă de la moşia lui Miron Iuga de la ţară la Bucureşti. E ultima dată cînd se duc la moşie, dar asta o ştii la a doua lectură, pentru că, în timp ce ei sînt la Bucureşti, are loc răscoala şi Miron Iuga, bătrînul, este omorît de ţărani. Acuma, citind prima dată romanul, nu ştii toate aceste lucruri şi ţi se pare că plecarea celor doi tineri la Bucureşti într-un docar, făcîndu-i cu mîna lui Miron Iuga, care stă pe treptele conacului, este o scenă banală, fără nici un fel de semnificaţie. Orice tată îşi conduce fiul pe drumul către studii. A doua oară îţi dai seama că se văd pentru ultima dată cei trei. Că Grigore Iuga nu-şi va mai vedea tatăl niciodată, care va fi omorît. Şi, în momentul în care citeşti romanul a doua oară, ştiind ce urmează, simţi, auzi în interiorul textului un fel de acorduri, aşa ca în "Simfonia destinului" a lui Beethoven, nişte acorduri în text, nişte semnale, nişte tobe care bat şi te avertizează că este ultima dată cînd tatăl şi fiul se întîlnesc. Miron Iuga, care stă, aşa, ca orice boier de altădată, bine fixat pe picioarele lui în faţa conacului, este ultima dată cînd îl mai vede în viaţă. Textul conţine elementele astea de alarmă pe care la prima lectură nu le auzi, dar pentru care urechea ţi se deschide la lectura următoare. Exista pe vremuri o glumă extraordinar de potrivită pentru ce vreau eu să vă spun: era vorba în gluma aceea de doi instrumentişti dintr-o orchestră care erau născuţi la o zi distanţă unul de altul, în acelaşi an, şi care toată viaţa lor cîntaseră la nişte instrumente oarecare din orchestra cu pricina, aşa încît, cel mai bătrîn cu o zi înainte, s-a pensionat, şi în ziua următoare s-a dus în sală să-l asculte pe colegul lui, care era încă în orchestră în ziua aceea, urmînd să plece şi el. Şi la sfîrşitul concertului l-a întîmpinat pe culoar, alb la faţă de emoţie, alb ca varul, şi spunîndu-i: Tu ştii ce cînţi acolo? - Da, zice, cînt nu ştiu ce parte din nu ştiu ce concert. - Da, zice, chestia aia pe care noi o cîntam împreună, tu la instrumentul tău, eu la al meu, chestia aia aşa: Bam, bam, bam - ştii cum sună în sală? Tam-tam-tam-tam. - Cum? - Tam-tam-tam-tam. Deci, destinul în text nu se aude decît din sală şi după. Într-o operă literară, destinul, vocea asta din text, nu se aude decît la a doua lectură, la a treia lectură, la prima lectură nu o aude nimeni. Numai că a citi opera prin prisma destinului, nu prin prisma biografiei, este mult mai puţin - să spunem aşa - plăcut şi pasionant. Devine chiar alarmant, pentru că înseamnă că toate operele literare conţin cele trei note din simfonia lui Beethoven, trei note ale destinului puse într-o succesiune semnificativă. Deci, înseamnă că trebuie să citeşti cu totul altfel decît citeai pînă atunci. Curiozitatea aici nu mai joacă nici un rol, ştii ce urmează. Atunci ce te face să citeşti a doua oară şi a treia oară? Nu cumva chiar ideea că poţi descifra într-un text aleatoriu în care totul pare o întîmplare, poţi descifra semnele astea ale unui destin, ale unei ordini superioare, ale unei alte organizări decît aceea obişnuită cu care te întîlneşti în viaţa de toate zilele? Şi eu spun că a doua lectură se deosebeşte de prima aşa cum se deosebeşte o biografie, să-i spun aşa, de un simplu roman care povesteşte întîmplările vieţii unui personaj. Biografia este un roman care începe cu sfîrşitul. Călinescu, în "Istoria literaturii", vorbind despre romanele consacrate de Cezar Petrescu lui Eminescu, cele trei volume, spune la un moment dat un lucru care de foarte multă vreme mi-a dat bătaie de cap, pe care l-am citit de multe ori şi m-am întrebat care este sensul adevărat. Spune la un moment dat aşa: într-o biografie începutul trebuie să-l pună pe cititor pe o anumită pistă, care este chiar aceea a unui destin. Şi anume, o biografie începe totdeauna aşa: În anul nu ştiu care luna cutare s-a născut Jean Francois-Marie Arouet di Voltaire; în clipa în care-ai spus asta ştii totul, ştii că urmează viaţa lui Voltaire, ştii totul în cele mai mici amănunte, şi atunci ce te impresionează în toată această poveste, ce te reţine dacă nu ai nici o curiozitate? Ştii perfect ce se întîmplă cu Voltaire, care este viaţa lui, de ce continui să citeşti? De ce continuăm să citim nişte lucruri în care totul este predeterminat? Iată o întrebare la care sigur că ar trebui să răspundem, dacă vrem să ştim de ce citim sau mai ales de ce recitim. Şi mi-am amintit că un scriitor american mai puţin cunoscut, Wilder, autorul unui foarte frumos roman, bazat pe predestinare, "Ziua a opta", apărut pe vremuri şi în româneşte, a scris o povestire inspirată dintr-un fapt real, şi anume, prăbuşirea unui pod dintr-un oraş sud-american, am uitat de unde, din Brazilia, din Argentina, nu ştiu de unde, deci o punte, un pod; povestirea se cheamă chiar aşa, "Puntea Sfîntului Ludovic", în Buenos Aires, un pod, care la un moment dat s-a prăbuşit. Şi cîteva persoane, am uitat cîte, şapte sau opt, aflate întîmplător pe pod, au căzut şi au murit. Povestirea lui Wilder este refacerea traseului fiecăruia din cele şapte, să zicem, personaje, către locul fatidic. Cum a plecat o călugăriţă, o mamă cu un copil în căruţă, un bărbat care se ducea la slujbă, un agent comercial care făcea reclamă şi nu mai ştiu alte personaje,ce anume a făcut ca toate aceste personaje, la capătul unui traseu diferit şi mai mult sau mai puţin complicat, să se întîlnească pe un pod şi să cadă odată cu podul. Povestirea asta a lui Wilder este într-un fel paradigmatică pentru, să spunem aşa, lectura a doua, relectura, care te face să nu mai citeşti ca simplu cititor, ci ca şi critic literar. Noi ştim că ei vor muri acolo şi totuşi este fascinantă descrierea. Deşi ştim perfect că toţi vor muri, autorul nu dă nici o şansă nici unuia dintre personaje şi nici nouă ca şi cititori. Şi totuşi citim, vreau să vă spun, cu sufletul la gură, povestirea, deşi ştim c-o să moară foarte repede, după 5-10-15 pagini, în aceleaşi condiţii. Ce este fascinant? De ce citim totuşi pînă la capăt, într-un fel mai pasionat decît citim la prima lectură, cînd nu ştim ce-o să se-ntîmple? Pentru că, mi-am zis eu, diferenţa dintre viaţă şi destin, dintre viaţă şi moarte este întotdeauna insesizabilă. Pentru că depinde de extraordinar de puţin ca tragedia să nu se petreacă. Dacă, de pildă, călugăriţa din povestire, care s-a oprit la un moment dat cu o cumătră de vorbă la colţul străzii, ar mai fi vorbit cu ea preţ de o jumătate de minut, ar fi scăpat cu viaţă. Dacă mama cu copilul, la plecarea de acasă ar fi ascultat pe cineva care a strigat după ea "Ia ceva şi îmbracă copilul că e frig" şi s-ar fi întors să-l îmbrace, ar fi scăpat cu viaţă. Deci de fracţiuni de secundă depinde tot ce se întîmplă, de fracţiuni de secundă depinde de fapt viaţa noastră. Şi, cum linia care desparte viaţa de moarte este o linie atît de subţire, într-o naraţiune fictivă sau în realitate, fireşte că imaginaţia cititorului se admite şi-ţi vine mereu să intervii în text. Îţi vine mereu să colaborezi cu Wilder şi, aproape, cînd am citit prima dată cartea, ştiind istoria, deci la relectură, îmi venea să mă rog de autor să schimbe ceva: s-o mai ţină cîteva minute pe călugăriţă cu cumătra la colţul străzii, mă gîndeam - oare cum poţi să ştii dinainte aceste lucruri? De cîte ori în viaţa noastră nu ni s-a întîmplat să scurtăm ori să lungim vorba, fără să bănuim consecinţele. Scurtatul sau lungitul vorbei înseamnă viaţă sau moarte, sau moarte sau viaţă. Ei bine, pînă la urmă amestecul acesta de fictivşi de voaţă, linia asta subţire care şi-n ficţiune şi-n viaţă desparte inevitabilul de evitabil, trezeşte în noi o curiozitate poate un pic morbidă, recunosc, care ţine locul acelei plăceri inocente, acelei curiozităţi inocente din copilărie, cînd citeam "Mizerabilii" şi nu ştiam ce va urma şi, cînd ne supăram şi ne enervam, şi ne venea să-i strîngem de gît pe soţii Tenardie care o chinuiau pe micuţa Cosette, ticăloşii aceia doi care o exploatau şi o trimiteau noaptea cu găleata după apă, ştiind că-i e frică de întuneric. Ne vine să-i strîngem de gît şi ne gîndim "Doamne, nu există o pedeapsă pentru toate astea?" Atunci nu ştim acest lucru; cînd am citit prima dată "Mizerabilii" şi cînd Jean Valjean, găzduit de episcopul Mirielle şi tratat ca un om, ocnaşul a plecat furîndu-i cele două candelabre de argint, nu ştiam ce urmează şi mă gîndeam cu un fel de oroare la ce om e ăsta, că, tratat aşa, după, ca pe urmă, la a doua lectură, să descopăr că, de fapt, mint, nu la a doua, mult mai tîrziu, am recitit romanul, după vreo 20 de ani, să descopăr că în ceea ce urmează există o formidabilă semnificaţie, pe care n-am văzut-o la început. Jean Valjean pleacă cu sfeşnicile băgate în sac, aleargă pe un cîmp, e noapte, caută un adăpost, nu-l urmăreşte nimeni, pentru că Mirielle, aşa cum îl ştiţi, în blîndeţea lui, n-a dat curs, a fost furat, asta a fost. Nu l-a urmărit nimeni şi aleargă pe un cîmp, se lasă noaptea şi pînă la urmă găseşte un coteţ de cîine în care se hotărăşte să intre ca să se adăpostească şi să se culce. Şi, înainte de a intra în coteţ, hoţul, ocnaşul, fostul ocnaş, hoţul care cu neruşinare înşelase buna credinţă a primului om bun pe care-l întîlnise în viaţa lui, ridică privirea şi vede cerul, şi vede stelele de pe cer. Şi-n momentul acela avem în Jean Valjean un personaj kantian; cerul înstelat deasupra lui şi legea morală din noi. Scena asta n-am văzut-o la prima lectură, nici la a doua, unde mă interesa dacă scapă, dacă nu-l prind urmăritorii, dacă Mirielle îl reclamă sau nu-l reclamă, dacă Javer a descoperit, i-a luat urmele. La a doua lectură nu mă mai interesa nici Mirielle cu bunătatea lui, nici Javer cu tenacitatea lui. (Ce bine ar fi dacă ministrul nostru de Interne, Rus, ar avea un Javer, acuma, care să se ţină aşa tot timpul după hoţi şi să nu-i scape nici o clipă). Nu mă mai interesa deloc, mă interesa scena aceea absolut fabuloasă dintr-un roman de adolescent, să spunem. Dar nici un adolescent vreodată n-a văzut scena cu coteţul şi stele deasupra capului şi cu Jean Valjean care descoperea că există o lege morală. Un roman pentru adulţi, de fapt. Şi uite la ce e bună a doua lectură. Uite ce vezi la a doua lectură, uite cum se fac relaţiile din text, de care n-ai fost conştient înainte. Şi vreau să vă spun că am recitit oarecum gîndindu-mă la lucrurile astea zeci de cărţi care îmi plăcuseră cîndva extraordinar şi am încercat să le pun într-o altă ordine, aceea pe care ţi-o dă lectura. La a doua lectură nu te mai interesează toate astea. La a doua lectură te interesează celălalt desen, dacă vreţi, care se schiţează într-o operă literară. Şi am să închei spunînd următorul lucru: una din vechile mele obsesii este aceea a desenului din covor. Tot în Wilder, în ziua a opta din roman există o scenă în care un tînăr stă de vorbă cu un rabin şi discută despre viaţă şi despre moarte, despre Dumnezeu, despre destin, despre neprevăzut. Şi atunci rabinul îi arată un covor de rugăciune şi i-l arată cu spatele. Zice, "Vezi covorul ăsta? Ce vezi aici?" - "Nişte noduri şi nişte semne - cum ar spune Nichita Stănescu - nişte fire şi nişte noduri", zice "Ia uită-te pe partea asta" - "Da, zice, văd un desen" - "E, îi zice rabinul, oamenii sînt totdeauna sortiţi să vadă dosul covorului. Numai Dumnezeu îi vede faţa". La prima lectură vezi dosul covorului şi vrei să ştii ce noduri se mai fac şi ce noduri se desfac. La a doua lectură vezi faţa covorului, desenul din covor, miracolul, destinul, cu alte cuvinte, esenţialul.
Acuma, dacă cineva are curiozitatea să vadă toate aceste lucruri - citeşte, dacă nu o are - nu citeşte.

(Culegere şi prezentare de Carmina Trâmbiţaş)